Pace electorală

Poiana Teiului, 27 august 2011

Interviu cu Părintele Iustin Pîrvu

Catedrala Neamului este Omul

Părinte, vedem toţi ce se întîmplă, cum merge lumea, cum merge ţara, cum se rostogoleşte iarăşi o criză peste noi. Şi va veni vreme de decizie pentru români. Ce ştiam noi că este o problemă, devine încă o criză: discernămîntul românului. Mai are românul vreo şansă să îşi recupereze discernămîntul?

Dragul meu, românul chiar dacă l-ar răscumpăra cumva, nu poate să-l împlinească. Nu se poate pentru că noi nu mai sîntem noi, românii cei de-acu’ 100 de ani, 80 de ani, chiar 50 de ani. Este o pervertire în lumea asta a noastră încît nu se mai poate nimic nădăjdui.

 

Gata, ne resemnăm?

Noi trebuie să plecăm de la o generaţie cu cel care-i de-un an jumate, doi ani, ca să-l formezi pe ăsta într-o conştiinţă, să-l ridici frumos. Da’ unde să-l ridici? În familie nu se poate ridica, familia este aşa cum este. În şcoală nu se poate ridica pentru că este aşa cum este – examenul l-am dat cu bacalaureatul ăsta -, societatea la fel şi copilul ăsta ajunge al nimănui. De aceea ce rămîne acuma la noi e să realizăm mama. Da’ mama e aviatoare, e şef de tren, şef de gară – nu-i la locul ei... Uite, un copil de termină un liceu vrea să plece. Unde-ai să pleci tu? „Vreau să plec, numai aici să nu stau.” Băi, ce-ţi lipseşte aicea? „Nu vedeţi, vin chinezii, vin străinii aici şi-şi fac loc şi fac viaţa posibilă şi mai ult decît posibilă, şi noi plecăm, ne ducem de la casa noastră.” Omul nostru nu este deloc încurajat. Parcă ar fi interes să se distrugă tot ce-am moştenit şi ce-a mai rămas. Este aşa de greu să dai sfaturi unui tînăr că nu te înţelege în veac...

Pentru mîntuirea noastră, avea nevoie românul de o Catedrală a Neamului?

Dom’le, catedrala cea mai mare ştiţi care este? Omul, că atunci catedrala de la sine se face. Noi catedrale avem, avem biserici şi orice dorim noi, dar n-avem omul. Rolul bisericii este să ne străduim să formăm omul. Cum s-ar impune biserica, pentru că este aşa de desconsiderată la ora asta, mai ales în rîndul intelectualilor? E ocazia cu spitalele, salvaţi spitalele!

Ia tu, cîte 3-4 parohii, un spital. Ia tu, mănăstire - Neamţ, Secu, Sihăstria, Agapia, Văratec, care au nişte venituri – un spital şi faceţi acolo ce se poate. Pentru că aşa a fost: spitalul de la Tîrgu Neamţ a fost spitalul Mănăstirii Neamţ. Biserica a avut interesul să le menţină şi să vină în interesul celor săraci. Acuma nu se mai ocupă nimenea, nici măcar cîtuşi de puţin. Mai mult fac laicii - cît pot ei, acolo - decît fac oamenii bisericii. 

Aş mai observa ceva la românul nostru, pornind de la această cumpănă a mîntuirii, că îi place tot mai mult în ultima vreme să pactizeze cu cel care îi face rău. Îl identifică pe acest făptuitor şi, în loc să ia o atitudine, parcă mai mult şi mai mult îi place alături de cel care-i face rău, care-i termină viaţa. E-n gena noastră?

Asta este inferioritatea românului!

