Aurel Kober, deasupra crizei

Domnul cu "puterea culorii" mă scoate de multe ori din sărite pentru că e prea discret, prea la locul lui. Am ales să încep cu el o serie de interviuri atipice - pentru comunitatea paşnică a tulburătorului nostru judeţ turistic fără turism - dintr-un motiv simplu şi clar: Aurel Kober e un capitalist român autentic.

Interviul integral a apărut în "Mesagerul de Neamţ" de joi, 30 iunie. Această ediţie a scăpat, se găseşte la chioşcuri, la liber. Pe net, peste cîteva zile.

Şi, dacă tot v-aţi rătăcit pe blogul meu, vă ofer şi vă provoc cu finalul interviului:

"În următorii 5-10 ani ar mai putea apărea ceva nou pe piaţa industriei în Neamţ?

E şi o caracteristică a zonei ăsteia. Nu îmi permit eu să o judec, că nu sînt de aici – nu-mi permit eu să îi judec pe aceia din Turnu-Severin, unde sînt născut... Dar nu prea sînt antreprenori! Sau, dacă sînt, sînt antreprenori de activităţi în general comerciale. Antreprenori de activităţi productive nu prea sînt, din păcate. Ce-ar putea să fie în viitor? Cred că s-ar putea resădi activităţile productive, dacă conducerea judeţului şi, mai ales, a oraşului ar schimba accentul de pe turism şi distracţie pe producţie şi muncă. Cum munca ne face oameni...

Concret, cum ar putea schimba acest accent? Nu vreau un sfat, o recomandare. Aveţi o soluţie?

Mai întîi să vorbească, să se exprime prin cuvinte. Să declare deschis această opţiune şi să înceapă să construiască după un plan. Să pronunţe întîi acele cuvinte în care ar trebui să creadă. Nu are valoare dacă le exprimi ca primar sau ca preşedinte de consiliu judeţean şi nu crezi în ele. Dacă tu nu crezi în ele, nu are valoare, nu se va întîmpla nimic, degeaba le pronunţi. Dar dacă tu crezi şi îţi place, ca primar, ca din urbea ta să plece trenuri cu mărfuri, să plece servicii în exterior şi să se întoarcă bani, se va întîmpla treaba aceasta. Trebuie să îţi placă întîi..."

Rătăciţi în tradiţie: Pălituri de antrenament în numele osîndei de vară

Alegerile pentru funcţia de primar al Chişinăului n-au produs în România emoţia aşteptată de farsori şi manipulatori. Ridicarea la rang de spaimă naţională a riscului de a lăsa capitala Republicii Moldova la mîna unui comunist nu a impresionat defel publicul larg din ţara noastră. Coarda naţională şi vibraţiile ei sînt de domeniul amintirilor. Zile la rînd eram îndemnaţi să ne topim de grija bravului Chirtoacă, cel ameninţat de un Igor comunist. Degeaba, vremurile aşa-zisei „partide naţionale” basarabene nu se mai întorc. Cu lideri noi care au lustruit (în culise) surprizele Andreei Marin sau care au îmbinat strălucit (în cămin) bişniţa cu ţigări şi studenţia în România, nici farsorii şi manipulatorii noştri nu s-ar uita peste Prut decît după fetele frumuşele neplecate încă din ţară, dacă operaţiunea cu prostirea românilor n-ar fi pe bani şi interese. De data asta n-a ţinut.

Zile la rînd, toată afacerea s-a focalizat pe Chişinău. Nici o vorbă despre complicata funcţionare a structurilor administraţiei locale din Moldova, nimic despre alegerile din zonele sensibile. S-au ţinut sau nu alegeri şi Transnistria? Dar la găgăuzi? Care e scorul pe ţară al comuniştilor? Cît şi cine a furat? Ce s-a întîmplat în oazele tradiţionale de românism Bălţi şi Orhei? Probabil vă amintiţi că nu... aveţi ce vă aminti. După vreo săptămînă s-a aşternut liniştea. Turul II de la Chişinău şi victoria lui Dorin Chirtoacă, comuniştii şi pro-europenii se goliseră de semnificaţii pe lîngă agitaţia stîrnită de spectrul regionalizării. Acolo unde trebuie se marcase, însă, nu o indiferenţă, ci o insensibilitate naţionalistă.

