Miliţienii lui Asandei promovează ştrandul pietrean

Într-o comunitate integrată, ferm angajată în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice asumate de conducătorii obştii, te aştepţi ca instituţiile şi serviciile publice să acţioneze corespunzător. O asemenea comunitate ar fi Piatra Neamţ. Aleea Tineretului este o stradă din Piatra Neamţ. Duce, de la pod de la Căprioara, spre ştrand şi mai departe. Oficial se afirmă că ştrandul este o neasemuită ctitorie turistică. Unde vin armade de localnici şi alţi alţi paşnici români să se simtă bine şi să contribuie la bunăstarea comunităţii. Ca să zic aşa, mitul înghiţit de pietrenii sufocaţi de minte şi iubitori de taxe, impozite, facturi publice aberante şi sensuri giratorii „originale” zice că ştrandul ar fi o perluţă. Turistică. Deci strategică

Duminică după prînz, toată zona curbei din care cobori spre ştrand era blocată de autoturisme parcate unde nu-i voie, indiferent de sens şi contrasens. Cu două excepţii (una HR şi-una BC), erau înmatriculate NT. Decît să te duci spre Bîtca Doamnei sau, mai aproape, la mormîntul colonelului Virgil Bărbuceanu (se împlinesc 7 ani de cînd a murit fondatorul performanţei în sportul călare pe meleagurile noastre), trăgeai dreapta de volan, intrai în ştrand şi ori întorceai repede (rugîndu-te Cerului să scapi netamponat în virajul spre stînga la ieşirea pe Aleea Tineretului), ori parcai pe bani şi o luai mai departe pe jos prin baza hipică. Altfel, la întoarcerea prin poarta ştrandului, mai scoteai un ban. Bineînţeles, în neasemuita ctitorie turistică erau locuri de parcare la discreţie.

Din nefericire, nu pot dovedi o înţelegere între miliţienii rutierişti şi administratorii ştrandului. Da’mi place ideea...

PS Am încă o nelămurire, poate mă luminează Cezărică Asandei, adusul de la Harghita peste miliţienii rutierişti din Neamţ. Cum vine să opreşti autoturismul pe banda a doua, pe şoseaua de centură, nu  la, ci exact pe trecerea de pietoni spre Forum Shopping Center, să dai în marşarier cît să termini tot traficul pe un sens şi să vorbeşti pe mobil în acelaşi timp? Poate îl luminează miliţianul aflat duminică, pe la ora 17:00-17:02, la volanul MAI 24942.

Hai Liviu, hai!

Cine spune că e uşor a scrie despre prieteni de-o viaţă, cred că-i dus cu capul. Cine forţează şi dă lecţii de neutralitate, echidistanţă şi alte ficţiuni pompoase, cînd prietenul ziaristului se angajează într-o competiţie electorală, cred că-şi poartă capul pe umeri numai să nu-i plouă în gît.

Liviu Harbuz este prietenul meu. Din copilărie. Şi am convingerea că este unul dintre cele mai valoroase produse ale şcolii pietrene. Dacă nu din timpurile moderne, sigur din promoţia 1981. Veterinarul meu drag vrea să fie deputat după 21 august. Drag îmi este şi Adrian Rădulescu, numai că Liviu-i prietenul meu. Pe partea de gazetărie cred că mi-am făcut şi azi datoria onorabil. Aici, însă, nu mă poate opri nimeni să dau pe faţă speranţa şi încrederea că unul dintre membrii adevăratului Partid Piatra Neamţ va fi votat şi cu mintea, şi cu inima în Colegiul VI. Indiscutabil, pot fi comentat, judecat şi bălăcărit pentru atitudinea mea. Nu-i bai, nu mă pot dezice de viaţa mea. Harbuz e o parte din cea mai frumoasă parte a vieţii mele. Iar aceste rînduri şi gînduri sînt pur şi simplu o datorie de onoare destinată... alegătorilor unui om de onoare şi valoare.

(sursă foto: europafm.ro)

Rătăciţi în tradiţie: Conflict de compatibilitate

Poate n-o să credeţi, dar eu simpatizez cu consilierii judeţeni zgîndăriţi din nou la incompatibilitate. Mi se pare că ei sînt şi un pic hărţuiţi. Pe Chebac nu-l cunosc defel, recunosc asta, însă Valerică Frăţilă mi-i drag, iar Cristi Petrovici şi mai drag. Bine, dacă mi-s simpatici, nu înseamnă că aprob situaţia în care se află. Nu, asta nu! Interesant este că altcineva le-o aprobă, le-o întreţine şi n-are parte de nici un deranj. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că în orice consiliu judeţean există un personaj care e tăticul (sau mămica) respectării legilor. Secretar de judeţ se cheamă şi e plătit cu bani grei să vegheze şi asupra sănătăţii mandatelor de consilier. Nu s-ar fi ajuns niciodată la balamucul ăsta reîncălzit dacă Mihaela Ignatovici Lazăr îşi făcea treaba după cum şi-a scris singură în fişa postului. Aţi văzut doar, se caută explicaţii la partide, se fac calcule, se merge la judecată, se aprind lumînări pentru schimbarea majorităţii în CJ, dar absolut nimeni n-a întreabat-o direct: ce-ai păzit acolo, cucoană? Cîtă vreme şi ofensivul consilier judeţean PSD Radu Tudorel tace, slabe speranţe s-o tulbure altcineva (în afară de mine) pe madamă.

Acest caz este la vedere, trebuia să sară în ochi. Pînă la incompatibilitatea consilierilor, este jenant că nu se abordează compatibilitatea profesională a Mihaelei Ignatovici Lazăr cu funcţia deţinută. Despre responsabilitate ce să mai zic?... Atraşi fiind de spectaculosul mizei (schimbarea majorităţii în CJ prin epuizarea supleanţilor de pe lista PDL) sau de greutatea numelor celor trei protagonişti, nu vedem cum ne scapă peştele mai mare, peşte care de ani şi ani cam face legea în Neamţ fără ca lumea să realizeze ce putere are un secretar de judeţ. Că unii sînt intimidaţi pe viaţă de Ignatovici Lazăr, îmi pare rău, e problema lor şi n-are leac imediat, adică mai devreme de pensionarea personajului.