Omul e prea sărac, necăjit şi se vîră şi el sub piele unde poate să agonisească. Vedeţi dumneavoastră, în manierele astea ale noastre – nu mai vorbesc de starea noastră - cum se leagă toate? Uite Ardealul nostru şi ungurii noştri. I-am ocrotit şi le-am dat întotdeauna mai mult decît a fost al lor. Să luăm, de exemplu, proprietăţile bisericilor. O biserică de-a noastră ortodoxă din Ardeal avea cîte 10-15, cel mult 20 de hectare de pămînt, dar bisericile catolicilor şi protestanţilor aveau cîte 50 de hectare. Atunci, ei aveau posibilitatea să-şi formeze şcoli, spitale, să ţină strîns elita asta a poporului lor. Da’ la noi... Biserica l-a lăsat pe român în sărăcia lui, în mizeria lui. Cum spunea un protestant, întrebat „Ce faceţi dumneavoastră?” de un preot ortodox: noi facem spitale, şcoli, facem îndrumări, facem tot ce este posibil. Foarte interesant. Noi avem poporul nostru, care e foarte ataşat de biserică. Cînd spui sat, spui biserică şi cînd spui biserică, spui sat – ăsta este ortodoxul nostru. Din timpul năvălirilor, el îşi lua altarul de aicea şi-l ducea pînă în vîrful munţilor şi-acolo făcea liturghie, făcea rugăciune. Cobora de-acolo după ce trecea valul sălbaticilor şi ducea viaţa Christică mai departe. De aceea spun că ţăranul nostru este foarte mult legat de biserică. El este legat de mănăstire, este legat de esenţa aceasta Christică.

Atunci, nici o speranţă dinspre orăşean pentru că esenţa-i la ţară?

Orăşeanul ăsta nu-i nici orăşean, nu-i nici ţăran. Şi invers.

Dar, nădăjduim totuşi de la Dumnezeu, ocrotirea Maicii Domnului, rugăciunile Mărturisitorului nostru, rugăciunile sfinţilor şi cuvioşilor noştri. Şi ne vom ridica încetişor pînă la un nivel unde vrea Dumnezeu. Că deja unde n-o vrut Dumnezeu, uite cum izbeşte acuma! Marea Americă ce-i azi?! Ca să nu creadă ei, aşa, că pot face fără Dumnezeu. De bine, de rău, un român chiar şi la un pahar de vin zice hai bre, să dea Dumnezeu bine!

Dar să ştiţi că este sămînţă, n-o pierit sămînţa românului. Vedeţi dumneavoastră, sînt copii de 9-12 ani, de 15 ani, care pun nişte întrebări de rămîi uimit. Asta este unde trebuie să privim noi. Că reformele de la noi ne-o trecut prin toate relele. Acuma aşteptăm cu mîinile sus...

Reforma supremă?...

Mare este Dumnezeu, nimeni nu este mai puternic. Noi mergem pe idealul acesta al credinţei. Dacă noi n-am fi avut credinţă, nu existam. Dar aşa, cu smerenia noastră, cu credinţa noastră i-a primit pe toţi şi le-am dat la toţi şi vrînd, şi nevrînd. Au venit evreii, au venit şi turcii, au venit grecii şi ne-au exploatat mereu. Am devenit robii lor... Al doilea Pămînt al Făgăduinţei este aici, Pocuţia, Moldova, Bucovina. Dar românul rămîne sluga străinilor pentru că noi n-am avut niciodată nişte oameni de elită care să dirijeze soarta poporului. Am avut trădări şi vînzări. Mă mir că mai avem şi traverse la liniile de tren la cum se fură la noi....

Dumnezeu să vă binecuvînteze şi să vă ţină sănătoşi!

 

                                                                                   Petru Vodă, 10 august 2011  

Mai mult, în ultimul număr al Mesagerului de Neamţ care deja se găseşte la chioşcuri.

Update 1: Chioşcarii din Piatra Neamţ, cu cîteva excepţii, n-au nici minte, nici inimă. Au dosit şi ultimul număr din Mesagerul. Motiv pentru care, pînă sîmbătă, am împărţit noi - gratis - cîteva sute de ziare. Iar acum, duminică dimineaţă, mă grăbesc să postez interviul integral.

 

Rătăciţi în tradiţiei: Viitor pe măsură

Preda, Poeată, Gavrilaş şi Matei sînt nume care nu spun mare lucru publicului larg. Pentru absolvenţii „post-licealei” de energetică din Iaşi înseamnă staţii şi posturi de transformare, partea electrică a centralelor şi staţiilor, transportul şi distribuţia energiei electrice, tehnica tensiunilor înalte, mecanica fluidelor. Au fost adevăraţi seniori ai ingineriei de sistem. Povara şi privilegiul de-a-i avea dascăli, pentru studenţii din anii ’80, împlinesc frumuseţea unei meserii dramatic de responsabile.

