Ediția 2020 a atentatului împotriva sănătății „supușilor” din Neamț arată altfel de cum se spune

Nu mai ține cu tăcerea, una (și) autoimpusă luni de zile pe fondul sentimentului apăsător de inutilitate a cuvintelor nepotrivite cu ordinea de partid și de stat din Iohannistan! Tăcerea s-a epuizat. Altfel, trăind noi în țara lui „Asta e!”, n-ar urma decât pasul (pre)fatal spre resemnarea supremă. Adică resemnarea în fața resemnării.

„A fost nevoie să moară oameni ca această demisie să se producă”, declama pretinsul deținător al inexistentei funcții de șef de stat pe 4 noiembrie 2015, referindu-se la Guvernul Ponta.

A fost nevoie să ardă de vii oameni nevinovați la Piatra Neamț pentru ca prea puțini să regăsească originea răului decisiv care a condus la distrugerea Spitalului Județean de Urgență și a sănătății „supușilor” lui Iohannis din Neamț. E vorba despre ce semnalam (degeaba), sub semnătură, în primăvară.

 După datină, inegalabilul și inconfundabilul județ Neamț, cu accent pe Piatra Neamț, a continuat să doarmă în suferința lui. Alegerile locale s-au consumat pe fondul unei campanii excelând (la vedere) în prosteală pe față și manipulare de joasă speță. Pe lângă aceste trăsături clasicizate, o a treia a lăsat urme cumplite.

Principalii doi actori politici au ocolit aproape cu... sfințenie cel mai grav subiect, care era cazul să țină capul de afiș: includerea Spitalului Județean de Urgență pe lista unităților suport. Fără nicio exagerare și în deplin respect față de dreptul la viață, alta era soarta alegerilor. Și a spitalului, și a sănătății. Nu e nicio confidență, știa tot nemțeanul că spitalul județean este o bombă cu ceas. Din primăvară, ceasul s-a dat peste cap.

Cele publicate pe 7 aprilie, într-un material atent documentat (Misterele spitalului din Piatra Neamțrăsună cu jale!... ) răsună și astăzi, cam la fel de inutil, însă cu jale întărită. Mergând la esență, din seria de ordine de ministru, semnate de secretarul de stat Horațiu Moldovan sub domnia lui Nelu Tătaru Vodă de la Huși, afla poporul, aflau și politrucii atinși de demagogie incurabilă (indiferent de partid) următoarele: „Într-o primă etapă se recomandă ca spitalele de suport să nu fie reprezentate de spitalele importante de urgență din zonă, care pot asigura asistența medicală pentru celelalte urgențe medico-chirurgicale (...)”. Poftiți la lectură neplăcută  din anexa primului ordin, cel din 28 martie, publicat în Monitorul Oficial pe 31. Subliniam cum în comunicatul oficial remis de Ministerul Sănătății în aceeași zi, sub presiunea stării de urgență, dispărea recomandarea și se afirma fără echivoc: „spitalele de suport desemnate reprezintă unități sanitare fără importanță de urgență”. Ordinul nr. 533 e înlocuit repede, pe 3 aprilie, cu ordinul cu nr. 555. Era mură-n gură pentru oricine nu suferea de restrângerea capacității înțelegere și judecată: și noul act arăta că spitalul pietrean nu avea ce căuta ca spital de suport!

■ Întrebări cu mască și fără mască

Obligatorie devine încă o (re)aducere aminte, chit că răsar voci dezarticulate punând eticheta de subiect depășit. Nu este. „Lista cu spitale de suport pentru pacienții COVID-19 pozitiv care necesită tratament și pentru patologii specifice (ex. afecțiuni cardiace, ortopedice etc)” a fost elaborată „în colaborare cu autoritățile administrației publice locale, pe baza analizei la nivel local a capacităților de îngrijire a pacienților”. Așa a comunicat  ministerul.

În cazul nostru răspunderea e trimisă cu subiect, predicat și conținut la Consiliul județean, în calitate de pădure (sau junglă) tutelară.

Dacă nu era amestecat, nu a colaborat, nu a analizat, oare de ce aprigul Arsene, atlet suplu al apărării dragilor nemțeni prin „Fapte, nu vorbe!”, perfecționat la locul de muncă în a trage din orice poziție în „leprele galbene”, nu a reacționat instantaneu?

La varianta inițială, cu suportul asigurat de Spitalul Municipal de Urgență Roman s-a referit cam din greșeală, printre primii, însuși dr. Iosif Koseghi, eternizat ca faraon în fruntea Colegiului Medicilor Neamț. Într-o clipă, nu mai știa unde să-și ascundă limba. Recent, sub pavăza anonimatului, s-au atins din nou detaliile – altfel cunoscute câtorva fruntași ai alegerilor locale de la Piatra Neamț – despre intervenția politică pentru cruțarea municipalului romașcan și sacrificarea județeanului pietrean, dimpreună cu sănătatea întregului județ, prin subțierea criminală a accesului la îngrijiri medicale calificate.