Dramatic este că insituţiile publice sînt pline cu figuri de-astea, inamovibile. De unde s-au înfipt, de-acolo se retrag. Le căutăm de neamuri şi licitaţii aranjate. Le monitorizăm concediile şi pregătirea funcţiilor pentru urmaşii direcţi. În general le înjurăm, deşi nu recunoaştem. Şi pierdem fondul: ce caută de fapt şi cu ce ocupă la locul de muncă? Cînd aud cum unora li se spune aproape cu smerenie funcţionari publici de carieră, mai că-mi vine să port tot timpul o sticluţă cu agheazmă. De la un ciclu electoral la altul, numărul lor creşte în mod aberant. Pe ăia vechi nu-i poţi da afară că nu te lasă legea; pe alţii noi trebuie să-i aduci că te zdrobeşte presiunea politică. Astfel, aparatele de funcţionari inamovibili sporesc în neştire. Ce meserie ştiu nu-i mai întreabă nimeni. Să fie acolo, să încapă toţi, să-şi justifice unii protejaţi, evident inamovibili de carieră, indemnizaţia de conducere. Reţeta este verificată şi aplicată perfect tot în Consiliul judeţean Neamţ, în subordinea directă a aceleeaşi Ignatovici Lazăr. Există în schemă o direcţie făcută numai să fie cineva director, cînd - la rigoare - abia s-ar justifica un compartiment. Despre Direcţia Juridică şi Cristina Mititelu e vorba. Nu sînt curios să aflu părerea ei despre cazul incompatibililor fiindcă nu ştiu dacă apucă să citească ziarele în pauzele de Solitaire.

La final, ca să vedeţi conexiunea, vine exerciţiul de imaginaţie. Da, în Consiliul judeţean Neamţ se semnează pentru controlul legalităţii actelor, se semnează pentru legalitatea licitaţiilor. Să nu vină careva acuma să spună că la Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului se mişcă ceva fără ştiinţa Mihaelei Ignatovici Lazăr că ne supărăm rău...

PS Mai multe, ştiţi voi, dacă găsiţi săptămînalul "Mesagerul de Neamţ" la chioşcuri.

Popa Pomohaci, un mincinos

Nu eşti tăt, aşa se spune prin Ardeal de ăi de-s duşi cu capul, da' nu de tot. Adică-s duşi, da' parţial. Popa-exorcist Cristian Pomohaci, prezentat pietrenilor şi cailor din baza hipică de Sf. Mc. Foca, la Vacanţele Macsimei lui Pruteanu, e dus de tot şi fără scăpare. Minte cu o candoare neam cu patologia! Că intră în conflict cu cele sfinte la Moşuni, în Mureş, unde-şi face de cap în sutană, sub înalta protecţie a IPS Andrei Andreicuţ (urmaş discutabil la Mitropolia Clujului al rarissimului Bartolomeu Anania), nu mă doare. Dar cînd individul minte la Piatra, adus pe-o găleată de bani publici, începe să mă enerveze cumplit.
Sîmbătă seara, seducătorul popă-folclorist ne-a anunţat că se revendică la origine cu Andrei Mureşanu, cel cu versurile imnului. Nu, nu-i aşa! Mureşanu e născut fix în Bistriţa de Bistriţa Năsăud. De-aia Bistriţa se cheamă "oraşul imnului naţional". Popa exorcist şi folclorist e de loc din Rebrişoara, care e în altă parte. Din Rebrişoara e Iacob Mureşianu, alt revoluţionar de la '48. Şmecher popa, se joacă din litere... Boala "asociativă", cert localizată la etajul presupus a fi umplut cu neuroni, e confirmată şi de aceste rînduri pe care "idolul femeilor" nu le-a contestat vreodată: "Preotul Cristian Pomohaci s-a născut în Rebrişoara, Bistriţa-Năsăud, satul lui Rebreanu şi al lui Coşbuc (...)".
Cînd mulţi mergeau la şcoală serioasă, ştiau de Tîrlişua (pentru Rebreanu) şi Hordou (pentru Coşbuc), ca origini. Aşa scrie la carte. 

Rătăciţi în tradiţie: Adopţia şi internetul

Puţini îşi amintesc că Poliţia Piatra Neamţ a fost prima din România, cu vreo 20 de ani în urmă, care a făcut un flagrant pentru care nu exista încadrare legală. Sună ca naiba astăzi, cînd vedem cum se scapă de un flagrant limpede ca lumina zilei dacă protagonistul „ştie” şi „poate”, dar atunci chiar aşa s-a-ntîmplat. A fost un flagrant de trafic de copii. Practic, traficantul ar fi traficat liniştit, dînd cu tifla poliţiştilor, dacă nu comitea altă boacănă. El a cazat o familie de americani, la Hotelul Central din Piatra Neamţ, cu două buletine valabile ale unei familii din Braşov plecate între timp în SUA. Cum pe-atunci şi tarifele de cazare pentru străini erau mai mari, dosarul s-a făcut repede. Americanilor nu le-a mai trebuit adopţie, intermediarului Dido i s-a pierdut urma, iar Poliţia tare frumos colabora cu presa. E istorie, gata... Nu exista internet, arhive nu se ştie cine a păstrat. După 1989, s-au vîndut orfani şi copii declaraţi orfani în echivalent legiuni romane. Şi, uite, tot ar fi loc de-o nouă afacere. Ar fi? Mă îndoiesc. Şi am să mă explic.

Se vorbeşte despre 40.000 de copii părăsiţi a căror adopţie este practic blocată de o lege defectă (Legea nr. 273/2004). Spun defectă deoarece oricum a-i citi-o, nu rezultă de unde primează interesul copilului. Dacă la citit nu rezultă, apoi cu practica nenorocirea e garantată. Cheia pare a sta în următoarele articole:

Art. 11
(1) Persoanele care trebuie să consimtă la adopţie sînt următoarele:
a) părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui parinţi fireşti sînt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii;
b) copilul care a împlinit vîrsta de 10 ani;
c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.
(2) Nu este valabil consimţămîntul dat în considerarea promisiunii sau efectuării unei contraprestaţii, indiferent de natura acesteia, fie ea anterioară sau ulterioară.
Art. 12
(1) Consimţămîntul la adopţie trebuie să fie dat de către parinţii fireşti ai copilului. În cazul adopţiei copilului şi de către soţul adoptatorului, consimţămîntul trebuie exprimat de către soţul care este deja părinte adoptator al copilului.
(2) Părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstreaza dreptul de a consimţi la adopţia copilului. Consimţămîntul reprezentantului legal este obligatoriu.
(3) Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat, în condiţiile legii, mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţămîntul celuilalt părinte este îndestulător.
(4) Consimţămîntul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar dacă ambii se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute la alin. (3), precum şi în cazul adopţiei prevăzute la art. 5 alin. (3).
Art. 13
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţămîntul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinînd seama şi de opinia acestuia dată în condiţiile art. 11 alin. (1) lit. b), cu motivarea expresă a hotărîrii în această privinţă.