Cu ani în urmă, la întîlnirea de 20 de ani a unei promoţii, li s-a simţit lipsa, lipsa fizică. Autoritatea lor veghea însă. Pe rînd, după datină, absolvenţii raportau cu ce s-au ocupat între timp, mai spuneau o glumă, salutau un profesor prezent sau croiau dedicaţii amare cîte unei asistente-teroriste atinsă abia peste ani de bunul simţ al absenţei. Ca un făcut, unul dintre profesorii aflaţi în prezidiu a monopolizat omagiile participanţilor. Cărăuşu, Alexandru Cărăuşu se numeşte şi e născut în 1942 la Chişinău. Soţia unui absolvent care a dat tonul omagiilor, niţel intrigată, a întrebat: „Doamne iartă-mă, ce-a predat de-l divinizaţi?” Analiză matematică, în anul întîi, a fost răspunsul.

Nu ştiu dacă dascălii din ziua de azi sînt mai buni sau mai răi. Ştiu cu certitudine altceva: sistemul întunecă orice orizont profesional rezonabil. Regretat sau hulit, vechiul sistem încuraja performanţa şi cultiva educaţia de vîrf prin provocare la performanţă. Integrarea pasiunilor aplicative şi a sportului erau naturale. Să fie oare o întîmplare că după zeci de ani, în Piatra Neamţ, venerăm profesori precum Alexandru Ţăranu (Casa Pionierilor, Cercul de electronică aplicată) sau Gicu Olteanu (Şcoala sportivă, baschet)?...

Destinul unei naţii este esenţial determinat de educaţie şi formare profesională. Componentele superioare de ştiinţă şi cercetare sună deprimant cînd te gîndeşti cîtă minte au cei care-şi vînd voturile pe te miri ce. Jale este un cuvînt blînd pentru ce ni se întîmplă. Tragic e că sîntem asupriţi de tot mai mulţi conducători de partid şi de stat cu studii întîrziate şi diplome cumpărate. Glumele de odinioară cu şcoala profesională de miniştri şi post-liceala ajutătoare de ambasadori în ţările calde au devenit realitate. Perfect democratic, prin votul majorităţii, românii nu nimic împotrivă. La aşa popor, viitor pe măsură.

Am fost la Jockey Club...

Recunoştinţă, excelenţă şi o ediţie de colecţie sînt termenii care, începînd de vineri - 19 august 2011, după clasica oră „5 după-amiază”, reaşează prin reprezentanţi independenţi relaţia între comunitatea nemţeană şi Jockey Club Român.

Recunoştinţa şi excelenţa au fost confirmate prin diplome semnate de Radu Bălău (director executiv TCE 3 Brazi) şi Costache Lupu (preşedinte Clubul Sportiv Ecvestru Piatra Neamţ). Ediţia de colecţie e susţinută de paginile, unicate în România post-ceauşistă, cuprinse sub titlul „A XI-a poruncă: Să iubiţi caii!” din săptămînalul nostru.

Jockey Club Român s-a implicat şi în ediţia din acest an a concursurilor de călărie „reunite” găzduite de Baza Hipică „Virgil Bărbuceanu”. Trofeul sensibil pentru organizatori şi premiile suplimentare şi onorabile acordate sportivilor din topul naţional al săritorilor peste obstacole au patina unei inconfundabile aristocraţii care perpetuează valoarea gestului potrivit la locul potrivit.

