Doamne, vino Doamne!...

S-aveţi parte de-un Crăciun remarcabil, obligatoriu binecuvântat şi luminat!

Şi faceţi un efort, cei născuţi mai devreme, să v-amintiţi cum, pe unde eraţi în urmă cu 25 de ani. Sper ca memoria să nu vă joace feste, aşa, ca unora dintre colegii de Revoluţie, care de la an la an înfloresc întâmplările de atunci de nu ştii încotro să-i îndrumi mai bine.

În fine, în loc de colindă parcă tot Vali Sterian s-ar potrivi şi în acest an.

Să nu uiţi, Victor Ponta!...

...Dacă tot se zice că azi e zi specială în târgul de sub telegondolă, şi unii se amăgesc cu sărbătoarea compromisă a unui falnic liceu, ia luaţi încă o dată fotografia asta făcută în vara lui 2011. Nu de alta, dar îl prefer pe Ponta în locul Sulfinei. Ştiţi care Sulfină, aia sinistră - Barbu îi zice în acte, Porfir se numea ca elevă la Petru Rareş. De-ar fi fost muierea asta penală iar lipită de guvernare, nu vă imaginaţi câte buze şi limbi i se administrau slugarnic la foc automat într-un loc predestinat.

După alegeri. Trei „bilule”

Fiecare cu neamţul lui

Ok, Iohannis este preşedinte ales glorios, gata validat de Curtea Constituţională. În primul tur, nu e un secret, mi-am făcut datoria şi l-am votat pe Călin, cum au făcut mulţi oameni dragi sau simpli cunoscuţi din Piatra Neamţ. (Nu cred că ar fi corect să divulg încă identitatea unui important liberal pietrean, care a trimis valuri de mailuri pentru susţinerea lui Călin, deşi cred că e uşor de recunoscut din moment ce eu pomenesc acest episod.)

Horia şi calul alb

Pe 2 noiembrie a fost votul de conştiinţă, de convingere. Dintre cei dragi, fundamentali pentru politica din mintea şi inima mea, doi s-au dus în altă lume. În afară de prieteni, cui mama ei de săgeată liberală îi vine a crede că la anul, pe 29 ianuarie, pomenim de două ori şapte ani de la moartea lui Horia? Celălalt radical de excepţie a fost Dinu. (Nu trebuie să mai dau link-uri sau alte repere.) Şi-atunci, cum să nu votez cu Călin? Mai multe i-au apropiat decât i-au despărţit după ce românul fesenizat a refuzat să taie coada câinelui dintr-o lovitură, nu pe felii. În celebra apariţie la TVR, la începutul anului 1990, când a fost enunţată provocarea, alături de Radu Câmpeanu erau Dinu şi Călin...

Pe 16 noiembrie a venit votul de decizie. Eram convins că nu contează ce ştampilez. Alin Teodorescu anunţase demult ce se va întâmpla. Apropiaţii mei ştiu ce-am ales. Şi am considerat indecent, imoral să fac sugestii.

Ne-am ales c-un fel de neamţ. În studenţie, ani buni, am avut parte de-un neamţ autentic coleg de cameră. Cu nume de familie maghiarizat abuziv, cu bunic veteran din Wehrmacht, fostul meu partener de bridge orădean - pe care l-am invocat şi în alte ocazii, dacă nu cumva am explicat conversia numelui de la Tzier la Czier – a fost un caracter, un tânăr nobil, o inteligenţă sclipitoare. Dacă Iohannis ar conţine 5% din prietenul meu de elită, avem ce discuta.

La Petru Rareş, birjarilor!...

Cu cinci ani în urmă ne-am bucurat şi am petrecut incredibil, cu cinste şi onoare, în contul a 140 din certificatul de viaţă, de performanţă cu pecetea LPR. Liceul „Petru Rareş” (sau Liceul „Pile şi Relaţii”, după eticheta ignobilă pusă de vrăjmaşi la finele anilor ’70 din secolul trecut) redesena frumos valenţele de castă de elită. Inadecvările bociste impuse de regim au fost de tot râsul.