Săptămâna trecută, în contextul nenorocirii de la ATI, cercetarea adevărului avea să fie impulsionată de unde nu te aștepți. Senatorul Titus Corlățean (PSD) a explicat la Antena 3, la oră de mare audiență, operațiunea marca PNL Roman prin care „suportul” s-a mutat la Piatra Neamț. A urmat apariția lui Ionel Arsene, în emisiunea lui Marius Tucă, numai că el n-a dezvoltat subiectul. Interesant este că avea la îndemână cel puțin un argument forte, datat 17 iunie a.c. În acea zi este înregistrată adresa nr. 12.828 a CJ Neamț, semnată de el și trimisă ministrului Nelu de la Huși, personaj dezvăluit în primăvară, printre altele, ca uzurpator „calificat” al fostului ministru vizionar, dr. Victor Costache.

Cerea hotărât ridicarea statutului de suport COVID al SJU cu argumentele descrise public din 7 aprilie. Mai puțin spre deloc cunoscut publicului e un demers al doctorului Silviu Verzea. Solicitase ministerului precizări oficiale în legătură cu accesul pacienților non-COVID în spital de pe 26 mai, la puține zile după ce fusese numit manager interimar!!! Altă minte, alt caracter. Ca informație bonus, absolventul de medicină militară era considerat din prima ca soluție de criză, nu să pierdem timp prețios cu Toader Mocanu, vestitul prefect Toderaș din Epoca Pinalti.

Direcția Generală de Asistență Medicală și Sănătate Publică răspundea în două zile, prin DSP Neamț, de unde adresa ajunge la spital abia pe 4 iunie, fără să clarifice ceva.

Anterior adresei din 17 iunie, găsim o zicere apăsată din ziua de 10 despre revenirea spitalului la activitatea pe care nici Raed Arafat nu ne lămurește cât a fost de interzisă ori în ce măsură era imposibil de desfășurat. Arsene cerea „leprelor galbene” pe Facebook, în stilu-i consacrat, să redeschidă spitalul, că mor oamenii din lipsă de asistență medicală. Mediatizarea s-a rostogolit în presa de București. Un exemplu este Flux24 .

La drept vorbind, Arsene putea șterge lejer podelele din aprilie cu Mugur Cozmanciuc, la pachet cu cvartetul-minune Eugen Țapu, Laurențiu Leoreanu, George Lazăr & Firăstrău Jr. din cuibul de la Roman. Nu trebuia să dovedească abuzul operat de „penelepre” pe scurtătură, direct la minister. Îi erau suficiente actele oficiale și efectele lesne de anticipat. În paralel, nu-l oprea nimeni să iasă cu pieptul dezgolit în fața spitalului și să coordoneze contestarea în instanță a ordinului de ministru. Sau îl oprea riscul de a ostiliza inclusiv voturile romașcane pe care miza?

S-o luăm invers. Dacă sacrificarea SJU Piatra Neamț – repet, într-un total dispreț față de dreptul la viață al nemțenilor - s-ar fi decis cu bună știință, din prostia sau neglijența șefului CJ Neamț, de ce au tăcut cuvioșii peneliști, ăștia de se pretind tămăduitorii ciumei roșii ? Se oferea, de asemenea, o șansă vocalului prefect Lazăr, cel deseori lăsat singurel în confruntările de cuvinte cu Arsene, să puncteze politic, buciumând respectul și devotamentul pentru apărarea sănătății și vieții, cum sună refrenul de partid și de stat. A tăcut, i-a convenit, doar e din Roman.

Municipalul romașcan a ajuns flenduri din punct de vedere al asistenței medicale. Era de așteptat. De așteptat era și ca drujba sănătății județene, Firăstrău cel tare-n tată, prefect și deputatul Leoreanu, să facă fix ce face. (Aporpo de-un apropo, merge linia de gardă pe Cardiologie de la spitalul din Roman? Dacă Firăstrău cel mic nu știe pe de rost, să-l întrebe cu încredere pe Firăstrău cel mare, reputat cardiolog, personalitate certificată drept ambasador nemțean la rușinea aia de gală politizată îngrozitor de PSD în 2018.)

Jocul de-a speranța cu așa-zisa redeschidere a SJU, confiscată și anunțată triumfal în vesela zi de 13 iulie, a licărit puțin. Apoi s-a stins.

Natural ori printr-o manevră de genul cezarienei, se naște concluzia unei adevărate conspirații – sub forma frăției sau uniunii județene a cooperativelor politice - din care a rezultat un atentat la sănătate. Faptele coroborate cu efectele nu conduc la altă explicație logică. A mormăi despre o simplă erupție de prostie și iresponsabilitate echivalează cu a vorbi prin somn. Prin somnul minții.

Indiferent dacă vizăm guwernerii în funcțiune sau predecesorii PeSeDei de varii rituri, se vede ce înseamnă să nu ai un politician pietrean influent în arcul puterii. Nu e niciunul, de leac, în stare să reacționeze dur și rațional pe frontul apărării comunității sale, să aibă stofă de erou. Acolo, de ochii lumii, ca în cooperația politică, nimic altceva decât un partid unic răsfirat.