Abia după liberalizarea acestor articole se creează bazele unor discuţii serioase şi despre liberalizarea adopţiei internaţionale. Care adopţiei, prin raportarea la situaţia generală din ţară, este o soluţie certă. Cu cît mai multe clarificări, cu atît mai puţine căi de afaceri.

Sigur, oricînd vor fi tentaţii. Se vor solicita favoruri, se vor face presiuni pentru a nu se monitoriza adopţiile, fie la intern, fie la extern. Da, dar spre deosebire de vremurile din urmă cu 20 de ani, există internet! Să mai am eu bafta să prind un popă, unul singur, de leac, cum vinde copii la kilogram? Gata, e istorie, n-apuc.

Afară plouă...

Pi buni, afară plouă. În Piatra Neamţ. E trecut de11 noaptea. Mai devreme a fulgerat natural în draci, ca-n filmele cu potop de efectele speciale. Na, a mai curs din cer un set de fulgere şugubeţe. Vai, s-a auzit şi tunetul. Perfect de paşnic pentru cîţi turişti se rătăcesc pe-aici.
De mîine dimineaţă poate nemţenii au baftă, alături de rătăciţii prin Neamţ, să găsească la vînzare noul număr din "Mesagerul de Neamţ". Cititorii mei consecvenţi din ţară şi diasporă au de aşteptat cîteva zile, c-asta-i socoteala.
Aşa arată prima pagină. Afară plouă...

Macsima şi vezica

După spectacolul asigurat de Mike Godoroja & The Blue Spirit şi Marius Mihalache, luni, la Vacanţele Muzicale, n-am putut decît să exclam Yes, they can!...
Simptatic şi popular, după cum îi e felul consacrat deja, Mike n-a ezitat să apară în poză cu lupul-nostru-cel-pitoresc, mă rog, înţelegeţi voi, cu Lupu.

Înainte să vă povestesc ce isprăvi a mai comis Macsima, încă o poză, mă mir cum de-am prins-o:

Aşa, ajungem la Macsima culturii judeţene. Poate c-o fi şi-un dar la ea, darul de-a strica inclusiv ce-i iese bine! Numai că eu cred că a gîndit. Şi, după ce-a gîndit de-ajuns, i-a ieşit concluzia că pietrenii atraşi de muzică se remarcă şi printr-o calitate comună ieşită din... comun: au vezică urinară mare şi puternică. Zău, nu am altă explicaţie convingătoare pentru tîmpenia de a nu pune mîna pe telefon, să sune la Salubritas, să aducă nişte toalete ecologice în baza hipică. La concursurile de călărie se aduc. De fapt, acuma realizez, ar mai fi o explicaţie: la Centrul de Cultură nu au prompter, să aibă domnişorica de pe ce citi. De scris, îi scriem noi, ne facem o pomană.
                                                                                                                                                                                                                                     

Miliţienii lui Asandei şi italienii

Se încheie o săptămînă după care, cu modestia unui titular de permis de conducere obţinut în august 1983, trebuie să mă laud. Pentru informarea lui Cezar Asandei, adusul de la Harghita în vederea reformării, eficientizării şi civilizării Miliţiei Rutiere din Neamţ, precizez din start - cu aceeaşi modestie - că am fost prins cînd şi cînd de cîte un radar pus pe prăduială. Atît, fără alte incidente, fără beutură în cap şi sînge. Ba, uite, tocmai mi-am adus aminte de o tamponare. Era în 1991, făceam o documentare despre traficanţii de copii şi, la o casă de copii din Piatra, Dacia tatălui meu a fost lovită în parcare de un căruţaş beat. În privinţa sutelor de mii de kilometri parcurşi, să fie primit, nu spun cît se adună, atît în ţară, cît şi în străinătate (inclusiv în Est). Că nu am tupeul să... îndrăznesc a-i tulbura lui Cezărică, zic eu, emoţia regăsirii plaiurilor şi rădăcinilor nemţene. Aşadar şi prin urmare, raportez evitarea a nu mai puţin de 4 (patru) tamponări în Piatra Neamţ şi alte două între Girov şi Tupilaţi. Şase în total. Toate cu maşini înmatriculate în Italia, conduse de nişte descreieraţi. Mirosul îmi spune că sînt românaşi de-ai noştri, trimiţătorii de valută în ţară, care de ani şi ani salvează socotelile lui Mugur Isărescu la Banca Naţională, nu fraieri de turişti.
Însă, ca şofer modest ce sînt, ce vină am? De ce trebuie să mă feresc (în Piatra Neamţ) şi de ăştia în sensurile giratorii fără sensul utilităţii? Nu-mi ajungeau "protejaţii" şi protectorii lor locali, care nu dau prioritate nici să le pui poza pe cabina portarului de la Miliţie? Mai vin şi italienii, să le caut firmele de asigurări pînă îmbătrînesc, dacă n-aş avea suficientă experienţă să mă feresc...
Gata pentru azi. Deja îmi aduc aminte cum am accelerat lunea trecută în sensul giratoriu de la Muzeul de Istorie, conducînd dinspre Hotel Ceahlău spre Tribunal, de-a trecut italianul la un centimetru prin spatele meu. Dacă frînam, cel puţin soţia (aflată în dreapta mea) era istorie! Motiv pentru care îl înştiinţez pe Asandei că poporul nemţean a aflat deja cine, de ce şi pentru ce l-a adus în rol de savant rutierist de la Mircurea Ciuc. Cu modestie, recunosc, să nu mă bată Dumnezeu, eu aflasem un pic mai înainte.