Constantin Avramescu (vicepreşedinte al Jockey Club Român, stînga) şi Ilie Georgescu (prietenul nostru desăvîrşit)

Groparii PSD de la PSD

Nu, nu m-am lăsat pe tînjală, dar nici să scriu numai despre cai parcă nu se făcea. Mă-nţelegeţi, eu aş putea povesti într-una despre cel mai frumos animal. Cine a apucat ediţia de colecţie a Mesagerului de joia trecută a citit "A XI-a poruncă: să iubiţi caii", cine nu - nu, asta e.
Au trecut şi alegerile furtunos-tulburătoare din colegiul 6. Am astăzi convingerea că PSD nu găsea alt candidat dispus să lupte pe banii săi nu atît cu Adrian Rădulescu, cît cu Gigi Ştefan şi mai ales cu... PSD Neamţ. Pentru că asta i s-a întîmplat lui Liviu Harbuz.

Senatorul eolian

Deputaţii Munteanu şi Tărîţă n-au făcut prin implicarea lor la vedere decît să ofere o şansă în plus lui Rădulescu. Strict pentru interesele personale şi publice cred în continuare că Rădulescu le era mai util la Ministerul Agriculturii.
Rezultatele penibile obţinute de Harbuz în cîteva comune cu primari PSD sînt cunoscute şi răscomentate la această oră. Vina nu e a candidatului, nici a primarilor, ci a organizaţiei judeţene a PSD care nu știe pe ce lume trăiește.
Nu m-am implicat defel în campanie, dar - cu subiectivitatea dată de prietenia cu Liviu - am urmărit-o cu destulă atenţie. Fără echipa de campanie adusă de la Bucureşti şi din ţară, n-avea nici o şansă la ce sprijin a avut din partea PSD Neamţ. Temerea mea iniţială se îndrepta spre PNL, datorită clivajului din organizaţie, între Roman şi Piatra Neamţ, dar m-am înşelat şi Dorinel Ursărescu a făcut o treabă onorabilă. Aş putea depune mărturie pentru cît a pătimit Harbuz pe seama senatorului Ion Chelaru, un fel de jupîn de Roman complexat din cauză că nu ajunge stăpîn de judeţ. Personajul cu mult SOV în sînge ştie că ştiu şi mai ştie că nu am chef să fiu acuzat că-mi bag nasul în mizeria unei organizaţii aflate în degringoladă nu de la plecarea lui Ioan Munteanu, ci de la debarcarea

Antochi, un rătăcit în politică

mişelească a lui Raul Bobeanu, în primăvara lui 2004. Regretatul Bobeanu chiar a fost căpitan de judeţ.
Despre preşedintele din acte al pesedeilor, Alin Antochi, sînt puţine şi clare de zis. Nu are viziune, nu înţelege şi nu se face înţeles. Restul aproape că e banal. Dacă senatorul eolian i-a făcut lui Harbuz un scandal monstru fiindcă s-a cazat la Hanul Răzeşilor şi nu alături, la Hanul Ancuţei, la protejata sa Nuşa Chiriac, imaginaţi-vă că Antochi, duminică seară, înainte de închiderea urnelor, nu avea altă grijă decît să umble cu penibile pîrîciuni telefonice la adresa candidatului. Şi astea-s, aşa, două glumiţe de coloratură, dar definitorii pentru grijile şi priorităţile celor doi politicieni.
În fine, preşedintele Victor Ponta a declarat duminică seară că, indiferent de rezultate, la anul va merge pe mîna aceloraşi doi candidaţi pentru colegiile din Maramureş şi Neamţ. Mai vedem.

Update 1: Liviu Harbuz a avut închis dumincă doar unul dintre telefoane. Cel care apăruse pe internet, cu o zi înainte, într-un anunţ de vînzări atractive. Ce era să facă omul?

Update 2: O demisie a lui Valeriu Tabără și numirea viitorului deputat Adrian Rădulescu în funcția de ministru al Agriculturii și Dezvoltării Rurale cred că n-ar mira pe nimeni.

Călărie: campioni la ei acasă

Concursul de călărie „3 în 1”, început joi la baza hipică din Piatra Neamţ, înseamnă finala Campionatului naţional de sărituri peste obstacole, Cupa „TCE 3 Brazi” şi Memorialul „Virgil Bărbuceanu”. Pentru împătimiţi e şi o rutină, semnăm condica de prezenţă. De ani şi ani, care se cam numără cu zecile...

