joi, 16 august 2012

Despre olimpism și arbitraje

Steve Guerdat (Elveția), Gerco Schroder (Olanda) și Cian O’Connor (Irlanda) sunt nume cvasinecunoscute românilor. Au vârste între 30 și 34 de ani. S-au întâlnit cu gloria la Jocurile Olimpice de la Londra. Medaliile de aur, argint și bronz câștigate îi plasează printre vedetele planetei. Are cineva idee la ce au concurat? Aud?... La călărie, oameni buni, la sărituri peste obstacole. Mai puțin contează că preferații mei Nick Skelton (Marea Britanie), Ian Millar (Canada) și Marcus Ehring (Germania) s-au clasat pe locurile 5, 9, respectiv 12. Nu mai vorbesc de tristețea produsă de Rodrogo Pesoa (Brazilia), poliglotul care vorbește șapte limbi, fiul al legendarului Nelson Pesoa – el a terminat pe 22. Concursul de sărituri peste obstacole este unul pur și sincer. Arbitrii hrăpăreți nu pot vicia rezultatul așa cum s-a întâmplat în finala de la handbal feminin, unde două franțuzoaice au nenorocit admirabila echipă din Muntenegru. La obstacole, se penalizează ce-ai dărâmat și cât ai depășit timpul. Omul și calul nu trișează, nu pot fi furați pe față.
Povestea spune că pe durata Jocurilor Olimpice încetau războaiele. Războiul politic româno-român, unul intern, dar bogat în conexiuni externe, a mers mai departe. Pauză s-a luat la sosirea sportivilor, pentru ceremonia de decorare de la Cotroceni. Imediat după aceea am asistat, urmărind o televizuină băsesciană, la o grețoasă agresiune inchizitorială a gurnalistului Dan Tăpălagă asupra premierului Victor Ponta. Prin comparație, penibilul “recital” susținut de Mihai Gâdea contra lui Mihai Răzvan Ungureanu era aproape nevinovat. Tăpălagă a căpătat notorietate națională după asocierea cu Monica Macovei, când aceasta interpreta rolul de ministru al Justiției. Cum am recunoscut fără ezitare, într-o vreme i-am ținut partea. Dovadă stă și comentariul “Imagine”, publicat pe 14 februarie 2006 în cotidianul “Monitorul de Neamț”. Din jocul de imaginație făcut pe seama valorilor, o “agățam” pe Macovei într-un text despre festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice (de iarnă) de la Torino. Scriam acolo: Dacă ar fi trăit pînă în zilele noastre, un creator protestatar şi vizionar ca John Lennon, cu greu scăpa marcării ca ţintă de unii, de alţii. De dincolo de viaţa pămînteană, mesajul şi fabuloasele versuri ale şlagărului <<Imagine>> au lovit din nou. În interpretarea lui Peter Gabriel, monstru sacru al muzicii numai bun de pus pe rană, mi-am adus aminte că în păcatul de a fi visători nu sîntem singuri. Ceea ce ţine şi nu ţine de imaginaţie.
În 2012, era natural ca imperiala Londră olimpică să-l omagieze pe John Lennon. Tot cu “Imagine”. Și, cum altfel mai mișcător decât la festivitatea de închidere a jocurilor?! Alături de Freddie Mercury, Brian May și Roger Taylor, cu a lor “bază internațională de suporteri” (vorbe împrumutate de la Wikipedia),  “Imagine” m-a făcut să uit un pic arbitrajele străine de spiritul olimpic. În noapte, gândul îmi fugea la eroii mei, călăreții medaliați Guerdat, Schroder și O’Connor. După care, odată cu stingerea flăcării olimpice, s-a produs inevitabilul: din visul stins am alunecat spre România, unde nu mai pricepi nici în ruptul capului cine arbitrează războiul politic româno-român.

P.S. La Lausanne, în pardoseala Muzeului Olimpic, este gravată deviza Jocurilor Olimpice: “Citius, Altius, Fortius”. În România, după 22 de ani de la despărțirea de Ceaușescu, se conturează deviza “Mai încet, mai jos, mai slab”. E gata gravată, dar nu risc să spun în ce loc.

vineri, 10 august 2012

Segregare cu butoane...

