Rătăciţi în tradiţie: Despre loturi şi pacea războinică

Comentariul a fost publicat în Mesagerul pe la începutul lunii mai. Am uitat sau n-am avut chef să-l pun atunci pe blog. Nu mai contează. Nu-i deloc târziu nici azi.

Cu paşi repezi ne apropiem de parastasul de-un an de zile al alegerilor locale de anul trecut. Dacă şi următorii trei trec la fel de repede, vorba cuiva, nu-i exclus să fie ceva în neregulă cu axa Pământului... Romanul s-a consacrat prin dulcea pace leoreană colorată de apariţia câte unui investitor. Nuţi, blonda supremă a neamului, deja nu se mai pune la socoteală. La Târg, maestrul Harpa se perfecţionează în vesele ceremonii de zi şi caută oglinzi vorbitoare pe măsura anvergurii pe care şi-o atribuie. Sălăgean ne aduce aminte din când în când că Bicazul figurează în scripte ca oraş, iar Ionel Ciubotaru trăieşte sub ameninţarea regionalizării care ar trebuie să consfinţească întoarcerea Roznovului la ce-a fost, o comună mai răsărită. Suprinzător, pentru diferenţa dintre covârşitoarea populaţie şi minoritatea de oameni, Gheorghe Ştefan n-a avut parte de liniştea cooperatistă care i-a marcat precedentele două mandate de primar. Afrontul consfinţit prin votul consilierilor, când i-au tăiat banii de deşănţată desfătare fotbalistică, avea şansa să marcheze un nou început în politica pietreană, cel al drămuirii responsabile a puţinelor resurse ce mai rămân după ce băncile îşi iau raţia pentru aberantele datorii angajate pe proiecte inutile. N-a fost să fie. Cu cine să schimbi ceva? Cu nişte închipuiţi care tremură şi când văd tabloul lui Pinalti? Cu papagalii de ambe sexe care preferă să se dea bolnavi decât să ceară vreun document interesant din arhiva primăriei? Drept este, un consilier PSD s-a trezit să tulbure apele exact cu problema apei, dar a fost iute cuminţit de propriul partid. Pacea de la Piatra Neamţ nu e ca la Roman – e mai vioaie, mai contorsionată, cu strigături şi blaturi, ca în cazul viceprimăriţei care n-a fost deranjată la incompatibilităţi şi conflicte de interese câtă vreme n-a mişcat în front. Aici, la Piatra, dacă acceptaţi un oximoron, e o pace războinică. Nimic nu e mai bun decât paravanul unui climat tensionat pentru a a-ţi vedea liniştit de cele combinaţii ştiute sau mai puţin ştiute, însă sigur netulburate.

Cu un an în urmă, te întrebai dacă Ştefan şi Tărâţă n-au ajuns să şi doarmă împreună, aşa erau de nedezlipiţi, de nezdruncinat în campania electorală. S-au certat şi s-au făcut în tot felul. Mai ales Tărâţă pe Ştefan. Nu era zi de la Dumnezeu să nu povestească despre jefuirea Pietrei şi despre cât de malefic este domnul cu marca înregistrată. Conflictul a luat imediat proporţii, în colimator intrând şi tandemul Ursărescu - Ţapu de la PNL. Golani era cea mai paşnică încadrare a celor doi pe care o auzeai dinspre etajul 2 al Palatului Administrativ. Şi timpul trecea. Adjudecarea prăbuşitelor firme ale primăriei şi a redutelor bogate sau generatoare de afacerin din curtea CJ nu e tranşată încă. Într-o ceaţă şi mai cumplită sunt socotelile cu întâmplările din anii trecuţi de la Apa Serv şi Spitalul judeţean, pentru a nu mai vorbi despre golănia tot mai evidentă de la Teatrul Tineretului, golănie care înseamnă şi un „parteneriat” pe faţă între CJ şi Primărie.

