AMR 13 şi generaţia irosită

Trec anii, trec, şi se apropie ziua când timpul scurs comemorat de la înălţarea elicopterului de pe sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român va fi egal cu perioada de domnie a lui Ceauşescu. Asta dacă numărăm zilele scurse de la Plenara CC al Partidului Muncitoresc Român din 22 martie 1965, fiindcă vechimea de preşedinte al Consiliului de Stat sau al României e arsă demult. Aşadar, 24 de ani, 9 luni şi o zi. Merge bine ca titlu de film, nu?... Scadenţa vine în septembrie anul viitor. Înainte de alegerile prezidenţiale, înainte de consumarea AMR-ului de 65 68 de săptămâni cu Traian Băsescu anunţat de prim-ministrul Victor Ponta. La rotund, încă 13 luni.

Dincolo de nostalgiile româneşti şi inevitabilele comparaţii cu iz de bilanţ, va fi un moment de cumpănă. E imposibil să nu se încerce o exploatare politică electorală. Cine şi cum îşi va asuma riscul e altă socoteală, una dificil de potrivit de pe acum. La urma-urmei, fiecare e liber să judece cum crede de cuviinţă, cum îl duce mintea, cum îl determină viaţa.

Sarmizegetusa Regia - "moştenire" de la daci din betoane moderne

Ceea ce-i puţin probabil să se întâmple este prezentarea unui raport despre starea naţiunii. Nu e tot una c-un raport de activitate de felul celui pe care şi un pârlit de consilier local e obligat să-l facă. De altfel, aceste penibile inventare de activităţi, meşteşugit încropite pornind de la fişa postului, de la un ales mic şi vioi până la preşedinte, au degenerat cu totul. Astăzi, dacă întrebi paşnicii români pe stradă despre ce este acela un primar sau un preşedinte de judeţ şi cu ce ocupă ei, majoritatea îţi va răspunde că sunt primii gospodari. Probabil gospodari tentaţi de o nuditate parţială şi zeflemitoare din moment ce hârâie într-una ca o placă stricată cum, odată aleşi, s-au lepădat ei de haina politcă. Victime ale necunoaşterii şi manipulării, românii nu pricep şi pace că primarii şi preşedinţii sunt de fapt primii politicieni ai comunităţilor. Cum responsabilitatea lor este o floare rară şi neocrotită, mergând de jos în sus şi-apoi cât mai sus, asumarea unui raport despre starea comunităţii sau a ţării, despre nivelul de dezvoltare sau regres, despre cauze şi măsuri, despre strategiile coerente de viitor – nu, n-apucăm, nu e cazul. La nivel local, numărul de autorizaţii de construire, sutele de audienţe, kilometrii de canalizare şi câte şi mai câte asemenea articole de dare de seamă nu mai impresionează nici activul de partid, nici subordonaţii fidelizaţii prin varii metode. Până la starea naţiunii ne apasă starea comunităţii locale. Mai cu seamă în condiţiile în care, pe teritoriul României, există localităţi şi judeţe net detaşate în bine, efectiv rupte de mizeria naţională. Asta e o certitudine, iar după 24 de ani, 9 luni şi o zi vom marca încă una. Cu mult înainte ca sociologii să ne terorizeze prin ecranul televizorului cu definiţiile şi socotelile lor, la şcoală se învăţa o definiţie cinstită a generaţiei, anume perioada de timp care desparte vârsta tatălui de-a copilului sau a primului copil. Adică se cam potriveşte de-o generaţie irosită şi asta e mai dureros decât starea naţiunii, oricare ar fi ea. Starea, nu naţiunea.

P.S. Sunt aici câteva intervenţii pe textul original apărut în Mesagerul de joi. Dacă vă plăcea mai mult un titlu în genul 24-9-1, nu am nimic împotrivă.

Rătăciți în tradiție: Firea, rangul, credința și îngerii

Mi-e greu să spun că, vinerea trecută, circulația rutieră de la Praid spre Târgu Mureș a fost deviată de la ruta standard via Bălăușeri pe un drum nenorocit, prin Miercurea Nirajului, din cauza pachetelor de mașini oficiale din Ungaria care goneau spre Băile Tușnad. Nu am nicio dovadă solidă că așa ar fi fost, deși nesimțirea ticăloșilor care nu pot respira aerul României la Universitatea de Vară „Balvanyos”, fără contaminarea produsă de premierul ungar Viktor Orban, nu are limite. Imaginea de coșmar cu președintele Băsescu la prezidiul de lucru, anul trecut, ascultând la el în țară traducerea la cască a intervenției susținute de popa Tokes în maghiară, pare o gingășie prin comparație cu noua teză a protectoratului ungar. Lipsa unei reacții dure și prompte a autorităților de la București nu face decât să alimenteze o altă teză și mai gravă, anume că nu au absolut nicio treabă cu România și interesul național. Pe scurt, ne-am luat încă o rație de abuz, de parcă guvernanții de pe Dâmbovița, indiferent de culoare, s-ar întrece în a pofti maghiarimea politică să-și facă de cap desființându-ne suveranitatea națională. Ședințele comune de guvern capătă astfel consistența complicității desăvârșite.

Fără a pune prea mult preț și patimă pe asemenea manifestări criminale, dar și fără a le ignora cu desăvârșire, am descoperit români liniștiți în Ardeal, în aceleași zile, care știu ca nimeni alții a-și ține firea, rangul și credința. Tradiția le e sfântă, doar că pe scara națională a valorilor stricate de azi ei par cumplit de rătăciți. Ba și anacronici, cum ar spune miticii pleșoizi de Capitală. Din fericire (acea fericire pe care ți-o dau românii frumoși), am văzut cum românismul poate (re)izbucni ca o fântână a vieții. S-a întâmplat la o nuntă de argint

Mirii de Argint

cum pe meleagurile nemțene mai rar spre deloc. Mirii au dat de veste prietenilor și familiei că echipamentul recomandat pentru a doua cununie religioasă și petrecere constă în straie populare. Fiecare cu ale lui, de unde vine sau cum le găsește. Faza e că invitații adunați într-un minunat oraș occidental al țării își au originea în diverse zone și regiuni. Așa au fost și straiele a vreo 40-50 dintre nuntași. Unitate în diversitate? Pe naiba, a fost cea mai pură manifestare de unitate în unitatea noastră de români. Iar crucea mare făcută de preotul de la o biserică veche greco-catolică, atunci când și-a văzut lăcașul ocupat de oameni în toată firea veniți parcă la o paradă a portului popular, n-a mai lăsat loc de cuvinte. Printre adulți, o mână de copii ca niște îngerași. A fost ziua când îngerii au purtat straie populare românești.