■ Observații dincolo de măști

Cum-necum, spitalul – adică bomba cu ceas - mișca, rezolva probleme importante înainte de a fi aruncat la COVID. Supraviețuia și supraviețuiam (de nevoie) într-o simbioză cu jaful organizat, episoadele de prostituție medicală, alte porcării, alături de devotamentul fantastic al atâtor cadre medicale anonime, la braț cu cele cunoscute și iubite, în față cărora merită să bați pas de defilare.

Din păcate, manipularea și intoxicare îndrumă publicul să plaseze toate relele în contul PSD. Primim în continuare lecții și indicații inumane de la cine s-a adăpat din seva fetidă al PDL, captată și parfumată fără scrupule de către PNL. Mare noroc că nu mai candidează Nuți Udrea, s-o scoată deputat peneliștii romașcani de azi.

Primii chemați să protesteze alături de victime, să denunțe cu voce de tunet compromiterea în forță a actului medical, erau și sunt eroii locali în alb. N-am apucat, nu apucăm.

Ca o culme pe dos este înființarea în urmă cu trei ani, din drag nespus de sănătate, a unui Consiliu Consultativ „ca structură fără personalitate juridică, care va funcționa pe baza dialogului structurat în ceea ce privește implementarea și monitorizarea politicilor publice în domeniul sanitar la nivel județean”. Mărturii sunt din belșug pe internet. Temeiul stă în Hotărârea de Consiliu județean nr. 9 din 31 ianuarie 2017. Sănătatea e la articolul 6 și are regulament de ordine și funcționare, prezentat în anexa hotărârii. Alte cinci consilii sunt dedicate tineretului, oamenilor de afaceri, turismului, educației și culturii.

În martie același an, în fruntea consiliului „albinos” este ales pentru un mandat de șase luni, reînnoibil, însuși faraonul Iosif Koszeghi . Era de-o expresivitate rară în poze, alături de Ionel Arsene, la fel ca în martie 2016 lângă Mugur Cozmanciuc, când se trâmbița că eternizatul de la Colegiul Medicilor candidează la alegerile locale din 5 iunie și îl așteaptă conducerea „impunătoarei” comisii de sănătate a partidului. Cozmanciucisme. Înțelegerea cu PNL s-a stins în liniște. Dar unde e consiliul, cum a dispărut? Pe pagina oficială de internet a CJ nu figurează.

Ocazional, din rândul jucătorilor politici non-PSD și non-PNL, indiferent de gradul real de „suport” acordat acestor organizații, s-au scărpinat câțiva de spitalul județean cât să bifeze preocuparea. Excepție notabilă, un singur pietrean profund a vorbit și vorbește în continuare în cunoștință de cauză, doar că suferă în privința resurselor de a muta decisiv. Ghinionul principal vine din devotamentul șefului său de partid, Victor Ponta, față de comandantul suprem Arafat. Ușor de ghicit, e doctorul Liviu Harbuz, de departe cel mai devotat orașului dintre toți concurenții la funcția de primar pusă la bătaie prin vot popular după 1992. De „sâmbătă 14 după vineri 13” încoace, urmărindu-i intervențiile publice, e imposibil să nu priceapă și ultimii săi denigratori fanatici că are un cap limpede cât să dea și la alții. Așa-i la noi cu cap-italul de regret... Singurul care semnala că se apropie de claritatea lui pe teme mari, deloc surprinzător pentru cunoscători, e Răzvan Cuc de la PSD. Ar fi un subiect separat. Nu de alta, dar de când în oferta politică de sezon au răsărit „prospăturile” Calista și Tohăneanu, hulitul Cuc a devenit brusc dezirabil, plus că au tăcut goarnele ce-i căutau originea la Giurgiu sau București, deși omul e din Bihor, de pe lângă Beiuș, dacă nu greșesc

.

■ Capcana căutării vinovaților

N-am să plictisesc acum cu un rezumat sau comentarea dezvăluirilor. Mai este timp. Ofer în continuare completări, nuanțe, accente și conexiuni, în nota întregului text, text care nu și-a propus sub nicio o formă să facă vreun serviciu politic. Ba dimpotrivă! 

Bunăoară, de atâtea zile încoace, nu am reținut trimiteri la Regulamentul de ordine și funcționare a Spitalului Județean de Urgență Piatra Neamț, aprobat prin Hotărârea de Consiliu Județean nr. 136 din 30 iunie 2015. Dacă în romașcaneza prefectului și directorului DSP sună altfel decât în română, au o problemă.

Normal de anormal deja, nu am reținut nicio aluzie la atribuțiile DSP Neamț. Câteva sunt tari și lămuritoare:

● Evaluează, coordonează şi monitorizează modul de asigurare a asistenţei medicale curative şi profilactice din unităţile sanitare din județul Neamț, luând măsuri pentru asigurarea accesului la asistenţa medicală a oricărei persoane din raza judeţului.