Lucia Ostahie (Gradinariu), lider şi simbol al anilor '80

Am consumat în 2009 o aniversare publică de excepţie, dacă nu unicat. Raţiunea şi respectul au făcut atunci ca Mihai Obreja, Dorel Haralamb, Dan Oniciuc şi Paul Sandovici, în primul rând, să deschidă uşa sărbătorii pentru toţi absolvenţii care contează, nu uită, simt şi trăiesc în spiritul autentic al Rareşului. Iată de ce, cu resemnare şi mândrie, am fugit de oferta de a fi băgat în seamă doar personal, la aiureala de145 de ani. Am considert-o inadecvată şi insuficientă, dar asta nu puteam detalia la ziar. Fără colegii mei nu exist. În 2009 au fost salutaţi cu respect. Restul e pur şi simplu rest. Drama e că şi spiritul de la Rareş a început să dea cu rest.

Seniorul Strătilă

Seniorul Strătilă

Pe 18 noiembrie, Ion Strătila, preşedintele Consiliului de administraţie de la RIFIL, a împlinit 73 de ani. Cine vrea să vorbească la modul serios, profund despre profesionalism, responsabilitate şi liberalism adevărat, s-ar cuveni să îi ceară o audienţă. Crede cineva că venerabilul nostru a devenit degeaba o referinţă naţională?

Manifest sincer de noiembrie

Trăiesc în acest an sentimente mai confuze ca niciodată de la Revoluţie încoace. E vizibilă lipsa de grijă acordată refugiului meu privat de pe blog. Poate că-i de-nţeles. Am sărit cu temei peste nuanţările personale promise din simplul motiv că am reuşit să le strecor la gazete, ca un privilegiu derutant, în comentarii. Asta nu înţeleg mulţi, însă e problema lor. Evident, confuze sunt de fapt sentimentele, nu linia de gândire. Nu am abdicat de la ea. Fac eforturi tot mai mari să o ţin în viaţă într-un judeţ depăşit de istorie.

Falia dintre dintre societatea noastră (ca vai de capul ei) şi conducători (ca vai de capul nostru) condamnă deseori la a filtra substanţa crezului şi a te duce spre speculaţie voioasă, sancţionare autocenzurată şi ironizare searbădă. Trebuie să şi supravieţuieşti, n-ai de ales. Speranţa de a interveni hotărât este un miraj. Convenţiile şi aranjamentele, complicităţile şi presiunile din acest context elucubrant schimbă sensul vieţii. Cu atât mai spectaculos e să respingi acea pomenită condamnare.

Mă îngrozeşte să văd câţi au timp şi răbdare pentru treburi neserioase subscrise miturilor false gonflate de închipuiţii gânditori contemporani. În majoritatea lor, sunt slugi vopsite de cea mai joasă speţă. Dar foarte talentate. Profitorii exemplari - filosofii, poeţi, analiştii, sociologii şi experţii în nimic - sunt mai periculoşi decât bandiţii politico-economici. Nu întâmplător un raţional ca Mircea Coşea, pentru a da repede un exemplu, nu trece la publicul care se-nchină în prostie la alde Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Are şi profesorul păcatele, erorile lui, numai că şi le asumă. Ceilalţi se dau perfecţi, supremi, emit sentinţe adulate de asociaţi penibili sau naivi la fel de penibili în exaltarea lor.

Evocarea discernământului, atât de prezentă în toate comentariile din Ceahlăul şi Mesagerul de Neamţ, e o datorie pentru oricine are mintea acasă, pentru oricine mai are un dram de hotărâre să respingă spălarea pe creier. Dramatic cu totul este că suntem împinşi să optăm nu pentru valori, ci pentru nonvalori aparent convenabile. Iluzia răului cel mai mic a terminat cel puţin o generaţie de români. Şi o pagină de istorie la fel de lungă ca România sub Ceauşescu.

Apăsarea comentariilor pi buni în Pinalti Land

Am şi eu naivităţile mele de neînţeles pentru mulţi, ce să fac? Credeam că-i suficient să ţin ritmul zilnic (cu vreo două pauze) de comentarii în Ceahlăul, fără să le mut pe blog. (Ce apare în Mesagerul de Neamţ are deja vechime consistentă, dar trebuie căutat cu răbdare.)

Când m-am apucat să ţin coloana din pagina 3, Comentariul zilei, am avut o înţelegere cu Vali Bălănescu: scriu ce-mi trece prin cap - oricât de radical, despre orice subiect, indiferent de jupânul vizat - dar fără accente personale grave "scurse" pe blogul personal. E corect. Înţelegerea merge mai departe. Mă şi mir câte comentarii am publicat.