Etapele de Cupă Mondială Volvo şi Samsung, Trofeul Dunhill şi balcaniadele sînt o istorie a fiecăruia şi a tuturor care iubesc calul. Foarte probabil, nu mai apucăm altele. Calul şi povestea lui rămîn.

La 7 ani de la moartea colonelului Bărbuceanu, nimic nu m-a impresionat mai mult decît reîntîlnirea cu Aurel Cojocariu şi Radu Ilioi, campionii noştri, elevi ai colonelului, şi bucuria de a vedea pe lîngă boxe sau în şa pe copiii călăreţilor noştri de top.

Aurel Cojocariu

Nu ştiu cînd a ajuns Aurel Cojocariu la 42 de ani. De 25 de ani încoace, a lipsit la un singur concurs de la Piatra Neamţ. Absenţa a fost motivată, reprezenta România în străinătate. Aurel este talentul în stare pură şi inegalabila zăpăceală a călăreţului frumos care face perfect un parcurs infernal şi dărîmă o bară cînd ţi-i lumea mai dragă. Crede că băiatul cel mic îi va urma în şa. Încă 20 de ani vrea să concureze şi el.

 

Radu Ilioi

 Radu Ilioi e definiţia rigorii. Nu pot alege între el şi  Aurel. Sînt aproape 20 de ani de cînd am avut privilegiul să îi înmînez Trofeul Dunhill sau Cupa Stilului. În şa este Raul Ilioi, fiul său de... 21 de ani.

Raul Ilioi

Ştefania Stoica

Unul dintre cei mai îndrăgiţi copii este Ştefi Stoica. E prea mică să concureze, dar cu o candoare care te lasă fără aer spune că ea călăreşte de cînd era „în burtă la mămica”. Mămica este Cristina Dulugeac, la rîndul ei fiica lui Ion Dulugeac, fost conducător al Federaţiei, mare luptător pentru cauza calului şi a proprietarilor de cai din România. Ştefi este fiica regretatului mare campion Ştefan Stoica. Moştenirea genetică e de partea ei.

Ioana Rus

Din prima zi s-a remarcat încă o viitoare vedetă. O fetiţă de numai 11 ani, Ioana Rus, a banalizat ideea de parcurs cu zero puncte penalizare. Un vis, nu alta, s-o vezi în şa. Antrenorul ei este Aurel Cojocariu.

Mai sînt două zile de concurs.

Părinţi, lăsaţi copiii să vină la cai!... Calul nu trădează.

Rătăciţi în tradiţie: Calu’ vopsit

De-a lungul istoriei, istoria însăşi a suferit ajustări din raţiuni religioase, politice, propagandistice, comerciale etc. Legendele şi folclorul au cîştigat deseori locuri nejustificate în conştiinţa şi cultura maselor. Prin adaptări şi ficţiuni cinematografice, dată fiind accesibilitatea celei de-a şaptea arte, generaţii întregi – din toate colţurile lumii – au ajuns să accepte versiuni „istorice” puternic distorsionate despre personaje de calibru şi populare, gen Iulius Cezar, Gingis Han, Rodrigo Diaz de Bivar (El Cid), Taras Bulba sau Mihai Viteazul.

Orice om cu mintea acasă va avea îndoieli că 40-47.000 de bravi ostaşi sub comanda lui Alexandru Macedon au înfrînt, la Gaugamela, uriaşa armată persană adunată de Darius al III-lea. Să fi condus Darius, în 331 î.e.n., 250.000 de amatori? Poate 200.000, cum afirmă alte „izvoare”? S-a licitat şi cu 100.000! - tot nu iese, dacă ai un strop de discernămînt. Deplasarea unor asemenea efective era practic imposibilă în condiţiile de atunci. Numai întreţinerea însemna încă o armată de proporţii comparabile. Dacă mă întreabă cineva cum cred că au ajuns 40.000 de macedoneni şi asociaţii lor invadatori pînă pe cîmpurile de lîngă Mosul (în Irakul de azi – n.a), aş răspunde fără ezitare: poate prin teleportare!... Istoria e plină de asemnea ”istorii” neverosimile, indiferent de epocă. Se invocă – în prostie şi de dragul referinţelor – istorici deveniţi ei înşişi legende, rupîndu-i de context. Un exemplu la îndemînă: republicanul Tacitus, fost om politic roman important al epocii, cu certe talente de orator, zis părinte al istoriografiei latine. Faţă de Titus Livius (cel care a scris „De la fondarea Romei” – n.a.), la rigoare, credibilitatea lui Tacitus dă cu zecimale.