● Coordonează, organizează şi evaluează programele naţionale de sănătate ce se derulează în județul Neamț şi exercită atribuţii specifice de control în sănătatea publică, prin personalul împuternicit, cu aprobarea Ministerului Sănătăţii.

● Coordonează serviciile de asistenţa medicală din teritoriu, organizează şi coordonează asistenţa medicală în caz de calamităţi, epidemii, catastrofe şi alte situaţii deosebite, organizează, coordonează şi răspunde de pregătirea reţelei sanitare pentru apărare, sub coordonarea Ministerului Sănătăţii.

● Avizează şi supune aprobării conducerii Ministerului Sănătăţii propunerile privind structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea, schimbarea sediului şi a denumirilor unităţilor sanitare din subordinea acestora.

Prin comunicatele și declarațiile lansate la vrăjeală, în „acțiunea prioritară” de-a pasa răspunderi de la minister și DSP la CJ via DSP, abundă trimiteri la legi, ordonanțe și hotărâri de guvern. Se selectează și se citează ce-i înșelător, cu accent pe terminologie, de parcă urgența e exonerarea de orice răspundere a celor conectați la actul guvernamental.

Abil invocată, fiindcă impresionează conținutul, este Ordonanța de urgență nr. 162  din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 808 din 3 decembrie 2008. E despre transferul ansamblului de atribuții și competențe exercitate de Ministerul Sănătății către autoritățile administrației publice locale. Originea e în vremea lui Popescu Tăriceanu – premier și Nicolăescu – ministru. A suferit atâtea modificări de-a lungul anilor că faci un simpozion. Ai nevoie de ghid, de translatori. La origine era despre ceva, anume un proiect-pilot și s-a ajuns la altceva, după includerea spitalelor de urgență (în 2010) în capitolul despre asistența medicală în unitățile sanitare cu paturi. Oricum, ce cade în sarcina DSP nu se volatilizează.

E păcat de omis în context o enormitate cu aromă prezidențială și cu lipici la publicul înspăimântat de pandemie. În elanul de a se pune și ce n-a făcut în cârca ciumei naționale, se impută PSD legislația din sănătate. Legea de bază e adoptată de fapt în 2006, când la timona ministerului se afla „nevinovatul” contabil Eugen Nicolăescu, lider marcant al PNL. Modificări în neștire au adus toți. Ce a girat Iohannis în domeniu, după 2014, se pomenește discret, pe ici, pe colo. Trebuie uitată o asemenea nepotrivire, cum trebuie uitat ce gingaș se mișca el pe lângă Mircea Geoană și PeeSeeDee, în 2009, ca să fie prim-ministru.

Țopăind pe culmile tâmpeniei, pe seama responsabilităților din sectorul ATI s-au slobozit alte minciuni și prostii perfecte pentru a prinde la lume. Cu sau fără ce clămpănește Iohannis și ce ordine fată mintea lui Arafat, reglementările în vigoare spun altceva.

O piesă esențială, ordinul nr. 5/2020 , stabilește socotelile cu „aprobarea modului de administrare, finanțare și implementare a acțiunilor prioritare pentru monitorizarea, tratamentul și îngrijirea pacienților critici din secțiile ATI adulți/ copii și terapie intensivă nou-născuți”. A văzut lumină în Monitorul Oficial pe 10 ianuarie și-i în sarcina ministrului Sănătății. Programul național destinat pacienților critici e la minister, nu la autoritățile locale, nu la PeeSeeDee. Tătaru, iar nu Arsene, trebuia să ceară instantaneu paturi și echipamente disponibile de la spitalul de campanie Lețcani. La ceas de noapte, în fața unității sanitare cu numărul 52 din lista celor prinse în AP-ATI, Don Nelu a ales să vorbească gura fără el, dând cu vinovăția în noi.

În ideea că orice-i posibil în România, pe calea ei distopică, atârnă înfiorător conferința de presă susținută de Reales pe 28 octombrie. Întrebat direct, în condițiile raportării la acel moment a peste 5.000 de teste pozitive zilnic, pe cine consideră „că se face vinovat pentru acest lucru” și dacă „Guvernul are vreo responsabilitate”, dezvoltatorul dezbinării naționale a spus că „ceea ce s-a putut face s-a făcut”, completând cu „nu cred că trebuie să căutăm acum vinovați”. Cinism în cea mai pură manifestare! Conform așteptărilor, a fost insuficient tamponat.

Memorialul Sighet: Ce-au făcut români românilor...

După nenorocirea din secția de Anestezie și Terapie Intensivă, nu văd cine să riște pariuri pe competenta căutare a vinovaților, atât în profunzime, cât și în ansamblul lor. Spectacolul declarațiilor și acuzațiilor publice nu este deplorabil – e de-a dreptul degradant. Se încadrează perfect în tabloul de țară, unde anticorupția s-a înrădăcinat strâmb ca un business înfloritor.