Despre cum vine socoteala cu regiunile noastre am scris în „Mesagerul”. Acesta era finalul textului: „Fireşte, este inutil să semnalăm unui guvern centralist şi autoritarist cîtă autonomie reală şi benefică pentru români ar aduce o organizare pe regiuni de tip European. Temerea cea mare e că ne aflăm în etapa clădirii premiselor unei diversiuni şi minciuni mai mari decît Revoluţia din Decembrie 1989. Pînă şi un referendum se transformă într-o costisitoare manevră de inducere în eroare. Orice construcţie în perspectiva unor altfel de alegeri locale ascunde mai mult decît un anunţ codificat, privind expunerea la soare, publicat în decembrie 1989 în „Scînteia Tineretului, sau tainele mutării începutului Revoluţiei de la Iaşi la Timişoara”. Au trecut zile şi săptămîni, s-a scormonit bine la rădăcina altor sentimente naţionaliste, s-a uns bine struna identităţilor judeţene şi am aflat de la tonomatul Sebastian Lăzăroiu că tema rămîne oarecum suspendată, adică în rezervă, numai bună de reîncălzit.

La fel ca şi în cazul evenimentelor din Republica Moldova au lipsit (aproape cu desăvîrşire) analizele corecte. Cunoscătorii parcă lipseau din ţară, fiind plecaţi în turnee planetare, în căutare de eclipse. L-a întrebat cineva de sănătate şi expertiză profesională, la modul serios, pe Vasile Puşcaş, fostul negociator-şef al României din perioada aderării la UE, să ne spună dacă, de ce şi cum trebuie să facem regiuni? L-aţi văzut pe Gabriel Friptu, directorul Autorităţii de Management pentru Programul Operaţional Regional, un partener de dialog profesional preferat de Bruxelles, făcînd naveta între posturi de televiziune să desluşească misterele acelor fonduri uriaşe aşteptate? Mai era un priceput valabil la afaceri europene, Liviu Dragnea de la Teleorman, dar el e puţin ocupat cu costul unor drumuri europene şi nişte licitaţii.

Nu voi risca să anticipez ce alte aplicaţii ale Puterii, prin mijloacele de manipulare din portofoliu, ne aşteaptă peste vară. Dar mă îngrijorează capacitatea redusă de răspuns raţional a opoziţiei şi a societăţii civile. Odată intraţi în siajul navei-amiral, ei nu scapă decît cînd se reduc motoarele. Uneori se virează brusc. După viraj, alt siaj, cum a fost cu atacul la Regele Mihai de România. Şi tot aşa, tot aşa...

Dacă atunci cînd vine vorba despre vreme, mai sîntem serviţi cu o avertizare, cu un cod colorat (n.a. – ce ironie, ba e galben, ba portocaliu!), în cazul manipulărilor încă nu s-a inventat nici un avertisment public. Depinde de fiecare cum îşi va duce osînda acestei veri, una cum n-a mai fost. Sădirea confuziei este o armă teribilă împoriva unui electorat care semnalizează că are opţiuni. Puterea s-a prins şi acţionează.

Notă: Comentariul a fost publicat în ediţia de joi, 30 iunie 2011 a săptămînalului "Mesagerul de Neamţ".