Update 1: Am făcut repede nişte corecturi şi completări pe text pentru rigoare. Că e a mea. Rigoarea. Mă întreb acuma de ce nu se reactualizează vestita hartă a crîşmelor unde beau voios miliţienii după care se urcă la volan? Să conducă, nu să doarmă...

Update 2: Dedicaţia foto de mai jos, că tot am început să umblu la colecţie, am senzaţia că nu are nevoie de comentarii.

Dacă Asandei ghiceşte locul, poate şi turla, promit solemn să-l invit la o bere la Sovata. Fără picior, roată şi volan de şofer italian prin preajmă.

Nici vremea nu ţine cu Macsima?

Potrivit unui respectabil site, nişte averse de ploaie vor binecuvînta deschiderea celei de-a 40-a ediţii a Vacanţelor Muzicale. Categoric, vorbim de timp probabil, nu de certitudini. Zonele de tribună acoperite şi foişoarele sînt pregătite să îşi facă din nou datoria. Se poate sta în picioare şi sub foişoare, dacă vrei să faci act de prezenţă şi nu contează ce vezi sau pe unde vor fi boxele. Nu, nu ale cailor, pe-alea le cunoaştem - mă refer la sonorizare. Se ştie doar cît de minunată este "acustica" Bazei Hipice "Virgil Bărbuceanu" din Piatra Neamţ, pe malul Bistriţei şi la poale de deal.
Verificînd programul manifestărilor postat pe site-ul oficial, am lecturat o prosteală de prezentare a Filipissimei, zisă a fi CV. Sopranei Felicia Filip nu îi face nici un fel de serviciu, la ce traistă de bani publici încasează. Poate-i donează şi n-am aflat încă... Fiindcă, începem să realizăm, Dana Macsim e un nesecat izvor de surprize. Indiferent de unde vine apa.

Update 1: Ne apropiem de ora 21:00, momentul cu anunţatele averse de ploaie. Printre picăturile mele, de la definitivarea transcrierii unui interviu ciudat de inedit cu Mişu Apopii (boss-ul Camerei de Comerţ Neamţ), interviu pe care îl veţi găsi joi, 21 iulie, în "Mesagerul de Neamţ", am umblat în arhiva cu poze rare. Şi am găsit un personaj de patrimoniu naţional pe care nu îl văd stînd alături de Dana Macsim în vecii-vecilor.

Update 2: Uite că Macsima a avut noroc. Cu vremea, atît. Eu pun repede o poză cu fătuca şi soţul Filipissimei, că s-a dat la pachet. Omagialele, osanalele le găsiţi la alţii, cei fidelizaţi.

Altfel, bucuraţi-vă, oameni buni, e pe banii voştri. Dacă nu ştiaţi, în lumea civilizată nu ai voie să tulburi un cal cu aşa desfătări muzicale că te priponesc autorităţile cu Macsimă, pardon, maximă operativitate.

Victor Ponta în recital la lansarea lui Liviu Harbuz: „Desfiinţăm Ministerul Dezvoltării Regionale!”

Prezentarea oficială a lui Liviu Harbuz, candidatul USL pentru alegerile ce se desfăşoară pe 21 august în colegiul 6 din Neamţ, a prilejuit un adevărat recital pentru Victor Ponta. În conferinţa de presă organizată la Hanul Răzeşilor, preşedintele PSD a trecut cu dezinvoltură prin condiţia primarilor („Primarul nu trebuie să fie un cerşetor la poarta doamnei Udrea”), soarta libertăţii de exprimare („Prin comparaţie cu Republica Flutur, în Neamţ mai ai voie să vorbeşti!”) şi l-a atacat fără menjamente pe Adrian Rădulescu, secretar de Stat în Ministerul Agriculturii, candidatul PDL („Un candidat care lucrează pentru buzunarele unor agricultori”). Pornind de la ultima incendiere de autoturism din Piatra Neamţ, Ponta a ajuns la lumea interlopă: „PDL este complet legat de lumea interlopă. Nu numai în Neamţ, vorbesc la nivel naţional”. În privinţa schimbării directorilor de instituţii deconcentrate din teritoriu, USL are o veste care sună spectaculos: „Nu, nu-i schimbăm, le desfiinţăm cele 6.500 de posturi politice”.

Subiectul Ioan Munteanu, subiect nelipsit la toate acţiunile unde participă cel puţin un lider PSD, a avut parte de o abordare călduroasă, mai ales pe fondul speculaţiilor legate de revenirea sa în PSD: „Domnul Munteanu e un deputat care la toate voturile importante a votat contra puterii actuale pentru că a fost corect”. Mai mult, Ponta nu a luat în considerare temerile unora despre cum îşi va exercita Ioan Munteanu influenţa în rîndul primarilor în perspectiva alegerilor din august.

Cum multe întrebări au gravitat în jurul dezastrului naţional reprezentat de necheltuirea fondurilor europene nerambursabile, Vicror Ponta a anunţat una dintre primele măsuri avute în vedere de USL: „Ministerul Dezvoltării Regionale trebuie desfiinţat. Atribuţiile trebuie să treacă la regiunile de dezvoltare”.

Printre invitaţii de diverse ranguri politice a fost remarcat şi Viorel Hrebenciuc, a cărui prezenţă alături de Liviu Harbuz e considerată, de către cunoscătorii jocului politic, un semnal important în sprijinirea celebrului medic veterinar care a venit să candideze aproape de casă. Liviu Harbuz s-a născut la Piatra Neamţ, în 1962 şi este absolvent al Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş”.