O rază nefirească de lumină de ne-au adus ca din Cer uluitoarele Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu de la „Dăruiește viață”. L-au tuflit pe Arsene cu spitalul de campanie de la Lețcani de n-a simțit. Să devină oare acest episod un exemplu de bune practici? Hazardant de dat cu părerea. Cooperatorii din politică nu vor ezita să facă încă un front unit în fața cui îi tulbură în străfundul intereselor și dependențelor comune. Filmul vieții și-l fac singuri. Singurii care refuză să priceapă ce rol joacă sunt nemțenii. O fac pe sănătatea, pe viața lor.

Să nu uiţi, Victor Ponta!...

...Dacă tot se zice că azi e zi specială în târgul de sub telegondolă, şi unii se amăgesc cu sărbătoarea compromisă a unui falnic liceu, ia luaţi încă o dată fotografia asta făcută în vara lui 2011. Nu de alta, dar îl prefer pe Ponta în locul Sulfinei. Ştiţi care Sulfină, aia sinistră - Barbu îi zice în acte, Porfir se numea ca elevă la Petru Rareş. De-ar fi fost muierea asta penală iar lipită de guvernare, nu vă imaginaţi câte buze şi limbi i se administrau slugarnic la foc automat într-un loc predestinat.

Crin Antonescu și devansarea amânării

Textul a fost publicat pe 27 februarie în Ceahlăul, după ruperea USL. E mai aproape de un editorial și cred că e bun de recitit dacă, duminică, tot vine caravana PNL la Piatra Neamț - într-un fel de devansare a amânării - să prezinte onor candidații la europarlamentare. Am înfipt-o pe-asta cu devansarea amânării fiindcă operațiunea fusese pregătită inițial pentru 20 martie, apoi fost amânată pentru Ajunul Floriilor, după care au tras-o înapoi cu o săptămână.

Crin descătușat

Un telepsiholog cu prenume de legendar comandant cartaginez s-a apucat să analizeze, ieri dimineață, gesturile și privirea lui Crin Antonescu de la conferința de presă de marți, încercând să mute accentul de la fondul rezoluției adoptate în Delegația Permanentă a PNL la o „agitație mimico-gestuală”. Este doar unul dintre cei autodemascați ca acționând la comandă sau trădând patimi îndelung reprimate.

În fond, nu s-a întâmplat decât ceea ce era inevitabil să se întâmple. Ieșirea de la guvernare și îngroparea USL, după 3 ani și 20 de zile, în urma unui vot zdrobitor de susținere a deciziei, au făcut ca vorbele lui Antonescu să sune ca în vremurile bune. Lansarea candidaturii la președinție, la Brașov, în 2009, când Sala Sporturilor tremura în ritmul sacadat al uralelor „Crin! Crin! Crin!...”, a revenit brusc în memoria de lucru a multora.

Seara de marți a avut și nuanțe paradoxale, ca un sos dulce amărui. Succesul incredibil obținut de USL la alegerile parlamentare din 2012 nu a garantat și un suport pe măsură în sânul coaliției. Înainte de a se vorbi vrute și nevrute despre o coabitare a premierului Ponta cu Traian Băsescu, prioritară era coabitarea din cadrul USL. N-a existat, n-a funcționat niciodată dincolo de mirajul și angajamentele susținute exclusiv pe vorbe. Faptele din dreptul liberalilor s-au redus în cele din urmă la simularea continuării proiectului, după cum a recunoscut Antonescu. Arăta ca unul trezit dintr-un coșmar, care s-a eliberat de o povară tot mai grea și nesănătoasă. O fi fost omul agitat, dar asta nu-i o culpă când generezi un moment de cotitură în politica românească. Important acum e ce a spus, cum a spus, cât de convingător a fost în fața alegătorilor, indiferent de starea lor, nu a ciuvicilor și altor arătări comparabile. Faptele urmează să vina și abia acestea contează cu adevărat. Pasivul și activul coaliției va fi disecat și reinterpretat o vreme. Va dura cam cât va lua publicului să înțeleagă că o construcție politică ce pune în prim-plan desființarea lui Băsescu, și nu progresul României, era sortită prăbușirii. Aici a avut Crin dreptate, cu amendamentul că succesul USL la vot a fost determinat aproape exclusiv de mobilizarea națională anti-Băsescu. Diferența este că liberalii s-au oprit aproape în ultima clipă. Distrugi cât distrugi, dar dacă nu construiești în loc, dacă înșeli așteptările numai de dragul rămânerii la putere, ziua sancționării nu poate fi dusă în prelungiri interminabile. Poate veni după 10 ani, ca în cazul președintelui, dar vine.

Dintr-odată, cuvintele lui Crin despre economie liberă și liberală, combaterea aministiei și grațierilor pentru o anume clientelă, respingerea tentativei de mituire politică din partea premierului și atâtea altele, toate aveau o consistență fermecătoare. La fel a fost și „diagnosticul” de atmosferă pus: „O seară atât de frumoasă”. Însă, dincolo de relaxarea și seninătatea total opuse zicerilor de mai târziu ale telepsihologului, cu o descătușare nu se face primăvară. Până la Cotroceni e drum lung, dar frumos ca o seară în care te-ai hotărât să nu mai spui minciuni.

