duminică, 31 martie 2013

Nichita, după 80 de ani. Veneraţia şi elita



A fost şi mi-a fost greu să revin la blog. Nu am o explicaţie concretă, nici nu inventez vreuna ca să mă bag în seamă. Totuşi, vacanţa asta a însemnat şi un exerciţiu de linişte. Dacă aş fi dat frîu liber nervilor, la cîte minuni şi dobitocenii am trăit numai în ultima vreme, naiba ştie ce mai slobozeam pe net.
Azi e ziua Îngerului Blond. Am spus şi-am scris de-a lungul timpului atîtea despre Nichita încît pentru astăzi mi-am rezervat veneraţia.
Dar nu pot să nu vă semnalez un text apărut în Cotidianul. E un fragment din volumul „Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului” de Nicolae Breban. Mărturisesc, nu îmi scăpase – pur şi simplu habar n-aveam.
Serviţi cu încredere:
„Dictatura, cum o vedem din experienţa noastră naţională şi din altele asemănătoare petrecute în jurul nostru, ca şi din istorie, are darul de a reliefa, de a pune într-o evidenţă incontestabilă, anumite curente sau tendinţe de grup, personalităţi reale, mari, dar şi o anumită morală specifică, o deontologie, care, sub ultima dictatură la noi s-a practicat fără o literă scrisă, ci aşa cum se foloseşte un jargon sau altul de limbă încifrată în categoriile sociale persecutate sau minore, soldaţii, elevii sau hoţii: printr-o acceptare şi un tip de disciplină mutuală. Era o luptă pentru supravieţuire şi nu numai a noastră, a creatorilor din diverse arte şi ştiinţe, dar, ne-am dat curând seama, un început real de speranţă de care s-au apropiat, s-au lipit şi cu care au complicitat chiar şi zone largi sociale; cozile la piesele de teatru, la cărţile bune, la Ateneu sau în alte săli de concert şi spre uimirea occidentalilor care ne vizitau, tirajele nemaipomenite la volume de Faulkner sau Hegel, G. Călinescu sau Marin Preda, volumele de poezie ale unui Nichita Stănescu, Sorescu, Blandiana şi alţi câţiva, de zeci de mii ce se epuizau iute, tot atâtea semne nu numai ale rezistenţei prin cultură, ironizată de mulţi, dar un început larg de speranţă a multora! A unor generaţii întregi!”
Şi încă:
„Elita, dacă vrea să devină din nou activă şi eficientă, va trebui să se regăsească. Şi nu e uşor, deoarece nu e suficient ca ea să lupte încă o dată pentru a deveni vizibilă şi prezentă în noianul zgomotos al vieţii publice de azi, dar şi să se delimiteze de o aparentă elită ce-şi are centrul şi corifeii mai ales în jurul cunoscutului GDS, al revistei 22 şi Editurii Humanitas, grup puternic de influenţă de vreo două decenii, care, sub faldurile culturii, ale ideilor sociologice şi politice, au intrat în aventura puterii.”

P.S. Dacă am sărit eu şi peste ziua lui Caragiale, ceva-ceva o fi fost...