Macsima culturii lui Pruteanu duce Vacanţele Muzicale la cai

Dana Macsim, şefă cu acte în (ne)regulă peste Centrul de Cultură din parohia Consiliului judeţean Neamţ, a efectuat în cursul zilei de vineri - 15 iulie 2011 o vizită de lucru şi decizie la Baza Hipică "Virgil Bărbuceanu" din Piatra Neamţ. Evenimentul s-a produs în jurul orei locale 13:00. Cu acest prilej, Dana Macsim a evaluat diverse variante pentru amplasarea unei scene pe terenul de concurs (iarbă şi gazon, unicat în România) al bazei hipice.
Motivul descinderii este mutarea locului de desfăşurare al marilor spectacole din cadrul Vacanţelor Muzicale. Iniţial, a fost vorba despre Piaţa Petrodava, după cum reiese din proiectul şi detaliile bugetare (parţiale) pe care le găsiţi cu siguranţă aici, în săptămînalul "Mesagerul de Neamţ". Dana Macsim a evaluat, potrivit martorilor oculari, şi varianta cu o scenă ridicată pe amplasamentul de iarnă al patinoarului din ştrand. Nu s-au potrivit dimensiunile... Drept urmare, manifestarea Macsimei se va ţine la cai!
Administratorii bazei hipice au refuzat cu fermitate plasarea de scaune pentru public pe terenul de concurs. În cel mai fericit caz, refacerea terenului - după o asemenea agresiune - ar dura cel puţin un an. Cum Consiliul judeţean Neamţ a respins finanţarea ediţiei din acest an a Trofeului "Virgil Bărbuceanu" la călărie, ne rămîne regretul că Dana Macsim nu se urcă în şa.
Suma solicitată de Clubul Sportiv Ecvestru, pentru competiţia care poartă numele unei glorii a sportului călare, este comparabilă cu onorariul sopranei Feliciei Filip. Virgil Bărbuceanu, cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ, e omagiat şi astăzi în lumea frumoasă a Federaţiei Ecvestre Internaţionale. Despre Felicia Filip nu am fost informaţi de echipa lui Vasile Pruteanu pe scene mari ale lumii mai cîntă.

Rătăciţi în tradiţie: Cu gladiatori nu încercaţi?

Pentru generaţiile dinaintea cincinalului în patru ani şi jumătate, prototipul de gladiator e personificat de Issur Danielovici Demski, evreu rus născut în urmă cu aproape 100 de ani, la New York. Kirk Douglas e numele lui de film. A strălucit în „Spartacus”, sub direcţia regizorală a lui Stanley Kubrick, un creator de geniu din New York, identificat artistic însă cu Londra. Generaţiile proaspete l-au descoperit pe Russell Crowe, australian originar din Noua Zeelandă. Maximus Decimus Meridius, poate rolul vieţii lui, în „Gladiatorul”, a avut şi măreţia regizorului fără-de-egal Ridley Scott, un englez pur-sînge care a făcut filme de referinţă peste Ocean. Celor între vîrste, dacă nu şi-au resetat amintirile din anii ’70, le rămîne romanul „Spartacus”, publicat pe la 1870 de Raffaello Giovagnoli. În foamea de lectură a acelor ani, mulţi au confundat “imnul bărbătesc adus rebelului antic” cu un izvor istoric. De înţeles, cîtă vreme însuşi Giuseppe Garibaldi îi scria lui Giovagnoli: “Dumneavoastră 1-aţi sculptat pe Spartacus, pe acest Hristos-ispăşitor, cu dalta lui Michelangelo. Eu, ca sclav, care am obţinut libertate, vă mulţumesc pentru aceasta, precum şi pentru mişcarea profundă pe care am încercat-o la lectura operei Dumneavoastră"... Cu toate că unii pietreni şi-l amintesc pe Peter Gilmore de cînd a tras la Hotel Ceahlău, trec peste Aram Haciaturian şi al său Spartacus atît de fredonat după coloana sonoră a serialului “Linia maritimă Onedin”. Să nu stric genul epic, după cum şi-ar da seama şi aspiranţii la bacalaureat.

Contrar unor donatori de păreri, gladiatorii nu făceau parte din programul operaţional de circ imperial (mă rog, a fost şi republican pe alocuri) al Romei. Jocurile însemnau altceva, asta e clar. Nu e foarte clar ce era cu luptele pe viaţă şi pe moarte, istoricii nu s-au pus de accord nici după mii de ani. Iar dacă aluneci spre “goagălul” de care sînt atît de dependenţi liceenii contemporani, o sfecleşti repede. Merită reţinute totuşi cîteva aspecte care nu nasc controverse. Originea spectacolului cu gladiatori nu este romană, ci greacă. Apoi, măcelurile nu aveau proporţiile din legende. Adică nu se murea pe capete, cum cred mulţi. Romanii erau grandomani, dar îşi ţineau risipa în frîu - gladiatorii erau o investiţie foarte scumpă. Ei aveau parte de asistenţă medicală, îmbrăcăminte şi mese consistente, să aibă putere. În conştiinţa publicului larg, a rămas  imaginea gladiatorilor care proveneau din rindurile sclavilor, prizonierilor de război sau condamnaţilor. Dar nu e chiar aşa. Foarte mulţi cetăţeni romani renunţau de bună voie la libertate pentru a deveni gladiatori. Mirajul luptelor şi al premiilor consistente exercita o atracţie fantastică. Sporul de masculinitate la imagine se subînţelege.

Imaginaţi-vă acuma ce priză ar avea la români o adaptare contemporană a luptelor cu gladiatori! Ne tragem din romani? Ne tragem. Obiceiuri de la greci avem? Avem. Pas cu pas, fiecare picătură din istoria lor se transformă în argument. Başca cele supreme: asistenţa medicală, hainele şi păpica. N-ar fi o problemă să facem cîteva arene în loc de săli de sport “fără număr, fără număr” şi să înlocuim plebeii cu cîteva cohorte de turişti. Doar cu televizarea ce-ar putea fi o problemă, că ne încurcă Consiliul Naţional al Audiovizualului, dar sînt optimist.

Rătăciţi în tradiţie: În căutarea Moscovei

Cît mai e de ingrat, aiurit şi uituc dragul de român!... Cînd Ion Iliescu s-a grăbit să semneze un Tratat de Bază cu Uniunea Sovietică aflată în plin proces de disoluţie, l-am blestemat iute şi în restul ţării pe cel căruia bucureştenii îi strigau deja în faţă: „Iliescu – KGB, du-te în URSS!” şi „Cine-a stat 5 ani la ruşi, nu poate gîndi ca Bush!”. Neratificarea documentului, în sinistra adunare botezată Bîrlament, a fost una dintre puţinele bile albe acordate aleşilor neamului din vremea libertăţii surîzătoare şi a democraţiei timpurii. Apoi, puciul de la Moscova, din august 1991, ne-a arătat din nou un Iliescu prizonier al trecutului. Puţin i-a lipsit să se pupe de la distanţă cu puciştii, spre disperarea pro-occidentalului Petre Roman. Românii? S-avem pardon, abia evoluau de la stadiul „Noi muncim, nu gîndim” şi „Moarte intelectualilor!” la antena parobolică pusă în balcon sau pe acoperişul casei, să-l vadă pe Iliescu povestind britanicilor, la Sky News, ce legătură avem noi cu raţele din camioane. (Exact aşa a spus: „Our ancestors, the ducks from the trucks”. De parcă păsa cuiva de daci şi traci...)