Peste secole şi secole, dacă încercăm să numărăm bătăliile trecute în palmaresul lui Ştefan Muşat – zis cel Mare, mai nou şi Sfînt, oricum cel mai mare român conform concluziilor discutabile livrate de TVR în 2006 - descoperim imediat o primă problemă, indiferent de cine a cîştigat bătăliile. Rezultatul nu bate cu ctitoriile! Apoi, pentru cine are răbdare să se aplece spre alte izvoare istorice decît cele convenabile unui mit, devine limpede că „Atletul lui Hristos” a fost un personaj sîngeros. (Aprecierea sportiv-creştină e atribuită Papalităţii şi nu-i de mirare. Biserica catolică a generat Inchiziţia, care ar trebui să nu fie dată uitării ca instituţie criminală împotriva umanităţii). Decimarea duşmanilor şi rivalilor lui Ştefan, zugrăviţi drept uneltitori contra ordinii de drept, este o referinţă în istoria noastră şi, din păcate, o ignorăm. La scara Evului Mediu, voievodul moldav cu sînge maramureşan a fost, în fond, un mare războinic al Europei. Avea, n-avea treabă cu atletismul şi credinţa, pornea iute campanii aberante prin raportare la legendele digerate astăzi cu binecuvîntarea Bisericii Ortodoxe Române. După ce l-a impus pe Laiotă Basarab în Muntenia, de pildă, s-a dedulcit la captura de război: Maria şi Voichiţa, soţia şi fiica învinsului Radu cel Frumos. Le-a dus la Curte în 1473, un an după căsătoria cu Maria de Mangop, a doua soţie. Condeiul rău şi relativ independent al lui Grigore Ureche spune că Voichiţa (viitoarea doamnă nr. 3) era „cabinetul 2” de atunci, cu 4 ani înainte de decesul prematur al doamnei de origini bizantine. 1477 este şi anul în care Laiotă Basarab e zdrobit, după o altă bătălie de palmares, exact de cine-l pusese în tron. Ca la români. Lanţuri de intrigi, trădări şi mistificări. Sună cunoscut, contemporan.

Certitudinea domniei autoritare a lui Ştefan Muşat, fără doar şi poate, este suverană. Fără să fii voievod-antrenor, jucător şi arbitru n-ai cum domni 47 de ani. Denigrarea nu intră în calcul, chit că la urcarea pe tron Ştefan era un puştiulică de vreo 17 ani. Problema e că pe marele războinic ar trebui să ni-l asumăm aşa cum a fost, nu poleit inutil. Otrava diseminată în timpul lui Ceauşescu nu a avut restricţii de dozaj. Efectele încă se resimt. (Încercaţi să vă imaginaţi că pentru îndeplinirea înaltelor comandamente de partid şi de stat, la vremea cînd s-au turnat filmele „Fraţii Jderi” şi „Ştefan cel Mare”, în anii ’70, responsabilii de la cinematografie nu au ezitat să vopsească un cal în alb. Marele Gheorghe Cozorici, interpretul onorabil al lui Ştefan cel Mare, nu se înţelegea decît cu un singur cal, care – ghinion! - nu era alb. Cum legenda vorbea de Ştefan călare pe un cal alb, s-a acţionat corespunzător.)

Blestemul neamului nostru face ca multe documente importante despre epoca ştefaniană să fie prin muzeele Moscovei. Altele, cunoscute iniţiaţilor, se află la Vatican. Pe cronicarii mărunţi, lesne de stimulat cu o pungă de galbeni pentru o relatare favorabilă, sau pe cei orbiţi de plata unor poliţe nu pune nimeni bază. Dacă vi se pare că istoria se repetă...