Lică Vişan, manevrantul din umbră al legilor

S-a vorbit despre loturi de posbili infractori, despre incredibile combinaţii de milioane şi milioane de euro. Culiţă Tărîţă a organizat conferinţe de presă, a distribuit documente. Ştefan a intervenit şi el, dar s-a restrâns la execuţia viceprimăriţei. Exact acea diferenţă dintre covârşitoarea populaţie şi minoritatea de oameni a aşteptat minuni. De unde atâtea minuni? Ce se întâmplă la Piatra Neamţ e unicat în România. Verificaţi şi veţi descoperi că nimeni nu seamănă cu noi. Mâine o să-l vedem pe Pianlti pe aceeaşi scenă cu Tărâţă, iar pe Tărâţă în tribună la fotbal şi nu ar trebui să ne mire. Poimâine, Ursărescu nu va mai fi Mudărescu, ci un distins absolvent al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, promotor de seamă al valorilor liberalismului. Chestii de-astea, cu loturi şi acoliţi într-ale prăduirii bănuţului public, tot auzim de pe la 2004 încoace. Atunci a fost sezonul cu „Lotului Publiserv” în prim-plan, dacă n-aţi uitat. Cum mai ştergeau Ştefan şi, mai ales, Ioan Onisei podelele cu Rotaru şi gaşca de la Publiserv!... Ba şi afaceri făcute cu Dan Vasile Constantin fuseseră scoase la iveală. Ce vremuri!... S-a întâmplat ceva? Absolut nimic, jaful a fost şters cu buretele! Sau n-a fost. Fosta directoare plină e recuperată de Rotaru şi plasată şefă la Sanatoriul Bisericani, în timp ce fosta directoare economică s-a dovedit prea tare-n soţ şi soră pentru a fi tulburată. Publiserv, după ani de utilitate brusc redescoperită de administraţia Ştefan, se îndreaptă spre firescul deces al unei societăţi de servicii comunale din Piatra. Culmea-i că blestemul Publiserv a lovit până la urmă, dar în altă parte. Bună de plată pentru tot felul de aventuri-unicat a rămas fosta şefă de la Taxe şi Impozite, cândva director la Publiserv. E povestea aceea cu „Taxa Pinalti” pentru ţevile de gaz, numai că pe Rodica Zelinca n-o caută sau n-o găseşte nimeni. Sau plăteşte cineva în numele ei miliardele aşteptate de E-ON, numai să tacă din gură. De altfel, cam aşa se închid poveştile cu loturile astea infracţionale, cu o convenţie, cu o înţelegere între părţile politice angajate. După caz, unii tac din gură, altora li se închide. Până la viitoarle alegeri.

Dor de Îngerul Nichita. După 30 de ani

Mă-ngrozeşte ce n-am făcut în ultimii 30 de ani, mă doare ce puteam face. Nu doar eu - toţi.
Regretele prezentului ne cotropesc din toate vânturile şi-mbătrânim nefericiţi sub povara necăutărilor, a nedevenirii.
Bine cad azi câteva cuvinte-cuvinte din minunata Oraţie de nuntă cântată de Augustin Frăţilă: "Iar eu strig şi nu se-aude, mările din nou sunt ude. Iar ţărmurile, ca şi depărtările".     

Rătăciţi în tradiţie: De la Băsescu la Simionică

Ne-am obişnuit cu intervenţiile televizate de la Cotroceni ale preşedintelui. Ne-am obişnuit să nu fie crezut nici când are dreptate. Situaţia, din registrul „Aşa-i trebuie!”, ilustrează de minune starea sufletească reală a poporului, unul sătul de demagogia, făţărnicia şi abuzurile administrate de bocii, de băsiştii neresemnaţi cu eliminarea de pe firmament, urmată de gararea pe linia de aşteptarea a unei promise întâlniri cu rigorile legii. Văzând că-i merge cât de cât, Băsescu nu se sfiişte să amestece argumente solide cu aprecieri aiuritoare. Seamănă a jocuri otrăvite de cuvinte, isonul fiindu-i ţinut cu promptitudine de „organili” consacrate de manipulare şi intoxicare. S-a spus, de pildă, cum că, prin proaspetele modificări cu dedicaţie aduse Codului Penal, scapă de griji clientela şi cei înregimentaţi în USL. Că de acelaşi regim ar ajunge să beneficieze cunoscuţii bandiţii arondaţi PDL, nu se pomeneşte. S-au emis şi alte gogomănii, însă nimic nu întrece faza cu funcţionarii publici. De unde până unde sunt funcţionari publici preşedintele, parlamentarii şi prestatorii de profesii liberale? Băsescu şi „organili” s-or fi gândit la funcţii publice, la serviciu public, ceea ce este altceva, dar au evitat cu talent să elimine confuziile. Ridicolul preluării şi dezvoltării temei la comandă, nu doare, nu generează ruşine.