Marcoci - căciulă mare, şorţ pe măsură

PSD Neamţ, încă de cînd se născuse ca FDSN, cu Ioan Bivolaru în frunte, a fost fala rezervei de cadre politice din judeţ. A avut şi preşedinţi destoinici, oameni respectaţi, precum Raul Bobeanu şi Ioan Munteanu. Mă uit acuma la recuperarea lui Vlad Marcoci din debaraua (sau, dacă vreţi, de pe "varianta") politicii şi mă ia ameţeala cînd mă gîndesc cîtă onoare şi seriozitate zac în el. E suficient să arunci o privire pe pagina lui de internet şi înţelegi încă o dată ce feste îţi poate juca o oglindă.
Va încerca să candideze pe undeva, printr-un colegiu unde voturile ţi le aduc alţii sau aştepţi miracole de la redistribuire? Va funcţiona căciula de protecţie asigurată de tot mai comicul USL Neamţ? Mai vedem, urmărim, comentăm. Cu puţin noroc, poate vine şi confirmarea că recuperarea lui Bebiţă e o afacere ca-ntre fraţi. Despre cei cu şorţuleţe, loje şi templu e vorba, să nu fie dubii.

Popa şi Regele

Un fost profesoraş de Teologie de la Seminarul din Caransebeş, care a prins studii de ecumenism, relaţii bănci şi limbi străine în Occident pe vremea lui Ceauşescu, a anunţat marţi seară, la o televizuină de ştiri, că venerabilul liberal Radu Câmpeanu e unul dintre cei care s-au împotrivit vizitei Regelui în ţară, în primăvara lui 1990. Să-l bagi, să nu-l bagi în seamă? N-ai de-ales, îl bagi, căci ista nu-i popă de rînd - el este tatăl Dacianei Sârbu, vînătorul Ilie.
Nu-mi este foarte clar dacă a aflat această informaţie terifiantă în calitate de consilier economic la Mitroplia Banatului sau la cursul de perfecţionare în cartofi din Germania. Doar cu astea se ocupa 1990. Limpede, însă, îmi este că nu i-a spus nimeni că sentimentele monarhice ale lui Radu Câmpeanu au mers pînă la a-i propune Majestăţii Sale să candideze la preşedinţia României. Ce-a păţit PNL după isprava asta e deja istorie...

Sindromul Borşa la Marea Neagră

Urmăream într-o vineri, înainte de Rusalii, pe viteaza stand-up-istă Ilknur Pintilie. E jenant de umilitor să îi spun corespondentă de presă - asta-i meserie onorabilă după standardele ştiute de mine, cele confirmate afară, desigur. Tipa e din specia fătucă, subspecia PRO-TV, arealul Constanţa.

Întîmplător, eram pe Litoral şi ea glăsuia la ştiri că „mirajul”arăta altfel decît la faţa locului. Vorbea despre minunata apă a mării şi mie îmi săreau nările de la duhorea algelor putrezite. Anunţa caravane de mii şi mii de turisti care, cu maşinuţele lor pe patru roţi, vor ocupa Litoralul – nu i-am văzut.

Sîmbătă dimineaţa, aceeaşi stand-up-istă - cu glas mieros şi pisicos, de-ţi tremura telecomanda televizorului în mînă - invoca o vreme minunată de plajă. Eu nu ştiam pe unde să mă ascund, să mimez vizionarea cumpărăturilor alături de soţie. Îmi era frig şi nu aveam umbrelă.

Aşa se face că mă simt moral obligat să invoc o poveste autentică de la munte. Din Maramureş. Am şi martori.

Într-o iarnă recentă dispăruse orice urmă de zăpadă de prin staţiunile noastre de schi consacrate. Mai putin una: Borşa. Zi de zi, timp de o săptămînă, în buletinul meteo-sportiv de specialitate, un post naţional de... televizuină anunţa că la Borşa e zăpadă buluc. În rest, pauză . Se duc românii şi ocupă Borşa să schieze. Acolo, tot bolovani în loc de pîrtie, dar coteţele turistice gemeau de musafiri. Explicaţia e simplă: cîţiva băieţi orientaţi au pus mînă de la mînă, au adunat fix 7.000 de euro şi au mituit responsabilul cu buletinul meteo.

Marea Neagră vă aşteaptă. Bulgaria e aproape...