Voi face însă loc aici unor completări, nuanţări, aprecieri sau critici suplimentare. Cu orice risc. Vedeţi toţi ce se întâmplă în jur, vin zile grele. Minciunile înfloritoare şi destrăbălarea multimedia în cartel politic flexibil, instrumentate prin ideologi tocmiţi de toată jena de care nu nu scăpăm de ani de zile, devin o pacoste. Să le ignore cine n-are mintea acasă.

Aici găsiţi legătura spre toate comentariile publicate în Ceahlăul . E al nostru, cu marca înregistrată.

Mai jos vi-l prezint pe motanul Misha, martorul de lângă laptop al multor comentarii. Într-o zi, în pauză de inspiraţie, i-am arătat o fotografie din tinereţea lui jupân Pinalti. A sărit de pe birou şi s-a oprit direct la litieră.

        

Încă un bandit de-al lui Pinalti în libertate?...

Dacă se confirmă informaţia difuzată pe un portal local de ştiri, Viorel Pleşcan, infractor consacrat ca Viorel Andrei prin segmentul de presă declasată din judeţul Neamţ, ar urma să fie pus în libertate. Câte ceva rapide pentru amintire aici şi aici.

Viorel Pleşcan - Andrei (sursă foto: libertatea.ro)

Escrocul dat în urmărire ani şi ani de zile, capturat abia în 2011, s-a "ascuns" perfect la posturi locale de radio şi televiziune. "Gloria" şi-a consolidat-o pe mâna lui Pinalti. Tupeul nemărginit încă nu a fost uitat.
Dacă se dă cumva adunarea generală a infractorilor şi derbedeilor de presă sub steag de cooperativă politică, oare unde scoate capul neicuşorul ăsta? Poate dă Domnul şi nu se confirmă informaţia.

Deschideți poarta calului!...

Ediția din acest an a Cupei municipiului Piatra Neamț la sărituri peste obstacole,

completată de Cupa Fedreației Ecvestre Române și o etapă de Grand Prix, a tulburat cu totul prin lipsa publicului, cel puțin până sâmbătă. În alți ani, criticile se îndreptau spre deficiențele organizatorice, dezvăluiam conflicte sau nepotriviri în evidentă contradicție cu ce înseamnă grația calului și pasiunea consacrată a pietrenilor pentru echipele cal-călăreț, cele mai frumoase din lumea sportului. Cu înțelegere sau neînțelegere autoreprimată, mergeam înainte, așteptând încă o competiție, și încă una. Refuzam resemnarea în fața condițiilor financiare tot mai precare de la un la altul. Din gloria cupelor mondiale de odinioară am rămas cu nostalgia amintirilor. Facem poze lângă afișele vechi de peste 20 de ani, mărturii a ce-a fost și n-o să mai fie. Am renunțat până și să ne certăm între noi sau să repezim federalii. Îmbătrânind, ne predăm în fața constatării lui Florin Piersic: nu știm dacă rămâne timp să ne împăcăm.

Asta nu-i face scăpați de critici, de binemeritate huiduieli pe șefii urbei și pe colaboratorii lor care profită pe seama zonei de agrement de Peste Vale. Au dat sau vor da niște firfirei în contul competiției, nu e rău, dar dijmuirea oamenilor, la intrarea în ștrand, în drumul lor spre Baza Hipică „Virgil Bărbuceanu” devine obraznică, insuportabilă, de neacceptat. Nu biletul în sine e problema, cât unde se plătește, cine taxează. De dragul cailor, cu garanția că de bani se bucură chinuita noastră bază hipică, cine n-ar băga mâna-n buzunar? Așa însă, e imposbil să nu observi gașca de neoștabi locali cu regim preferențial la barieră. Ei nu „frecventează” nici mizerabilele WC-uri din baza hipică, aflate oficial în portofoliul stăpânilor urbei, din simplul motiv că sunt bine primiți, bine tratați la crâșmele din ștrand. Poate-ntr-o zi bunicii civilizați din Piatra Neamț își vor călca pe inimă și educație – a învăța nepoții să facă pipi pe gipanele ștabilor dă dimensiune precocității protestului. Nu-i frumos, dar sănătos. Între o tufă sau un trunchi gros de copac și o roată de gabaritul nepotului, eventual roata unuia priceput la a închide centrul orașului pentru motocicliști, alegerea-i naturală.