La rigoare, primul care a dezvoltat public tema clivajului social din societatea românească, după Revoluţie, este fizicianul, dizidentul, activistul pentru drepturile omului, analistul politic, ziaristul, scriitorul şi profesorul Gabriel Andreescu. A fost cofondator şi preşedinte al Grpului pentru Dialog Social (în vremurile de glorie, când GDS nu se umpluse de ruşine), e cel care a iniţiat şi condus un timp APADOR-CH, adică Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki. Din nefericire, această organizaţie onorabilă este abuziv şi eronat asociată în prezent aproape exclusiv cu Monica Macovei. Drept e, Macovei s-a alăturat APADOR-CH în 1996, între 2001 şi 2004 fiind preşedinte.
Peste ani, în buna sa tradiţie de-a compromite orice e clar definit şi acceptat peste tot în lume, în România s-a denaturat şi minunea asta de clivaj. De la diferenţele fireşti între membrii unei societăţi, prin prisma veniturilor, etniei, rasei, religiei, s-a consacrat clivajul politic generat şi susţinut de o oligarhie politică nesănătoasă pentru ţară şi români. Această judecată de valoare e greu de pus de cineva la îndoială, proba prin efecte fiind una certă şi suficientă. Exponentă de seamă a oligarhiei s-a consacrat nimeni alta decât Monica Macovei. Până la segregarea bazată pe opţiuni politice, care ne ameninţă în acest august fierbinte, a rămas distanţă cât de-o răsuflare gâtuită. Victor Ponta a simţit pericolul şi nu ratează nici o ocazie de a transmite mesaje liniştitoare, de solidaritate şi încredere. Din păcate, nu duce treaba până la capăt şi se asociază constant doar cu cei care au votat pentru eliberarea preşedinţiei de Băsescu. Aşa se face că pe terenul rămas liber zburdă (şi) Monica Macovei, una dintre marile deziluzii politice de după 2004. Aplombul dovedit de ea în susţinerea orbească a preşedintelui suspendat frizeză deseori patologicul şi accentuează premisele segregării. Din drepturile omului în România a reţinut drepturile, privilegiile şi puterea unuia singur din România. Lupta feroce care se dă pe butoanele pupitrului de comandă al ţării e din ce în mai vizibilă. Nu justiţia e în joc, dreptatea nici atât, ci nenorocitele de butoane. Bunăstarea noastră, libertăţile şi drepturile noastre pălesc în faţa negocierilor, tranzacţiilor şi luptelor aproape sângeroase duse între cei ce vor să apuce butoanele. Cu certitudine, Băsescu stăpâneşte încă două: Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie. Nu e nevoie de probe şi argumente directe – se văd efectele, iar segregarea politică-i aproape gata. Segregarea rasială presupunea existenţa unor legi care stabileau drepturile şi îndatoririle persoanelor în funcţie strict de rasă, dincolo de izolare, de separare. Segregarea politică la noi se face fără legi. Nici dreptul la vot nu se suprimă, doar rezultatul. Restul e pustiu. Sau ieşirea din pustiu. La diferenţă de-o răsuflare gâtuită.

miercuri, 1 august 2012

Este sau nu este 20 mai mare ca 22?

Am fost întrebat, am fost provocat. M-au înjurat unii în fel şi chip. Apoi m-au ridiculizat în culisele închipuite de noua generaţie de frustraţii aflaţi pe val, ăia dependenţi de adăpătorile politice de sezon. După care, cu ironică generozitate, m-au bănuit că aş fi stimulat, presat sau ameninţat. Nu, nimic nu e adevărat. Şi nu liniştea personală a fost în joc. Pur şi simplu nu mai aveam ce spune. Nu am scris şi nu am comentat despre referendum pentru că aşa am vrut. Cine mă ştie, ştie şi ce am scris de pe la 2005 încoace despre Matrozimea Sa Băsescu Întâiul. Nu era nimic de aflat în plus. Iar când sufeream de singurătate, criticându-l pe Băsescu, prea mulţi „onorabili” adversari de azi ai prezidentului se înghesuiau să-l pupe, indiferent de parte, mai sus de picioarele-i crăcănate de marinar.
A venit ziua votării şi am aflat că, alături de peste 8 milioane de români, sunt complice la o lovitură de stat dată prin vot. Poţi comenta o asemenea enormitate? Ei, uite, în România merg şi enormitatea, şi comentariile.
Cel mai tare, însă, mă îngrozeşte altceva, anume că ambele tabere s-au încurcat în minciunile comune. Iar minciuna cea mare se referă la statistici, liste electorale şi recensământ. Documentul oficial cu Situaţia privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente şi posesorii de carte de identitate mai avea puţin şi putrezea pe site-ul Biroului Electoral Central. Situaţia data din 9 iulie şi fusese prezentată de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul MAI. Nimeni de la Bucureşti n-a luat-o în seamă până la beleaua cu cvorumul. Scria acolo clar şi la obiect: număr de alegători – 18.308.612; număr de alegători cu CI – 15.714.403. Cine se poate prezenta la vot? Care-i cvorumul?... Restul nu a fost decât panaramă neasumată. Explicaţia e una simplă şi incriminează toate forţele politice, ele fiind complice la întreţinerea unor falsuri, eventual permise de lege: nimeni nu a avut interesul să oficializeze populaţia reală a României! Dacă jucam cu cifrele reale, întâi de toate, trebuia să dispară mii şi mii de aleşi locali. Dacă se păstrează norma de reprezentare, şi Parlamentul se răreşte vizibil, pentru a nu mai vorbi de încurcăturile cu unii bani de la Uniunea Europeană. Toţi au tăcut, toţi s-au încurcat. Şi-atunci, ce să mai comentezi? M-am uitat seri la rând la televizor şi am văzut că „inteligenţii naţionale” trag cu tunul în Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, personal în ministru, dar nu observă că Direcţiile Judeţene de Evidenţa Persoanelor se află în subordinea consiliilor judeţene.
În asemenea condiţii, aşteptarea verdictului Curţii Constituţionale – indiferent dacă îl accepţi, sau nu – devine o chestiune de bun simţ. Chestiune de cvasiresemnare rămâne în continuare numărarea anilor brucanieni. A prezis 20, au trecut 22. Iar milioane de români, chipurile egali în drepturi cu mine, nu au nimic împotrivă – stau acasă şi nu votează. Poate le-aud gura că nu au bani de medicamente, întreţinere şi înmormântare!...

PS Comentariul, predat miercuri dimineaţă, va fi publicat în ediţia de mâine a Mesagerului. De miercuri seară au început să se prindă de faza cu populaţia reală şi "inteligenţii naţionale" care zburdă prin televizuinile de Bucureşti. Nu-i rău.