Rătăciţi în tradiţie: În căutarea Moscovei

Cît mai e de ingrat, aiurit şi uituc dragul de român!... Cînd Ion Iliescu s-a grăbit să semneze un Tratat de Bază cu Uniunea Sovietică aflată în plin proces de disoluţie, l-am blestemat iute şi în restul ţării pe cel căruia bucureştenii îi strigau deja în faţă: „Iliescu – KGB, du-te în URSS!” şi „Cine-a stat 5 ani la ruşi, nu poate gîndi ca Bush!”. Neratificarea documentului, în sinistra adunare botezată Bîrlament, a fost una dintre puţinele bile albe acordate aleşilor neamului din vremea libertăţii surîzătoare şi a democraţiei timpurii. Apoi, puciul de la Moscova, din august 1991, ne-a arătat din nou un Iliescu prizonier al trecutului. Puţin i-a lipsit să se pupe de la distanţă cu puciştii, spre disperarea pro-occidentalului Petre Roman. Românii? S-avem pardon, abia evoluau de la stadiul „Noi muncim, nu gîndim” şi „Moarte intelectualilor!” la antena parobolică pusă în balcon sau pe acoperişul casei, să-l vadă pe Iliescu povestind britanicilor, la Sky News, ce legătură avem noi cu raţele din camioane. (Exact aşa a spus: „Our ancestors, the ducks from the trucks”. De parcă păsa cuiva de daci şi traci...)

Pe scurt, în contradicţie cu tătuca de la Palatul unde cînta cucuveaua, pe român îl cam mînca pielea să se zbîrlească, de fapt, la ruşi. Că nu-i stătea lui mintea la Uniunea Sovietică, acolo, cu Uzbekistan, Tadjikistan şi Kîrghistan cu tot. Formarea Comunităţii Statelor Independente a fost tratată în derizoriu. Dovadă stă şi incapacitatea de a înţelege pînă azi că războiul civil din Republica Moldova s-a încheiat datorită generalului de aviaţie Alexandr Lebed, cel cu Armata a XIV-a de la Tiraspol, pe nedrept zugrăvit drept terorist. Mai vreţi o poveste spusă rar, una cu neamurile partenere la aruncarea de flori în Prut? Vine, e cu zişii patrioţi din „Lotul Ilaşcu”. La Chişinău nu s-a pus niciodată problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei lor, ci doar a nerecunoaşterii autorităţilor de la Tiraspol, care i-au judecat şi condamnat. În mediile nepătimaşe se ştie că „Lotul Ilaşcu” ar fi fost condamnat şi la Chişinău.

Iar acuma ne dăm tulburaţi de declaraţiile jucătorului, antrenorului şi arbitrului de la Cotroceni care irită Moscova? În loc să ne bucurăm că, după 20 de ani, avem pe-unul de cursă lungă, cu sînge ştiţi voi unde, îi dăm la cap?... Cam aşa par ar sta lucrurile, dar eroarea e deplină. În ultimii 20 de ani, Rusia s-a prăbuşit şi a renăscut. A tras profit din toate momentele importante, de la unificarea Germaniei, trecînd prin invazia Afganistanului şi oprindu-ne, pentru o vreme, la „agresiunea” economică a Chinei asupra SUA. Liderii de la Kremlin, în aceiaşi 20 de ani, n-au dat două ruble pe valorile şi tradiţiile Occidentale decît în măsura în care le-au consolodat puterea şi au generat profit, cît mai mult profit. Franţa şi Germania, cele atît de focoase şi mofturoase faţă de fudula Românie, sînt cele mai frumoase exemple de parteneriat cu Rusia. Pe unde sîntem noi? Pe nicăieri. Oare nemţii şi franţujii s-au ţinut tot timpul de neamuri strategice cu ruşii? Nicidecum! Doar că ei au avut o politică faţă de Moscova. Bună sau rea, cu suişuri sau coborîşuri, a existat. Noi n-am avut decît reacţii. Pe reacţii nu se clădeşte în veci o relaţie. De-asta spun că Moscova nu ne tratează cu ostilitate sau dispreţ – Moscova, pur şi simplu, se uită la regimul de la Bucureşti de parcă n-ar exista. Nu are nici măcar grija firmelor intrate la noi pe uşa din dos a marilor privatizări. Ştie că, indiferent ce slobozesc pe gură, sub diverse imbolduri şi presiuni, guvernanţii noştri îşi pun preventiv pamperşi dacă un industriaş sau un furnizor rus de materii prime se încurcă în zecimalele româneşti. Cu scutul antirachetă e şi mai distractiv. Pe de o parte, ruşii ştiu foarte bine că vor căpăta ceva la schimb – dacă nu de la NATO, sigur de la România. Pe de alta, spre distracţia militarilor ruşi, dragii noştri de la capătul axei ce trece prin Londra au încă probleme cu nimerirea rachetelor – abia le iese, cînd şi cînd, cu alea trase tot de ei....

Dacă peste noapte, printr-un miracol, conducătorii noştri ar dezvolta un dialog coerent, corect şi reciproc avantajos cu Moscova, mă tem că aceştia ar trebui să aibă o perseverenţă şi o rezistenţă greu de imaginat la români. Mai întîi fiindcă li se va pune eticheta de trădători. Apoi pentru că peste noapte nu se pot urni relaţii înţepenite de 20 de ani. Nu mai spun ce ambasadori prăpădiţi am trimis noi la Moscova şi ce diplomaţi de carieră a acreditat Rusia în România, că o luăm de la capăt...