Natural ar fi să se deschidă poarta calului. Nu să iasă calul, ci să intre lumea, cât

mai multă lume, toată lumea. Decizia, din nefericire, e a unora străini de cultura și civilizația animalului suprem. La admiterea pentru cariere politice și administrative ticăloase educația e în afară de concurs. Totuși, ei nu scapă de momente dramatice. La înmânarea premiilor trebuie să se apropie de cal. Animalul suprem îi simte.

(Comentariul zilei, Ceahlăul, 16 iunie 2014) 

Ochii dispreţului public

Ca imagine şi eficienţă publică, se consideră că gazetarii se bucură de privilegiul dat de greutatea cuvântului scris sau vorbit. Consideraţia-i bună, privilegiul e dureros. Dincolo de relaţii, obligaţii şi simpatii personale pe care e obligat să le gestioneze cu grijă, gazetarul trăieşte în aceeaşi lume cu oamenii de rând. Fără îndoială, simte altfel, vede altfel, dar dă faţa cam cu aceleaşi personaje publice. Diferenţa fundamentală e că omul de rând ajunge oarecum greu să spună ce-l doare, ce-l cotropeşte.

În spate, dar şi în faţă, şi unii şi alţii ne lovim de acelaşi dispreţ. Se vede repede din ochii celor căutaţi, deranjaţi. Despre ce oglindă reprezintă ochii s-au pronunţat clerici, poeţi, romancieri, filosofi, psihanalişti, medici, artişti, ba şi politicieni. Oamenii de rând deţin însă supremaţia. După intuiţia şi pregătirea fiecăruia, ei nu ţin cont de îndrumări, pagini de sensibilitate, analize, ghiduri, judecăţi de valoare induse şi alte cele. O mare problemă pentru cel de rând e că ridică greu ochii din pământ. Binecuvântaţi sunt empaticii, dar suferinţa le este pe măsură. Simt natural, suferă în sinea lor şi se exprimă cu eleganţă fără rost, fără impact.

Lipsiţi de griji, parcă dopaţi de duhul puterii, alaiul de puternici-obraznici locali zburdă pe sub nasul şi ochii noştri. Valul temelor naţionale domină şueta de bodegă. La piaţă sau la colţ de stradă, se impun „competenţi” în materie de Băsescu, Ponta, Dragnea, Udrea, Blaga, Antonescu, Voiculescu sau Boc. Pinalti, Mihaela „Miuţa” Stoica, Cornelia Tudorancea, Vasile Pruteanu şi discretul Gheorghe Popescu, pentru a da câteva nume de referinţă, nu tulbură vorbele „boborului” local, cel deşălat de administraţia pinaltoidă.. Atitudinea deşălaţilor e mascată de o ipocrizie vecină cu lipsa de responsabilitate. La bodegă, în piaţă sau la colţ de stradă, comentatorii uită de fapt să se privească în ochi. La ei e uitătură vinovată şi le fuge în asfalt, pavele, faţade, cabluri de telegondolă. Se fac că nu ştiu de ce. De fapt, ştiu. Au votat, dar nu recunosc.

Pe linia de recunoaştere, dublată de nerecunoaşterea cu spefic determinat de stăpânii urbei, un „eşantion” de pietreni îndeletniciţi cu gazetăria a avut recent ocazia să se uite în ochii numiţilor Bogdan Puşcaşu (administratorul unui oraş cu pretenţii de staţiune turistică de importanţă naţională) şi Aurelia Simionică (viceprimar PSD peste defuncta Perlă a Moldovei). S-a raportat oficial o minciună publică ieşită din orice tipare ale minciunii digerabile de românii de rând. Ce dispreţ exprimau ochii lor nu se poate spune în cuvinte civilizate. Sila faţă de responsabilitatea publică se subînţelege. Unii gazetari o observă, o sancționează, alţii nu. 

(Comentariul zilei, Ceahlăul, 12 iunie 2014)

Autopălitura de osândă a lui Ştefan

Jurnalul personal de pe blog îmi permite să actualizez şi texte mai vechi. Unul, drag de nu se poate, de la finele lunii mai, incredibil de apreciat mai ales în afara judeţului, este următorul:


Când şmecheria ţi-a fost ca o natură suplimentară toată viaţa, e greu să-ţi reprimi tentaţia de-a nu te da jupân subtil în faţa legii ori de câte ori se iveşte ocazia. Este şi cazul primarului Gheorghe Ştefan. Ultima ispravă e reprezentată de interviul transmis presei pentru a fi publicat exact în ajunul votului pentru europarlamentare. Ca să nu cotropească legea, el n-a zis direct supuşilor să voteze cu Elena Udrea, ci şi-a declarat credinţa faţă de Traian Băsescu. De bună seamă, aplaudacii şi fidelii au trăit clipe de extaz, trecând peste indecenţa manevrei.

Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, comportamentul de jupân te trădează. Ştefan a uitat că nu-i frumos, nici sănătos să te joci la nesfârşit cu ţinta pusă pe alţii. Nu ştii când se întoarce roata. Spectaculos de-a dreptul e când îţi întorci singur roata. Nu, nu are legătură cu intrarea în colimatorul DNA şi „promovarea” pe noi trepte de investigaţie şi încadrări. Legătura e în acelaşi interviu pârât.

Preocupat de achitarea obligaţiilor faţă de tandemul Băsescu-Udrea, primarul nostru nepereche ori n-a fost atent la ce spune, ori ne-a dat un test de atenţie, dacă nu cumva a bănuit că nimeni nu citeşte mai jos de titlul interviului. După ce regăsim pentru a mia oară formula că „vorbeşte prin fapte”, de-ţi doreşti să nu mai fi vorbit, iată ce mărturiseşte omul:  „Mi-am dorit şi îm doresc ca Piatra Neamţ să redevină Perla Moldovei, să fie un reper pe harta României, un oraş turistic, curat, frumos, liniştit, în care oamenii sunt mulţumiţi să trăiască, un oraş de care să fim toţi mândri”. Citeşti, reciteşti şi nu-ţi vine a crede. Îşi doreşte ca Piatra Neamţ să redevină Perla Moldovei... E în funcţie din 2004, din 2006 i se semnalează – în clar, cu argumente - că distruge Perla Moldovei, şi mai îndrăzneşte să vorbească despre o redevenire, despre turism, curăţenie, frumuseţe, linişte, mulţumire şi mândrie? Uite că îndrăzneşte. Apoi zvâcneşte şi acuză guvernanţii care acordă fonduri pe criterii politice. Păi, nu politic se acordau şi pe vremea în care era în graţiile premierului Tăriceanu sau, mai apoi, odată ce-a ajuns mare ştab de partid portocaliu aflat la guvernare?

Guvernanţii ştiu foarte bine ce s-a ales de acei bani şi ar trebui să fie iresponsabili să aloce alte fonduri aceluiaşi gestionar, chit că lasă o comunitate în suferinţă. Asta pentru a nu mai vorbi despre înjositoarea îndatorare a oraşului, afacere vândută în continuare drept binefacere.

Dar degeaba vorbim, degeaba scriem, cu sau fără fereală – cum şi-a îngropat singur cariera de primar, cu vorbele lui, e greu să-l egalezi pe Ştefan.

Halep, Udrea şi satelitul de la Piatra Neamţ

A trecut campania, au trecut şi europarlamentarele. Motive suficiente să scriu numai la Mesagerul şi Ceahlăul - marcă înregistrată . Pe-aici, sigur m-ar fi mâncat degetele. În cele din urmă a fost clar pentru mulţi că am votat cu Mircea Diaconu. Măcar atât.
Şi, într-o zi, venea timpul să postez ceva din noua serie de comentarii, cele zilnice. Încep cu ultimul, nu întâmplător.

Pe lângă bucuria ce-a unit românii în jurul Simonei Halep, am avut şi mare noroc de ea. Dacă nu era finala de la Roland Garos, care să deconecteze ţara de la făcăturile poltice curente, e lesne de imaginat ce-ar fi ocupat programele televizuinilor. Primului congres al Partidului Mişcarea Populară, întărit de certificarea Elenei Udrea ca preşedinte, lua fără probleme dimensiunea unei consacrări. Latura degenerativă a acestei formalităţi promitea să tulbure încă o dată minimul nostru confort casnic. Dacă pe vremuri riscam ca, atunci când deschideam frigiderul, să scoată capul tot Ion Cristoiu sau Cristian Tudor Popescu, iar mai nou ne agresează un fel de predicator răspopit, sâmbătă şi dumincă ne cam venea condamnarea la întâlnirea cu versiunea refrigerată a bretonului blond naţional. Norocul, Bunul Dumnezeu şi fenomenala domnişoară Halep au făcut ca numai câteva sute de băsişti să exulte la numărarea voturilor pentru Nuţi în timp ce, la aceeaşi oră,  pulsul românilor-români atingea cote periculoase.