 

AMR 13 şi generaţia irosită

Trec anii, trec, şi se apropie ziua când timpul scurs comemorat de la înălţarea elicopterului de pe sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român va fi egal cu perioada de domnie a lui Ceauşescu. Asta dacă numărăm zilele scurse de la Plenara CC al Partidului Muncitoresc Român din 22 martie 1965, fiindcă vechimea de preşedinte al Consiliului de Stat sau al României e arsă demult. Aşadar, 24 de ani, 9 luni şi o zi. Merge bine ca titlu de film, nu?... Scadenţa vine în septembrie anul viitor. Înainte de alegerile prezidenţiale, înainte de consumarea AMR-ului de 65 68 de săptămâni cu Traian Băsescu anunţat de prim-ministrul Victor Ponta. La rotund, încă 13 luni.

Dincolo de nostalgiile româneşti şi inevitabilele comparaţii cu iz de bilanţ, va fi un moment de cumpănă. E imposibil să nu se încerce o exploatare politică electorală. Cine şi cum îşi va asuma riscul e altă socoteală, una dificil de potrivit de pe acum. La urma-urmei, fiecare e liber să judece cum crede de cuviinţă, cum îl duce mintea, cum îl determină viaţa.

Sarmizegetusa Regia - "moştenire" de la daci din betoane moderne

Ceea ce-i puţin probabil să se întâmple este prezentarea unui raport despre starea naţiunii. Nu e tot una c-un raport de activitate de felul celui pe care şi un pârlit de consilier local e obligat să-l facă. De altfel, aceste penibile inventare de activităţi, meşteşugit încropite pornind de la fişa postului, de la un ales mic şi vioi până la preşedinte, au degenerat cu totul. Astăzi, dacă întrebi paşnicii români pe stradă despre ce este acela un primar sau un preşedinte de judeţ şi cu ce ocupă ei, majoritatea îţi va răspunde că sunt primii gospodari. Probabil gospodari tentaţi de o nuditate parţială şi zeflemitoare din moment ce hârâie într-una ca o placă stricată cum, odată aleşi, s-au lepădat ei de haina politcă. Victime ale necunoaşterii şi manipulării, românii nu pricep şi pace că primarii şi preşedinţii sunt de fapt primii politicieni ai comunităţilor. Cum responsabilitatea lor este o floare rară şi neocrotită, mergând de jos în sus şi-apoi cât mai sus, asumarea unui raport despre starea comunităţii sau a ţării, despre nivelul de dezvoltare sau regres, despre cauze şi măsuri, despre strategiile coerente de viitor – nu, n-apucăm, nu e cazul. La nivel local, numărul de autorizaţii de construire, sutele de audienţe, kilometrii de canalizare şi câte şi mai câte asemenea articole de dare de seamă nu mai impresionează nici activul de partid, nici subordonaţii fidelizaţii prin varii metode. Până la starea naţiunii ne apasă starea comunităţii locale. Mai cu seamă în condiţiile în care, pe teritoriul României, există localităţi şi judeţe net detaşate în bine, efectiv rupte de mizeria naţională. Asta e o certitudine, iar după 24 de ani, 9 luni şi o zi vom marca încă una. Cu mult înainte ca sociologii să ne terorizeze prin ecranul televizorului cu definiţiile şi socotelile lor, la şcoală se învăţa o definiţie cinstită a generaţiei, anume perioada de timp care desparte vârsta tatălui de-a copilului sau a primului copil. Adică se cam potriveşte de-o generaţie irosită şi asta e mai dureros decât starea naţiunii, oricare ar fi ea. Starea, nu naţiunea.

P.S. Sunt aici câteva intervenţii pe textul original apărut în Mesagerul de joi. Dacă vă plăcea mai mult un titlu în genul 24-9-1, nu am nimic împotrivă.

Produsul Omar Hayssam şi diagnosticul lui MRU

Textul a fost scris ieri, în jurul prânzului, l-am transmis pe la ora 14 şi a apărut în Ceahlăul de azi. Altceva nu am de adăugat în acest moment. Se ştie ce şi cum au prestat televizuinile, pentru a nu mai vorbi de inepuizabilul Traian Băsescu.

Recuperarea lui Omar Hayssam din Siria natală pentru a ispăşi 20 de ani de puşcărie în România adoptivă este o lovitură cum nu se poate mai nimerită în acest tulbure sezon politic estival. Începând de ieri dimineaţă se lucrează din greu la reconstituirea arhivelor de materiale publicate de la răpirea a trei ziarişti români în Irak, la pachet cu ghidul Mohamad Munaf, cu 8 ani în urmă, până încoace, când lumea a început a se plictisi de subiect. Martori, actori şi comentatori ai crizei ostaticilor trebuie să fi fost - de la primele ore ale dimineţii - subiect şi obiect de licitaţii sau de rezervări minuţios (ne)pregătite pentru valurile de ediţii speciale ce vor inunda ecranele televizoarelor. Experţii în răstălmăciri, mereu aceeaşi, simţeau şi ei că îi aşteaptă un nesperat front de lucru care-i va scoate din rutina cu revizuirea pe fond a  Constituţiei, regionalizarea, acordul cu FMI, Comisia Europeană şi banii pentru 2014 – 2020, miniştrii incapabili, vrăjile preşedintelui Băsescu la Chişinău sau tot mai evidenta golire de conţinut a Partidului Naţional Liberal. Naivitatea publicului se va rostogoli în audienţe TV prefabricate după scheme verificate în cazurile altor recuperaţi, gen Ioana Maria Vlas, Nicolae Popa sau Mihai Necolaiciuc. Prin comparaţie, după Revoluţia din decembrie 1989, naivitatea celor care aşteptau condamnarea PCR şi a Securităţii ca organizaţii criminale era de-a dreptul onorabilă.