Miliţienii lui Asandei

Zicem prea des că omul sfinţeşte locul, deşi subconştientul ar vrea să spună că uneori îl contaminează. În cazul Poliţiei Rutiere nemţene, sectorul de lucru Piatra Neamţ, se vede treaba că locul şi datinile împămîntenite nu au nimic împotriva noului şef, Cezar Asandei, şi nici invers.

Sîmbătă – 18 iunie, noaptea, agenţii rutierişti prestau cu elan, visînd la amenzi peste plan, pe clasicul amplasament de la Pod Căprioara. În plasa lor, ţesută cu abilitate, a căzut şi o doamnă, care conducea încet, dar expirînd o alcoolemie de 0,19 la mie. Probabil că alcoolemia – iar nu frumuseţea doamnei - le-a dat agenţilor nebănuiţi fiori profesionali. Redactarea procesului-verbal a durat cam jumătate de ceas, timp în care nici să-i mituieşti n-ar fi observat autoturismele conduse agresiv de tineri a căror energie, de bună-seamă, se întemeia pe aerul curat de la Tequila. În tot acest timp, mai spre oraş, pe trasee şi în locuri deja consacrate, orice turist modest putea saluta şi aplauda raliurile şi maşinile parcate prin intersecţiile cu crîşme. În cele din urmă, agenţii de la Căprioara au desăvîrşit constatarea şi, aproape uluitor, au realizat că maşina are nevoie de şofer. După o profesionistă evaluare la faţa locului, cheile i-au fost înmînate soţului doamnei rămase, în condiţiile legii, fără permis. Faza e că miliţienii au uitat să îi pună şi soţului fiola! Desigur, spre bucuria, dar şi îndreptăţita îngrijorare de cetăţeni responsabili, a unui grup de sincere gazde, utilizatoare de taxiuri, care îi aşteptam pe „eroii” de la Căprioara undeva, pe o terasă.

Notă: Aşa s-a nimerit, asta e: poliţişti, două de la Rareş, miliţieni... Următoarea, garantez, o prinde şi pe Ilknur Pintilie. Cine merge la Marea Neagră ştie deja de ce.

Dezresemnarea, după 30 de ani

 

Este copleşitor să îţi revezi colegii de la Liceul Petru Rareş după 30 de ani. Pe mulţi aproape că nu-i recunoşti, alţii te uluiesc cînd afli ce profesii au descoperit, ce cariere i-au consacrat. Momentul dării de seamă personale te doboară sub presiunea cascadei de flashuri ale memoriei destinului. Îţi aduci aminte de reuşite şi neîmpliniri, de pasiuni, ambiţii şi cartea-cea-adevărată care se făcea pe vremuri. Performanţele, la Rareş, străluceau de naturaleţe, de normalitate. Iar promoţia 1981, după cum a amintit profesorul Nicolae Vasiliu, directorul de atunci, a însemnat relansarea liceului. Cu 92% dintre absolvenţi admişi la facultate parcă nu mai aveam timp să ne uităm la alte licee din ţară decît dintr-o poziţie confortabilă şi privilegiată. Da, eram mîndri, eram afurisiţi, eram buni! Era în firea noastră şi în spiritul Rareşului să zdrobim concurenţa. Pe-atunci contau competiţia şi examenele.

Fireşte, materialul uman, cum se zice, era important. Educaţia de acasă şi din şcoală generală a acelor timpuri sînt astăzi file de poveste. Învăţătura din clasele I - VIII?... Care învăţătură? Pe-atunci se făcea la şcoală, azi la meditaţii. (De cînd am aflat de la un coleg că se practică meditaţii şi la grădiniţă, deja mă gîndesc că desfiinţarea învăţămîntului preşcolar e o idee bună.) Aşa se face că profesorii noştri au avut cu cine să lucreze. După cum, la fel de adevărat, dacă nu ajungeam pe mîna lor, la Rareş, cine ştie ce se alegea de noi? Nu i-am iubit pe toţi, nu aveam cum. Cei prezenţi însă, alături de cei trecuţi la cele veşnice, sînt icoane pentru viaţa noastră. Nu le ţii în casă, nu le găseşti la biserică. Le ai în suflet şi în minte – acolo-i locul lor.