Duminică seară însă începea revenirea la anormal. Un figurant al tenisului de câmp, o jucătoare de baschet talentată la vremea ei, dar naufragiată în combinaţii dubioase dezvăluite de presă, alături de unica, de uriaşa campioană Gabriela Szabo, total neinspirată, s-au lipit de Halep, la întoarcerea în ţară, în cel mai mizerabil stil românesc. Ţipetele Şarapovei, tragerea de timp la serviciu, golănia cu retragerea la vestiar şi arbitrajul penibil al unuia cu rădăcini în fostele colonii franceze, subiecte serioase de altfel, tratate responsabil inclusiv de presa britanică ostilă românilor, toate păreau dintr-odată a păli în faţa amatorilor de prim-plan străni de performanţele frumoasei noastre cu ochi verzi.

La Piatra Neamţ, avea să se afle luni, de pe fluxurile naţionale de ştiri, despre Matei Bosîncianu, Cornel Ghineţ, Ştefan Arădăvoaicei, Claudiu Neculau, Alexandru Tudose, Andrei Gavrilă şi Claudiu Nohai, elevi ai Colegiului Naţional de Informatică. Numele lor public este echipa  „Ro-Sat One” şi, sub îndrumarea profesoarei Diana Bejan, au câştigat locul I la categoria avansaţi în cadrul concursului Cansat Europe. Aveau de proiectat un satelit de dimensiunile unei doze de suc din aluminiu şi le-a ieşit de minune. Concursul s-a ţinut în Norvegia, organizat fiind de Agenţia Spaţilă Europeană şi Centrul norvegian pentru educaţie în domeniul spaţiului cosmic. Că şmecherii din ţară nu-s în stare să scrie corect numele vedetelor pietrene (norvegienii n-au greşit, dovada e pe www.cansat.eu – n.a.) şi că au deschis ştirea cu nişte elevi din Eforie Sud, ocupanţi ai locului II, la altă categorie, nu are de ce să mire. De mirare cu adevărat ar fi ca autorităţile locale să le strângă mâna puştilor ăştia sclipitori. Ei ştiu deja ce să caute din satelit. Între Halep şi Udrea, e clar cine se vede mai bine.

Calea, Adevărul şi Viaţa - Hristos a Înviat!

Ca şi în alţi ani, m-am apucat de dat telefoane şi transmis mesaje pe ora Sfintei Lumini de la Ierusalim. Acolo, slujba a început la ora 13.
Vă împărtăşesc mesajul transmis prietenilor, cunoştinţelor, neamurilor, colegilor, ba şi unor duşmani:

De Lumină din Lumina ce a venit la Sfântul Mormânt să aveţi parte, căci Domnul este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Hristos a Înviat!
Cu drag, dragoste şi credinţă pentru unele neamuri, mai spun şi aşa:

Христос Воскресе! 
Kristus Vstal A Mrtvych!  
Christ is Risen! 
Kristus är uppstånden! 
Христос Воскресе! 
Χριστός Ανέστη!





(Ilija Jorga va observa cu siguranţă urarea în sârbă.)

Criza din Ucraina şi compoziţia viitorului Parlament European

Cu îngrijorarea generată de criza din Ucraina nu e de glumit. Îngrijorarea e una, criza reală altceva. Îngrijorarea ia feţe şi consistenţe felurite, fiind urmată de ameninţări şi măsuri neconvingătoare ale comunităţii internaţionale. Cel puţin sancţiunile europenilor sunt mai slabe decât ale americanilor, situaţie vizibilă din satelit, dar abia sesizată în România. Pe de altă parte, criza în sine, centrată pe preluarea Crimeei la Rusia, a deschis şi încurajat în Europa alte fronturi decât militare, dominate de agitaţia revizioniştilor şi revanşarzilor ce păreau nesperat de amorţiţi, deşi este ştiut că niciodată nu închid ochii. Sub masca unor pretenţii acceptabile de autonomie, s-a lucrat în permanenţă la separatism şi autodeterminare. De sub alte măşti - net mai sofisticate, mai influente, mai convingătoare, din România ori de aiurea - se compun analize şi scenarii năucitoare cu pretenţii de anvergură geostrategică. În realitate, analizele şi scenariile nu fac decât să tulbure lumea, neţinând cont de momente, etape sau decizii esenţiale ale istoriei moderne. Cu atât mai gravă devine simpla inventariere în stil românesc, cu citate în toată regula, a invocării corecţiilor istorice convenabile lui Putin. Oare nu s-a aşteptat nimeni ca liderul de la Moscova să pună Carta ONU pe masă, oferind-o spre studiu mărimilor euroepene? Nu i-a trecut nimănui prin cap că din trei vorbe va potoli elanul separatiştilor din Transnistria? (Pentru sănătatea noastră, ce-a exprimat MRU prin cuvinte vorbite nu trebuie pus la socoteală. Atâta minte are, atâta spune şi-avem noroc că nu-l ia nimeni în serios.) La noi merge de minune. Tolăniţi sub plapuma garanţiilor euroatlantice nici nu observăm că ne certăm degeaba cu extremiştii maghiari din moment ce UDMR guvernează.