Fără cea mai mică urmă de îndoială, titularul celei mai înalte magistraturi în stat e pregătit s-o încaseze încă o dată de la ţesătorii de scenarii. (Configurarea distribuţiilor avea să se accelereze odată cu semnalul dat de premierul Ponta când s-a referit la rolul Preşedinţiei în aducerea lui Omar Hayssam: „Eu nu cunosc vreun rol... A, ba da, a dat comunicatul de presă”.) Numai că, în timp ce în contul vânzării flotei strategice s-au scos la iveală documente cu semnătura lui Băsescu, în cazul Omar Hayssam nu a apărut absolut nimic palpabil. Că nu există dovezi sau că sunt bine ascunse, e tot una în acest moment. La fel a fost şi la vremea dezvălurilor probate din belşug despre legătura recuperatului cu PSD, până la „cel mai înalt nivel de sus”. Degeaba s-a dovedit că viitorul condamnat pentru terorism zbura din ţară în ţară, în avion cu preşedintele Iliescu, cu invitaţie oficială semnată de şeful compartimentului Protocol al Administraţiei Prezidenţiale – venea Old Papa Ilici, declara că i l-a trimis Camera de Comerţ şi Industrie a României pe cap şi aşa rămânea. De parcă de la Cameră avea protecţia pentru contrabandă şi felurite afaceri inimaginabile şi astăzi, treburi altfel cunoscute atunci prea-cinstiţilor patrioţi profesionişti din serviciile de informaţii. Cunoaşterea n-a fost urmată de consecinţe normale într-un stat de drept. Asta pentru a înţelege, dacă îi mai pasă cuiva, cine pe cine controlează după despărţirea oficială de Securitate.

Astfel, revelaţia de ieri a lui Mihai Răzvan Ungureanu sună neverosimil în gura unui jucător politic cam străin de zicerile pozitiv memorabile: „Cazul Hayssam este produsul unei complicităţi netulburate de aproape 20 de ani între clasa politică şi aşa-zişi investitori străini, mulţi dintre ei căutându-şi norocul în România şi folosindu-se de viciile şi caracterul unor oameni pentru a se îmbogăţi”. Ca de la un fost prim-ministru, fost ministru de Externe şi fost director al Serviciului de Informaţii Externe, revelaţia capătă dimensiunea unui diagnostic. Pentru a scăpa românii de intoxicarea ce va să vină dinspre cele televizuini, doar diagnosticul e perfect insuficient.

Rătăciţi în tradiţie: Minciuni consensuale

Scriam, cu puţin timp în urmă, că mă tem de ziua în care premierul Victor Ponta şi candidatul la preşedinţie Crin Antonescu ar garanta pentru Vasile Pruteanu. Ziua a venit, am trăit-o. Semn că atunci când scrii despre politică nu e cazul să-ţi ponderezi imaginaţia. „Mergeţi, aşa cum eu o fac, alături de experienţa, competenţa şi omenia lui Vasile Pruteanu”, a mai spus Crin, la Piatra Neamţ. Semn că nu mă înşelam când am spus răspicat că politica activă şi elegantă a murit puţin odată cu liderul liberal Horia Rusu. Dar, după cum merg treburile în România, niciodată nu trebuie să zici niciodată. De-asta parcă n-aş crede nici în angajamentele de la Piatra, din partea PNL şi PSD, privind izolarea politică a lui Gheorghe Ştefan şi Culiţă Tărâţă. Vorba ceea, şi Traian Băsescu l-a desemnat pe Victor Ponta să formeze un guvern, deşi spunea că n-o va face.

O zi mai târziu l-am văzut în acţiune pe Dan Diaconescu. Repertoriul său dedicat ciocoilor este binecunoscut. La Piatra doar l-a personalizat. S-a lăsat şi cu un jurământ al publicului de eliberare a oraşului şi judeţului de ciocoi. De înţeles, ţine de mesajul politic de... fenomen social al celei de-a opta minuni din Caracal. Ce n-am înţeles, de nici un fel, e cum vine socoteala cu transformarea primăriilor şi a consiliilor judeţene în instituţii generatoare de profit, care profit să fie împărţit cu poporul. Dacă insultele, ameninţările şi angajamentele politice îndoielnice, deşi inacceptabile, sunt de înţeles într-o campanie electorală, minciunile aberante chiar ies din orizontul celei mai săltăreţe imaginaţii. În vremuri electorale, viaţa o confirmă, prind de minune. Cum a prins, în 2000, sinistra poveste a consilierului „independent 100%” care a prostit prea mulţi alegătorii pietreni cu „factura zero” la întreţinere.