Pe scurt, în contradicţie cu tătuca de la Palatul unde cînta cucuveaua, pe român îl cam mînca pielea să se zbîrlească, de fapt, la ruşi. Că nu-i stătea lui mintea la Uniunea Sovietică, acolo, cu Uzbekistan, Tadjikistan şi Kîrghistan cu tot. Formarea Comunităţii Statelor Independente a fost tratată în derizoriu. Dovadă stă şi incapacitatea de a înţelege pînă azi că războiul civil din Republica Moldova s-a încheiat datorită generalului de aviaţie Alexandr Lebed, cel cu Armata a XIV-a de la Tiraspol, pe nedrept zugrăvit drept terorist. Mai vreţi o poveste spusă rar, una cu neamurile partenere la aruncarea de flori în Prut? Vine, e cu zişii patrioţi din „Lotul Ilaşcu”. La Chişinău nu s-a pus niciodată problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei lor, ci doar a nerecunoaşterii autorităţilor de la Tiraspol, care i-au judecat şi condamnat. În mediile nepătimaşe se ştie că „Lotul Ilaşcu” ar fi fost condamnat şi la Chişinău.

Iar acuma ne dăm tulburaţi de declaraţiile jucătorului, antrenorului şi arbitrului de la Cotroceni care irită Moscova? În loc să ne bucurăm că, după 20 de ani, avem pe-unul de cursă lungă, cu sînge ştiţi voi unde, îi dăm la cap?... Cam aşa par ar sta lucrurile, dar eroarea e deplină. În ultimii 20 de ani, Rusia s-a prăbuşit şi a renăscut. A tras profit din toate momentele importante, de la unificarea Germaniei, trecînd prin invazia Afganistanului şi oprindu-ne, pentru o vreme, la „agresiunea” economică a Chinei asupra SUA. Liderii de la Kremlin, în aceiaşi 20 de ani, n-au dat două ruble pe valorile şi tradiţiile Occidentale decît în măsura în care le-au consolodat puterea şi au generat profit, cît mai mult profit. Franţa şi Germania, cele atît de focoase şi mofturoase faţă de fudula Românie, sînt cele mai frumoase exemple de parteneriat cu Rusia. Pe unde sîntem noi? Pe nicăieri. Oare nemţii şi franţujii s-au ţinut tot timpul de neamuri strategice cu ruşii? Nicidecum! Doar că ei au avut o politică faţă de Moscova. Bună sau rea, cu suişuri sau coborîşuri, a existat. Noi n-am avut decît reacţii. Pe reacţii nu se clădeşte în veci o relaţie. De-asta spun că Moscova nu ne tratează cu ostilitate sau dispreţ – Moscova, pur şi simplu, se uită la regimul de la Bucureşti de parcă n-ar exista. Nu are nici măcar grija firmelor intrate la noi pe uşa din dos a marilor privatizări. Ştie că, indiferent ce slobozesc pe gură, sub diverse imbolduri şi presiuni, guvernanţii noştri îşi pun preventiv pamperşi dacă un industriaş sau un furnizor rus de materii prime se încurcă în zecimalele româneşti. Cu scutul antirachetă e şi mai distractiv. Pe de o parte, ruşii ştiu foarte bine că vor căpăta ceva la schimb – dacă nu de la NATO, sigur de la România. Pe de alta, spre distracţia militarilor ruşi, dragii noştri de la capătul axei ce trece prin Londra au încă probleme cu nimerirea rachetelor – abia le iese, cînd şi cînd, cu alea trase tot de ei....

Dacă peste noapte, printr-un miracol, conducătorii noştri ar dezvolta un dialog coerent, corect şi reciproc avantajos cu Moscova, mă tem că aceştia ar trebui să aibă o perseverenţă şi o rezistenţă greu de imaginat la români. Mai întîi fiindcă li se va pune eticheta de trădători. Apoi pentru că peste noapte nu se pot urni relaţii înţepenite de 20 de ani. Nu mai spun ce ambasadori prăpădiţi am trimis noi la Moscova şi ce diplomaţi de carieră a acreditat Rusia în România, că o luăm de la capăt...

Lucian Bute şi Culoarele puterii

Scriu aceste rînduri cu puţin înainte de primul schimb de pumni între Bute şi, sper eu, nefericitul Mendy. Comentariile exasperante ale animatorilor sportivi de la PRO-TV m-au făcut mai devreme să mă răzbun atît de inspirat pe telecomanda receiverului încît am nimerit pe... TVR Info. Nu glumesc cu inspiraţia, am prins reluarea episodului 2 din "Culoarele puterii", serial inventat şi realizat de admirabila Irina Păcurariu.
Oameni buni, acolo e meserie de meserie. Unii mai fac televiziune în ţara asta. Detalii? Vă rog, nu insistaţi, treceţi la butonat pe net, vorbiţi cu Irina, încercaţi cu o pilă pe lîngă Ticu Lăcătuşu. Poate, poate aveţi noroc. "Culoarele puterii" nu este "încă" un documentar, e o lecţie de conexiuni. Pentru cine pricepe, desigur.
Şi-acuma, o piesă de rezistenţă pentru viitor, una dintre vedetele autentice ale emisiunii:

Sebastian Burduja, cel cu Liga Studenţilor Români din Străinătate. Îl regăsiţi şi pe blog cu puţină răbdare. E enervant de sclipitor şi matur.





(sursa foto: www.adevarul.ro)

Update: E duminică, e o caniculă greu de îndurat şi la Piatra Neamţ, în case e un pic de răcoare, aşa că încercaţi aici. Nu se vede grozav, e de la TVR, dar merită.