Din păcate, valorile sădite şi cultivate de Rareş în noi nu se regăsesc în societatea românească de astăzi. Nu ştiu ce şi cît mai datorăm noi României, dar ştiu că România e restanţieră faţă de noi. Pentru că ne-a minţit, pentru că ne-a trădat viitorul devenit prezent.

Cu toate acestea, fiindcă noi ne-am hrănit şi din „Dezîmblînzirea” lui Nichita Stănescu, al cărui portret veghează în clasa fostei a XII-a C, vîrful de lance al promoţiei, cred că de vineri – 17 iunie încoace am descoperit dezresemnarea. Noi nu ne putem schimba în rău. Problema e cu România...

PS Împreună cu şefa noastră de promoţie, Lucia Grădinariu (născută Ostahie), cu Cristina Grosaru (Ise) şi Adrian Nichifor, dacă tot am fost colegi începînd din clasa I, am făcut o vizită, sîmbătă, învăţătoarei noastre. Doamna Maria Pricop este o veritabilă legendă a Şcolii Generale nr. 3, din Piatra Neamţ. În faţa Doamnei, redevenisem simpli copii. Care copii, la Dezvoltarea vorbirii, în urmă cu vreo 40 de ani, povesteau despre Neil Armstrong şi visau să studieze în SUA. Astăzi, Lucia are parte de o formidabilă carieră ştiinţifică şi de afaceri în SUA, unde – dacă n-am apucat noi... - studiază şi fiul ei, şi nepotul Doamnei, cel din urmă fiind nimeni altul decît Sebastian Burduja, preşedintele Ligii Studenţilor Români din Străinătate. Părinţii lui sînt, nici nu se putea altfel, absolvenţi de Rareş.

Magnificul Tolos, după 30 de ani

L-am respectat, deşi nu a predat la clasa mea. Era uriaş...
L-am îndrăgit cu totul după 1989, cînd l-am şi cunoscut datorită lui Ioan Roşca. Azi s-a cam uitat că profesorul Ioan Zenembisi a contribuit, în Piatra Neamţ, la întemeierea societăţii civile şi inventarea opoziţie politice.
Un grup de colegi, participanţi la întîlnirea de 30 de ani a promoţiei 1981 a Rareşului, a avut şansa şi inspiraţia să-l viziteze după cursul festiv. Pentru ultima dată în această viaţă. Îi invidiez. Şi mă înclin, cu pioşenie!

Poliţişti la rînd

Primul dintre Ioni a fost un om de echilibru al tranziţiei, avantajat de propriile resurse de adaptare la cerinţele progresului. Al doilea Ion, în ciuda patimilor şi controverselor ce-l urmăresc şi azi, a avut deschidere pentru tineri, plus o viziune enervant de aplicată, independentă de informaţiile pe care le-a gestionat. Puţini i-au apreciat sinceritatea şi omenia. Costică rămîne boierul veşnic tînăr, hîtru şi plin de pasiune – mai rar ca el. Mihai este cu certitudine definiţia intelectualului profund.. Eleganţa şi bunele maniere îi erau naturale. Celălalt Mihai, ajuns pe meleaguri nemţene într-un context complicat şi bine inflamat, s-a dovedit un om civilizat, poate prea la locul lui. Prea modern şi deschis comunităţii şi comunicării a fost Aurel, cel enervant de jovial şi ferm în acelaşi timp. Ei sînt doar cîţiva. Au deţinut funcţii de comandă în Poliţia nemţeană şi pietreană după 1989. Alături de ei, atîţia şi-atîţia şefi de compartimente, poliţişti onorabili, profesionişti. Ei, nu mutanţii neo-miliţieni - pe care ieri i-aş fi trimis să sape la canalul Mureş – Siret, pe sub Carpaţi -, au construit o instituţie, au clădit o reputaţie împreună cu anonimii poliţişti de bună-credinţă.