Toate acestea mi-au amintit „brusc, deodată şi instantaneu” de Răzvan Temeşan şi BANCOREX, de Caritas şi Ioan Stoica, de Corneliu Gerald Gorduna şi GERALD, de George Danielescu şi SAFI, de flota României şi ştim noi cine, de Sorin Ovidiu Vântu şi FNI, de Corneliu Iacubov şi FPP Moldova plus RAFO Oneşti, de Banca Agricolă, de Credit Bank, de Truţulescu, de Operaţiunea „Ţigareta”, de alte jafuri şi nenorociri care nu au fost tranşate până la capăt. Deşi, să nu uităm, politicienilor noştri nu li s-a încleştat gura de durere când se juruiau că vor ne vor aduce vinovaţii pe tavă. Au fost minciuni acceptate şi de electorat. Sunau bine şi frumos. Peste ani, consacrarea lui „Minte-mă, dar minte-mă frumos!” ridică tot mai serioase semne de întrebare asupra discernământului la români. Minciunile liber consimţite, consensuale cum ar veni, fac parte din natura noastră şi, se vede treaba, nu votul liber exprimat e leacul. Nici presa nu rezolvă problema, dar ajută.

Memoria lui Ţâlică

Odată lămuriţi, măcar din „Mesagerul de Neamţ”, cum stă Vasile Pruteanu cu onoarea şi ruşinea, merită să consemnăm şi rateurile memoriei celui grabnic râvnitor la banii judeţului. Sigur, campania electorală a acestuia ar putea deveni obiect de studiu pentru o specialitate medicală foarte clar definită, de multe ori resursă de bancuri. Nu, nu vă gândiţi la dermato-venerice, ce naiba!... Doamna doctor Vulpe şi urmaşii săi în profesiune, cu sediul secţiei dincolo de morga din Piatra Neamţ, pot confirma despre ce e vorba. Chiar fără a risca un diagnostic, personalitatea multiplă e uşor sesizabilă şi reprezintă un caz grav pe tărâm social, pentru a nu mai vorbi despre complicaţiile politice. Contribuţia memoriei zglobii este covârşitoare.

Una dintre piesele definitorii pentru personalitatea Pruteanului vine din 2007, de la vreme de primăvară. Pe 19 aprilie Parlamentul votează pentru suspendarea preşedintelui Băsescu, cu 322 voturi pentru, 108 împotrivă, şi 10 abţineri. Suspendarea devine efectivă o zi mai târziu. Pe 19 mai se organizează Referendum, Băsescu obţinând 74,48% voturi favorabile rămânerii în funcţie. Timp de aproape o lună de zile, cei din Partidul Liberal Democrat şi Partidul Demcrat au luptat prin şi cu orice mijloace să-şi apere titularul de la Cotroceni, demonizând pe „cei 322” şi susţinătorii lor. În Neamţ, Vasile Pruteanu a fost unul dintre cei mai acerbi apărători. Pe atunci era mare fruntaş PLD. Nu a precupeţit niciun efort pentru a pune la zid PSD (iniţiatorul procedurilor de suspendare, partidul care-l pusese prefect), PNL (partidul care-i dăduse pâinică bună de deputat) şi pe Dan Voiculescu de la PC, cel din urmă preşedinte al Comisiei de anchetă privind suspendarea preşedintelui, care stabilise că preşedintele Băsescu „a încălcat Constituţia şi este implicat în fapte de natură penală”. Prin arhivele posturilor locale de televiziune ar trebui să mai existe emisiunile în care, ca un autentic acuzator public, şergea podelele cu peneliştii şi oricine se nimerea să aibă un punct devedere similar cu al foştilor colegi. Din intonaţia sa, din vehemenţa sa, a fi penelist era echivalent cu a fi un subom. Dacă nu mai sunt înregistrările, reconstituirile se pot face cu martori, nu e greu.

A cui săgeată şi ai cui trandafiri pupă azi Pruteanu de zor, se ştie. Se ştie şi ce gânduri au PSD, PNL şi PC cu preşedintele Băsescu. Motiv pentru care abia aştept ziua în care Don Ţâlică va striga, ca din gură de şarpe, „Jos Băsescu!”. E în stare. Însă mă tem de ziua în care premierul Victor Ponta şi candidatul la preşedinţie Crin Antonescu ar garanta pentru Pruteanu. Deşi, la rigoare vorbind, parcă nu l-aş vedea pe Ponta strigând „Jos Tărâţă, sus Pruteanu!”. Cel puţin fostul deputat Răzvan Bobeanu, actualul deputat Ioan Munteanu şi fostul candidat Liviu Harbuz pot confirma îndoiala.