Prin comparaţie cu Ştefan, Constantin Brâncoveanu, adevăratul domnitor-simbol al neamului nostru este neglijat. Sub sceptrul lui, o generaţie întreagă de locuitori ai Ţării Româneşti nu a cunoscut războiul. Prin raportare la cei 25 de ani de domniei a fost un ctitor de biserici, mănăstiri şi lăcaşe de cultură mai vrednic decît Ştefan. Brâncoveanu a fost un bun familist şi, moral vorbind, un mai bun creştin. Din păcate, la şcoală nu se învaţă despre boierii Cantacuzini şi Bălăceni care, prin uneltirile lor întinse pe 25 de ani, au curmat viţa unei întregi familii conduse de un făcător de pace, considerat prinţ al aurului, dar cinstit, modest şi incoruptibil.

Brâncoveanu, cei patru fii şi ginerele Ianache Văcărescu, indiscutabil cei mai mari martiri ai neamului, au fost sanctificaţi la începutul anilor ’90. Martiriul familiei sale este pomenit la a II-a Înviere, în prima zi de Paşti. În Ardeal. Ştefan Muşat, iubitorul de femei frumoase şi vărsare de sînge mai are de aşteptat. Cam cît o istorie.

Rătăciţi în tradiţie: Ţara lui Daniel

Puterea legislativă nu m-a impresionat, după 1990, decît o singură dată, cînd Ion Raţiu – cu o fantastică stăpînire de sine - a pus stavilă hoardelor de mineri. În rest, prin complicitate cu „sora” executivă, ne-a blestemat cu legi şi reglementări nefuncţionale, stufoase pe care nu le mai descîlcesc nici autorii.

Puterea executivă aş acuza-o de sabotaj şi trădare, că degeaba le probezi incompetenţa. Nu, ţinta nu e trupa micuţului Boc – ei sînt ultimii dintr-un şir sinistru în care nu aş include Cabinetul Petre Roman constituit, culmea, după alegerile din 20 mai 1990.

Despre puterea judecătorească ce să mai zic? Magistraţii noştri sînt neîntrecuţi în arta de a face scăpaţi criminalii şi jefuitorii, timp în care simplul român a început să înţeleagă că, odată ajuns să-şi caute dreptatea prin Tribunale, nu apucă în timpul vieţii pămîntene.

Povestea cu presa – a 4-a putere în stat nu am crezut-o niciodată. Sînt tentat să nu cred nici povestea cu Traian Băsescu şef al celor trei puteri. Îmi dă fiori, aşa este, dar fiori şi mai mari îmi dă o altă putere care-i efectiv de capul ei soboricesc şi patriarhal. Biserica Ortodoxă Românî se numeşte.

De la brevetarea Mitropoliei SRL, la Iaşi, în foamea ei nestăvilită de măreţie, opulenţă şi privilegii, BOR a devenit Daniel Ciobotea şi Daniel Ciobotea a devenit BOR. Bani, bani şi iar bani. Păduri, păduri şi iar păduri. Nu-i mai satură nimeni. De fapt pe unul, căci despre setea lui de putere este vorba. Fie că a fost la Iaşi, fie că se instalase deja la Patriarhie, conducătorii României nu au mişcat în faţa lui. Uneori mă mir că nu a cerut mai multe. Oare Delta Dunării sau Roşia Montană nu i s-ar fi potrivit?

Călare pe procentele de credincioşi bisericoşi, BOR nu se va îndupleca şi va desăvîrşi opera de mărire a Patriarhului. Nici nu ştii ce cuvinte să mai foloseşti cînd ţie ţi se cere solidaritate, ţi se impun sacrificii, însă biserica este de neatins. Toţi îşi realochează resursele, îşi redefinesc priorităţile – BOR şi Patriarhul sug bani cu nemiluita de la Buget pentru catedrala care nu ştiu pe cine mîntuieşte.

Nu e prima dată cînd Daniel Ciobotea şi opera lui mă scot din sărite. Doar că acuma am senzaţia că şi românii au început să realizeze că nu Băsescu, ci Patriarhul face în România absolut orice-i trece prin cap. Şi vor mai fi destui preşedinţi cu Daniel în fruntea BOR.