I se spune Aiurelia...

Manevrele de acest gen, lipsa durerilor şi mai cu seamă imunitatea la ruşine sunt valabile de sus până-n teritoriu, în acest sezon tulbure, indiferent de culoarea politică. În acest sens, o dovadă a fost scoasă recent pe piaţă de primăria nepereche de la Piatra Neamţ. Molipsită parcă de aroganţa fără limite a administraţiei Pinalti, Aurelia Simionică, viceprimar PSD, a găsit o soluţie pentru colectarea boschetarilor din oraş şi depunerea lor într-un adăpost specializat. Se va face prin implicarea asociaţiilor de proprietari. Inutil să-i spui madamei că asociaţiile nu i se subordonează. Inutil să-i desenezi schema de atribuţii legale a aparatului propriu, plătit să gestioneze inclusiv drama boschetarilor. Mai rău, se face a nu observa că e vorba de aceleaşi asociaţii care, când se plâng la primărie – cu necazuri ce merg de la probleme curente la jaful cu reabilitarea termică a blocurilor – sunt trimise la plimbare. A luat-o gura pe dinainte? Posibil, dar îi pasă cuiva? E de mirare că nu ne pune să adunăm maidanezii, însă nu e timpul pierdut.

De fapt, în cazul ei e vorba de-o constanţă în acţiune. Are sau n-are treabă, odată cu retragerea primarului într-un plan discret, Simionică îşi dă cu părerea despre absolut orice, mai puţin chestiunile grave, cele bine dosite, multe dintre ele penale, ale administrării a ce-a rămas dintr-o urbe cândva înfloritoare. Ea ştie că trebuie să ia faţa altora dând din gură. Îi merge de minune, visează la o carieră pe măsură.

Unii se vor grăbi să comenteze că legătura dintre Băsescu şi Simionică e puţin forţată. Absolut deloc. La fel cum urmărim, indiferent de temă, zicerile preşedintele, ar trebui să luăm seama, poate cu mai multă atenţie, la ce vorbe ne serveşte personajul din primărie. Că pietreanul nu ia seama, nu e absolut deloc o noutate, e deja o... tradiţie în care-i bine rătăcit.

N-am uitat de Praga...

Întors de la Praga, unde am fost martor norocos al triumfului Zeiţelor noastre la Campionatul Mondial de Karate Fudokan, abia ce-am avut timp să scriu interviul cu Ilija Jorga pentru ediţia de colecţie de săptămâna trecută a Mesagerului şi o răceală viroză cumplită m-a trecut la regim de prizonier în casă timp de cinci zile. Cred că am adus-o pe picioare de pe malurile Vltavei.
Cehii au reuşit cu vreo două zile în urmă un adevărat miracol: au publicat în această pagină rezultatele finale ale competiţiei, ba s-au hotărât şi câte ţări au participat. Acum am înţeles că la ei participanţi înseamnă ţări prezente plus ţările invitate care au confirmat intenţia de a veni, dar ale căror karateka nu au primit viză Schengen. Orginal, nu? Asta nu ştirbeşte cu nimic amploarea şi valoarea unui campionat omologat, cu rezultate recunoscute şi foarte importante pentru România.
În această lună, printre picături, am să umblu pe la tolba cu fotografii. După inspiraţie, după sentimente, nu ca o completare a celor date la ziar.

US Team - Praga 2013

Încep cu echipa americană, de la stânga la dreapta: Geroge Schlauder, Rică Tuluceanu, Alberto Wilson, Max Wu, Mike Apan. Alberto şi Max sunt elevii lui sensei Tuluceanu. Tricolorul din fotografia de aici e al meu. Fusese bine împăturit. Tare dragi mi-au fost, mai ales când Max înjura pe româneşte cu zâmbetul pe buze, crezând că ne salută (nu, nu eu l-am învăţat!) sau când Alberto povestea cum treceau avioanele americane pe deasupra casei sale din Panama la vremea misiunii de capturare a lui Noriega.