Iuri Andropov

În aceste condiţii, devine şi mai îngrijorătoare naturaleţea celor care continuă să impună căderea Zidului Berlinului ca reper pentru evoluţiile europene şi eurasiatice din ultimii 25 de ani. Sfârşitul Războiului Rece, consemnat odată cu destrămarea URSS, se serveşte la pachet, asamblând referinţe pentru reconfigurarea unui echilibru politico-militar global, cu SUA în rol de singură superputere mondială. Eroarea-i cunoscută prea bine de povestitori, de la politicieni şi diplomaţi, la analiştii şi comentatorii fideli intereselor slujite fără scrupule. Se trece cu voioşie şi iresponsabilitate peste cel puţin două puncte de inflexiune ale istoriei. Primul e dominat de înţeleptul şi vizionarul lider chinez Deng Xiaoping (1904-1997). Funcţiile politice şi militare deţinute, ca succesor al lui Ciu Enlai (1978-1983) şi Hua Guofeng (1981-1989), i-au permis să impună, indiferent de costuri, crearea bazelor transformării Chinei în superputerea economică de azi, printre altele principalul creditor al SUA, acea superputere militară care a avut grijă să întindă plapuma garanţiilor peste noi. A-l pomeni pe Deng Xiaping exclusiv pentru masacrul din Piaţa Tienanmen, din 1989, e nedrept cu desăvârşire. Fiindcă se încadrează la „indiferent de costuri”. Tot acolo se încadrează, pe o perioadă mai lungă, cu nişte costuri de neimaginat, cariera lui Iuri Andropov (1914-1984), urmaşul lui Leonid Brejnev la conducerea URSS, după noiembrie 1982. Criminal dovedit cu acte în regulă, Andropov fusese ambasador la Budapesta, în timpul Revoluţiei ungare şi, printre altele, l-a convins pe Hruşciov să trimită tancurile la Praga, în 1968. Din 1967 era şef la KGB. A încurajat invadarea Afganistanului şi s-a opus unei intervenţii în Polonia. Aşa-l reţine istoria, trecându-se peste câteva amănunte: el l-a creat pe Gorbaciov, el a pregătit căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, el a făcut şi arhitectura destrămării URSS.

Deja ajungerea la echilibrul mondial scriptic de azi arată altfel. Iar pentru povestea cu extinderea spre Est a Comunităţii Europene a cam existat aprobare. Cinic de-a dreptul este că Andropov a făcut un plan în patru puncte, urmat cu sfinţenie la Moscova, plan care a prevăzut inclusiv accederea la putere a unor regiumuri reformiste în fostele ţări comuniste. Cine ar putea detalia subiectul în România? Păi, să numărăm: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu şi Dumitru Mazilu, dintre cei vii şi la vedere.

La vedere se mai întâmplă ceva şi nu comentează „povestitorii” noştri nici să-i mituieşti. Vin alegerile pentru Parlamentul European. E imposibil ca Ucraina şi Rusia să nu răstoarne agendele electorale prestabilite, dimpreună cu toate scorurile evaluate anterior ale familiilor politice europene. În Parlamentul European adunările se fac altfel, iar cele câteva voturi pe care liberalii noştri le mută de la Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa la Grupul Partidului Popular European pot deveni extrem de importante. Asta fără a pune la socoteală ca, dacă un Deng Xiaoping sau un Iuri Andropov au avut viziuni pe termen aşa de lung, cu anvergură mondială, e imposibil să nu existe vreun strateg – unul măcar, să fie de leac – care „vede” cum şi în înţelegere cu cine încearcă Putin să schimbe compoziţia politică din Uniunea Europeană. E o miză care întrece cu mult Crimeea şi nişte sancţiuni care nu sperie pe nimeni.