La Sarmisegetuza parcarea a lovit din plin

Aflu şi eu de la HotNews, în seara asta, că totuşi se poate, adică o porţiune din zidul cetăţii Sarmisegetuza a fost afectată de un excavator ce lucrează la amenajarea unei parcări. Ca să vezi cum e cu parcările şi zidurile de cetăţi! La Piatra Neamţ, astăzi am avut senzaţia că trupeţilor lui Turcu li s-a blocat un tirbuşon de-ăla cu care sfredelesc pămîntul pe lîngă Biserica Sf. Ioan Domnesc. Dacă umblă printre morminte...

Poveste de drag şi dragă: Medeea Marinescu sau cînd îngerii cresc mari

În filmele copilăriei i-a plăcut Mickey Rooney - îl vedea plin de energie, azi spune că era histrionic. De adorat, a adorat-o pe Judy Garland şi crede că fiica ei, Liza Minnelli, a întrecut-o. Poate şi pentru că înţelege cît de grea este povara notorietăţii părinţilor. Ei, copii-minune ai filmului amercan, la fel ca şi Liz Taylor, au avut cariere strălucitoare şi după ce au crescut mari. Nu la fel s-a întîmplat cu Shirley Temple, a cărei carieră s-a topit la ieşirea din copilărie. Pentru ei s-au scris roluri, era o industrie. Pentru ea, Medeea Marinescu, nu s-au scris. Mirabela din „Maria, Mirabela” a fost rodul întîmplării şi al unei probe.

O întîmplare ca o revanşă a tinereţii demult trecute şi o probă de atenţie sînt întîlnirea la o poveste cu Medeea. Mai ales că pe rolul galei de film de la Piatra Neamţ, urcată la rang de festival internaţional pentru copii şi tineret, a fost şi „Ion: blestemul pămîntului, blestemul iubirii”, film de referinţă al cinematografiei noastre, a cărui direcţie de imagine este semnată de Ion Marinescu, tatăl Medeei.

Nu s-a considerat ocrotită de vechiul sistem. Avea 16 ani cînd a venit Revoluţia şi nu are nostalgia acelor vremuri. „De exemplu, eu am fost o foarte bună pianistă. Talentul exista la un moment dat şi, în clipa cînd trebuia să plec la un prim mare concurs în Italia, nu mi s-a dat paşaport. Aveam 12 ani, fratele tatălui meu (n.a. – Marian Iordache) tocmai rămăsese la Paris. Era un scenarist important, era pe cai mari în România... Pot să am nostalgia unor oameni, a unor filme care au apărut în acel sistem. Asta da!”, povesteşte Medeea. Mai spune că rolurile copiilor actori de peste Ocean au fost create de un sistem în care profesia de actor şi statutul de vedetă au alte semnificaţii. Pentru ei se scriau roluri cum se scriu astăzi pentru Dakota Fanning. Problema, adaugă „Mirabela”, era să nu-i înghită sistemul. „La noi nu era un sistem. Nu puteai avea o efervescenţă artistică de tip Holywood.”

A fost destin? Da. Pentru că se pregătise de admitere la Conservator şi a decis să meargă la Actorie. Întrebată cum de-a luat de soţ un operator de film (n.a. – George Dăscălescu), răspunde de sub aripa destinutlui cu un amestec de ghiduşie şi sobrietate: „Aşa am văzut la mama”.

Îi place şi filmul, îi place şi teatrul. Crede că teatrul e baza oricărui actor. A simţit o diferenţă în evoluţie de cînd a făcut teatru, după ce în copilărie era obişnuită să meargă mai mult la Ateneu. „Teatrul este gimnastica obligatorie pentru un actor. De aici şi satisfacţia pe care ţi-o oferă un spectacol de teatru, pentru că te re-creezi de fiecare dată. În teatru, actorul e ca un sportiv care aleargă în fiecare zi. La film alergi o dată.” Filmul, în schimb, are şansa unor nuanţe. Şi deschiderea e alta. Despre consacrarea prin film Medeea vorbeşte însă cu măsură. În ultimii ani a văzut foarte mulţi actori care au făcut film şi n-a contat. Înainte, da, era altceva. Lumea îşi aminteşte de Amza Pellea în Mihai Viteazul sau Nea Mărin, mai puţin de rolurile din teatru, iar Amza a fost un mare actor de teatru. După cum Ilarion Ciobanu a făcut numai film...

Medeea Marinescu mai are pînă să împlinească 40 de ani. Te poţi gîndi că experienţa, notorietatea şi simpatia naţională de care se bucură ar fi numai bune s-o îndemne să facă şi un alt pas în viaţa publică, să participe activ, să se implice, la fel ca alţi actori. Te gîndeşti degeaba, Medeea îmrăţişează alte convingeri: „De multe ori doar avem senzaţia că spunem ceva. Eu eram împotriva interviurilor. Aveam senzaţia că tăiem copacii (n.a. . pentru hîrtie de ziar) şi vorbim în interviuri despre ceea ce ni se pare nouă important. Nu şi pentru cel care citeşte. Cînd ieşi în faţă, trebuie să te gîndeşti foarte bine dacă ce spui e important doar pentru tine sau şi pentru cel care citeşte, care ascultă. Pentru asta îţi trebuie o oarecare inteligenţă şi maturitate. Eu nu simt nevoia să spun mai mult în afara profesiei mele pentru că am senzaţia că m-aş risipi”. Astfel, prea puţin contează dacă invitaţiile erau făcute în virtutea numelui sau pentru că verbalizează frumos şi dă bine la televizor. Preferă să rămînă în lumea lor „sensibilă şi subiectivă. Ăsta e farmecul. Nu e ca la matematică”. Se fereşte să aibă opinii violente, agresive, respectă mai mult truda actorului. Dar, cu atenţie faţă de vulnerabilitatea creatorului, cu argumentele omului care are instrumentele de a şlefui, nu de a dărîma, e bine să se comenteze. Cum pot face unii cronici devastatoare? Pentru că nu iubesc fenomenul, i-a răspuns un critic. Aşa că păstrează resursele de vehemenţă pentru cine încearcă să o păcălească. Iar peste 20 de ani speră să fie şi mai vehementă, avînd în minte vorbele profesorului ei, actorul Florin Zamfirescu: „Calitatea unui actor stă în opţiunile pe care le face”. Dacă a dori un rol – şi nu a-l alege - este o opţiune, atunci două opţiuni ale Medeei sînt deja încîntătoare: Nora, în „O casă de păpuşi” de Henrik Ibsen şi Catarina, în „Îmblînzirea scorpiei” de William Shakespeare.