Matei Cioară

Urmează un veritabil cavaler, frumuşel foc, campion mondial şi el, de la Clubul Olimpia din Bucureşti, unde-l are ca antrenor pe Adrian Nedeloiu, secretarul Federaţiei Române de Karate Tradiţional.
Coborâse din sală să mănânce, chemat de părinţi, într-un fel de bar-restaurant. Comanda a întârziat şi, în clipa în care a văzut că pauza luată a expirat, s-a ridicat şi a întins-o nemâncat înapoi la sală. Am fost impresionat de pasiunea şi sacrificiile făcute de părinţi. Teoria incidenţei a funcţionat de minune. Ca dovadă că lumea asta-i tare mică, tatăl său, Mihai, lucrează la Fresenius, celebri clienţi ai Mesagerului din vremea dezvăluirilor despre jaful de la Spitalul judeţean.


Puteam încheia selecţia de azi fără Cati Şerban? Evident că nu. Calitatea pozei nu e grozavă, dar e de album, pumnul ei se duce exact unde trebuie..

Rătăciți în tradiție: Crime de publicitate mincinoasă

E imposibil să nu ştiţi reclamele alea cu iz patriotic, difuzate la greu de televiziuni şi  televizuini, în care un individ – ba vrând să returneze o rochie şi un laptop, ba nemulţumit de aerul condiţionat de la hotel furnizat de-un evantai – spune ca din fundul curţii: „Glumiţi, ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european şi am drepturi.” Românul standard ia enunţul de bun şi-l crede general valabil, nereţinând că e vorba de-o campanie de conştientizare pe teme de protecţia consumatorului faţă de cumpărături online, returnarea sau înlocuirea unui produs şi pachete turistice mincinoase. Odinioară, alţi români standard, proaspăt descoperitori de reclame TV, erau fascinaţi de clipul cu „V-am prins, vrăjitoarelor!”, clip care împingea „Felix the best, computer made in Romania”” prin TVR. Computatorul ăla, după cum au dezvăluit în presa locală a vremii nişte ingineri de bine de la vechiul Centru Teritorial de Calcul Electronic din Piatra Neamţ, era făcut în Coreea de Sud. Astăzi, în goana naţională după reclame desăvârşit de idioate, se poate constata repede că stăm şi mai rău. Se spune că am fi contemporani cu o pretinsă evoluţie a publicitarilor români, susţinută de grandoarea a oarece premii internaţionale, dar de fapt asistăm la acte de prostituţie a creativităţii sub comenzi cumplit de mincinoase şi periculoase în comparaţie cu „minunea” cu nume de motan din desenele animate. Din raţiuni de profit sau supravieţuire, agenţiile care fabrică produse publicitare nu au puterea să respingă complicitatea la promovarea tâmpeniilor, adică să le transmită unora, în termeni fermi, că banii lor nu-s buni. Responsabilitatea socială şi profesională ar veni că nu există, în condiţiile în care destui sunt afiliaţi, dacă nu cumva reprezintă direct jucători interesanţi, respectabili ai pieţei internaţionale de profil, o piaţă unde nu ai voie să minţi sub comanda contractului.

Desăvârşirea crimei de publicitate mincinoasă televizată vine din zel şi din sistemul românesc, cel putred în realitate. Complicităţile politice trebuie subînţelese. Indiferent de gradul de idioţenie al reclamelor TV, volumul şi direcţionarea sau arondarea lor, mai cu seamă pe emisiuni, ajung să dicteze, în cel mai fericit caz să influenţeze, conţinutul şi abordările multor programe. Mai mult, se impun ore false de audienţă, cu fătuce şi gurnalişti abonaţi la a ne lua de proşti chiar pe toţi. În fond, aceste personaje fac o publicitate mincinoasă indirectă, indiferent de rangul şi aria de difuzare a emisiunii. În termeni de educaţie, ar trebui să refuze participarea la o emisiune despre Roşia Montană când se difuzează clipuri favorabile nenorocirii de acolo. În termenii de civilizaţie şi respect pentru fiinţa naţională, pentru optimismul dublat de pacostea de credulitate genetică, ar trebui să recunoască faptul că românul nu este tratat ca un cetăţean european şi nu are drepturi reale. Nici măcar în propria-i ţară. Fudulia e un reper arhicunoscut. Arofierea discernământului, prin consumul iremediabil de publcitate, dovedeşte şi încurajează crima, cu sau fără gura plină de Europa, zi de zi. Totul e pe bani. Spre deosebire de alte acţiuni comparabile, crima de publicitate mai şi rânjeşte.