Notă: Comentariul, din seria Rătăciţi în tradiţie, a apărut în Mesagerul de Neamţ pe 20 martie. Deloc întâmplător, fiindcă aşteptam lansarea la Piatra Neamţ a candidaţilor PNL pentru europarlamentare. Dacă tot vin duminică, ia să vedem, dacă o mai fi de actualitate.

Crin Antonescu și devansarea amânării

Textul a fost publicat pe 27 februarie în Ceahlăul, după ruperea USL. E mai aproape de un editorial și cred că e bun de recitit dacă, duminică, tot vine caravana PNL la Piatra Neamț - într-un fel de devansare a amânării - să prezinte onor candidații la europarlamentare. Am înfipt-o pe-asta cu devansarea amânării fiindcă operațiunea fusese pregătită inițial pentru 20 martie, apoi fost amânată pentru Ajunul Floriilor, după care au tras-o înapoi cu o săptămână.

Crin descătușat

Un telepsiholog cu prenume de legendar comandant cartaginez s-a apucat să analizeze, ieri dimineață, gesturile și privirea lui Crin Antonescu de la conferința de presă de marți, încercând să mute accentul de la fondul rezoluției adoptate în Delegația Permanentă a PNL la o „agitație mimico-gestuală”. Este doar unul dintre cei autodemascați ca acționând la comandă sau trădând patimi îndelung reprimate.

În fond, nu s-a întâmplat decât ceea ce era inevitabil să se întâmple. Ieșirea de la guvernare și îngroparea USL, după 3 ani și 20 de zile, în urma unui vot zdrobitor de susținere a deciziei, au făcut ca vorbele lui Antonescu să sune ca în vremurile bune. Lansarea candidaturii la președinție, la Brașov, în 2009, când Sala Sporturilor tremura în ritmul sacadat al uralelor „Crin! Crin! Crin!...”, a revenit brusc în memoria de lucru a multora.

Seara de marți a avut și nuanțe paradoxale, ca un sos dulce amărui. Succesul incredibil obținut de USL la alegerile parlamentare din 2012 nu a garantat și un suport pe măsură în sânul coaliției. Înainte de a se vorbi vrute și nevrute despre o coabitare a premierului Ponta cu Traian Băsescu, prioritară era coabitarea din cadrul USL. N-a existat, n-a funcționat niciodată dincolo de mirajul și angajamentele susținute exclusiv pe vorbe. Faptele din dreptul liberalilor s-au redus în cele din urmă la simularea continuării proiectului, după cum a recunoscut Antonescu. Arăta ca unul trezit dintr-un coșmar, care s-a eliberat de o povară tot mai grea și nesănătoasă. O fi fost omul agitat, dar asta nu-i o culpă când generezi un moment de cotitură în politica românească. Important acum e ce a spus, cum a spus, cât de convingător a fost în fața alegătorilor, indiferent de starea lor, nu a ciuvicilor și altor arătări comparabile. Faptele urmează să vina și abia acestea contează cu adevărat. Pasivul și activul coaliției va fi disecat și reinterpretat o vreme. Va dura cam cât va lua publicului să înțeleagă că o construcție politică ce pune în prim-plan desființarea lui Băsescu, și nu progresul României, era sortită prăbușirii. Aici a avut Crin dreptate, cu amendamentul că succesul USL la vot a fost determinat aproape exclusiv de mobilizarea națională anti-Băsescu. Diferența este că liberalii s-au oprit aproape în ultima clipă. Distrugi cât distrugi, dar dacă nu construiești în loc, dacă înșeli așteptările numai de dragul rămânerii la putere, ziua sancționării nu poate fi dusă în prelungiri interminabile. Poate veni după 10 ani, ca în cazul președintelui, dar vine.

Dintr-odată, cuvintele lui Crin despre economie liberă și liberală, combaterea aministiei și grațierilor pentru o anume clientelă, respingerea tentativei de mituire politică din partea premierului și atâtea altele, toate aveau o consistență fermecătoare. La fel a fost și „diagnosticul” de atmosferă pus: „O seară atât de frumoasă”. Însă, dincolo de relaxarea și seninătatea total opuse zicerilor de mai târziu ale telepsihologului, cu o descătușare nu se face primăvară. Până la Cotroceni e drum lung, dar frumos ca o seară în care te-ai hotărât să nu mai spui minciuni.