Între timp, gîndindu-ne şi la Lulu Mihăescu, Cristian Şofron, Costel Băloiu (alţii copii teribili ai filmului românesc), dar şi la Gina Rogin (care la TT a interpretat singura Catarina de referinţă din teatrul românesc modern, sub îndrumarea regizorală a lui Iulian Vişa), ne rămîne să aşteptăm ziua cînd Medeea Marinescu ne va încînta pe scenă, alături de Florin Piersic, cu „Străini în noapte”. Nu, nu e drept să facem comparaţie între ea şi Emilia Popescu; drept şi suficient este să observăm cum se va descurca Titanul cu nume de cinematograf alături de noua sa parteneră. Astfel, vom scrie o nouă poveste de drag în oraşul care a făcut un singur lucru bun, luîndu-se după Cluj: a botezat un cinematograf după numele unei Doamne în preajma căreia toţi devenim micuţi, modeşti şi netalentaţi. Pentru cine n-a aflat sau nu crede, despre Draga Olteanu-Matei e vorba.

Update: Balamuc de Piatra - unii au "Mesagerul de Neamţ" la vînzare (la chioşc sau tarabă), alţii nu l-au primit. Din motive politice, aşa îmi miroase din probele adunate. Nu mă miră, nu sînt resemnat, chiar întineresc şi mă simt provocat. Am să vorbesc, printre picături de reîntinerire, cu directorul meu de ziar. Încep să îmi doresc un interviu cu nea Ţîlică Pruteanu, să spună ce culoare... roşie avea cartonaşul roşu administrat de Octav Cozmâncă. Unii nu uită. Dacă Pruteanu uită, îi spune Nelu Munteanu despre ce e vorba. Mai greu e cu episodul cînd a vrut să se facă ţărănist, în 1997, dar o rezolvăm şi pe asta, nu durează. În fine, după investigaţii aplicate, am descoperit un corp de alegătoare devotate profesorului de istorie care ne îngroapă istoria:

Şi, uite-aşa, am încălecat pe-o şa...

Ruinele făcătoare de minuni

Să trăiţi, să trăţi, tovarăşe căpitan!... Ţineţi minte? Ăsta era Gogu Steriade. Venea apoi Trandafir cu "Ce avem noi, aici?" Da, ce avem noi, aici?... Răspunsul corect este: noi, aici, avem nişte ruine! Deh, de la Icoana făcătoare de minuni din "BD la munte şi la mare", la ruinele proaspăt descoperite pe amplasamentul Curţii Domneşti din Piatra Neamţ, e şi nu e un drum foarte lung. Veriga de legătura e comedia.
Aflu din Realitatea că energicul poet al măslinelor şi al centralelor termice de apartament, starostele cultelor şi patrimoniului din judeţ, inegal-abilul Adrian Alui Gheorghe, a intrat brusc în trepidaţie. Nefiind dedat la rime, Gheorghe Dumitroaia, şeful Complexului Muzeal, cel de-a binecuvîntat descărcarea de sarcină arheologică a zonei, se ocupă de numărarea arcadelor. Două le-a văzut, mai caută două. Cum ar veni, specialistul din el ştia ceva, dar a semnat altceva. Chiar credeţi că Vali Bălănescu se întreba degeaba, pe 12 mai, dacă vom avea parcare subterană sau muzeu?
Pînă la alte ordine de şantier, o certitudine: mare noroc avem cu acest proiect că a asigurat fondurile necesare săpăturilor. Hai, şi o speranţă, cred că scapă şi Turnul lui Ştefan cel Mare.

Punguţa cu 2 Bani: Purice şi Spiridonescu

S-a încheiat "Punguţa cu doi bani", Festivalul internaţional al filmului pentru copii şi tineret de la Piatra Neamţ. Cum hîrtia suportă multe şi vorbele meşteşugite zboară cu viteze ca-n Star Trek, mă mir că nu i-au zis festival intergalactic. Avem prin zonă nişte creativi bombastici cu adevărat fruntaşi pe ramură!... Sînt supărat, da, pentru că au minţit copiii spunînd că acţiunea se reia după 20 de ani, deşi cu vreo 10 ani în urmă, în condiţii extrem de grele, s-au ţinut încă două ediţii. Sînt supărat, da, pentru că organizatorii au şters din istorie un inspector şcolar (Eugen Dinu Vasiliu) care a trudit la sărbătorile filmului pentru copii încă de la prima ediţie.
Apoi i-am iertat! Gala, pe fondul ei, a fost una onestă, iar bucuria copiilor se revărsa parcă dintr-un vis frumos. Pasiunea lui Gheorghe Naghi şi geniul lui Ion Popescu Gopo sînt încă vii şi proaspete.
Două au fost, după părerea mea, personajele-cheie în inventarea galei: Victor Purice şi Doru Spiridonescu. Dacă Victor ştiam că înseamnă istoria, prezentul şi patima filmului de pe malul Cuejdiului, surpiza a venit din partea lui Doru. Nu-l vedeam pe "Spirache" ducînd greul şi frumosul unei asemenea acţiuni nici să mă pedepsească cineva să scriu de 1.313 ori TCE 3 Brazi pe zidul de la Panoramic unde băteam mingea de tenis de cîmp în copilărie... Doru a fost măreţ, i-a ieşit şi îi mărturisesc aici că am fost emoţionat!

Emoţia tuturor a fost întregită de momentul dedicat Dragăi Olteanu Matei. Marius Iuraşcu, boss-ul de la RADEF, şi-a făcut atît de bine şi convingător numărul cu anunţarea noului nume al cinematografului Panoramic încît noi ne facem acum a nu-i spune că nu avea de ales. Nu are de ales nici cu angajamentul de modernizare a cinematografului. Noi ca noi, vai de capul oraşului ăsta turistic, dar dacă a minţit-o pe doamna Draga, nu-l văd bine. Nu i-aş dori, pare băiat simpatic.


În fine, pentru că implicarea lui "Spirache" trebuia să zdrobească de la bun început, seara de deschidere avea nevoie de Medeea Marinescu şi "Maria, Mirabela". Ceea ce, evident, s-a şi întîmplat. Restul e o poveste de drag şi dragă. O găsiţi de joi, în "Mesagerul de Neamţ". Pe blog, poate mai repede un pic.