Astăzi nu mă sperie restructurările din Poliţie. Nimeni nu e mai presus de costurile crizei. Înainte de 1990, toţi ne doream să vedem un miliţian stînd la coadă la indiferent ce. Nu-i vedeam nici la chioşcurile Intreprinderii Judeţene pentru Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Refolosibile, să ducă sticle şi borcane goale! Înţelegem acum că poliţiştilor nu le-ajung banii, că li s-a tăiat alocaţia de hrană şi e mare zurbă. Care-i problema? Cui nu-i convine să pună mîna pe carte, să se facă profesor sau medic, să vadă cum e! (Aş fi fost încîntat să asist mai întîi la „decimarea” armatei de birocraţi din Guvern şi ministere, ca semn al respectului conducătorilor faţă de popor, dar asta e dincolo de orice speranţă rezonabilă.)

Mă sperie însă că aşa-zisa restructurare din Poliţie ar putea să îi vizeze pe lucrătorii independenţi politic şi dependenţi de profesionalism. Stă în natura activiştilor din politică să întocmească – de la mic la mare şi tot mai mare - liste de protejaţi, de obligaţii. După cum şi liste negre, de poliţişti care, făcîndu-şi datoria, tulbură interese. Aceştia din urmă trebuie apăraţi. Personaje cu funcţii de comandă, precum cei din galeria cu doi Ioni, Costică, doi de Mihai şi Aurel, reprezentau o garanţie. Totuşi, e bine că restructurarea nu i-a prins în funcţie pe Noni sau Vasea. Ceea ce înseamnă că poliţiştii-poliţişti au o speranţă.

PS Comentariul a fost publicat joi - 16 iunie, în Mesagerul de Neamţ.

Perla de tinichea

De un timp bun încoace, de fiecare dată cînd mă agresează manifestările delirului turistic pietrean şi nemţean, îmi aduc aminte de un banc nostim, cu tîlc despre cel mai tare superspion trimis vreodată de americani în Rusia. Cînta în draci la balalaică, topea vodca la foc automat şi vorbea ruseşte impecabil, cu acel accent rafinat al lui Viaceslav Tihonov. O singură problemă avea: era negru (mă rog, afro-american cum le zice mai nou).

Anul trecut, oripilat de ideea românească de a rescrie dezvoltarea regională europeană prin plantarea la bază a resurselor din turism, semnalam în comentariul „Turism, prostie, fudulie” (publicat de un cotidian local în aprilie) că: „Trăim vremuri în care autorităţile şi instituţiile publice se întrec cu frenezie în a-şi face de lucru cu turismul. Te-ai aştepta să fie populate de personaje de bună credinţă, responsabile. Cînd colo, descoperi nişte jalnici activişti zeloşi, dotaţi – în cel mai fericit caz - cu multe şi felurite diplome din cele care se cumpără azi la kilogram.” Şi nu uitam să adaug, spre final: „Dramatic, pentru oricine are mintea acasă, este că realitatea bate cartea şi promovarea turismului pe bani publici tinde să devină exclusiv un scop în sine. Ceea ce bătaie de joc s-ar chema. Mai grav, cînd se reduce doar la un pretext, cum se cheamă?... Aţi ghicit, e deturnare de fonduri pe faţă! Dacă şi costurile sînt exagerate faţă de concurenţă, jaful e cel ce ne rînjeşte superior.”

Comentariul de azi se poate încheia şi aici. Gata, ce-am scris anul trecut e valabil şi acum. Ar fi suficient un comentariu pe sezon să le amintim stăpînilor Pietrei şi judeţului că nu ne pot prosti la nesfîrşit cu acest turism care lipseşte cu desăvîrşire. Ştiu, nu-i opreşte nimeni, nu ai ce le face. (Dacă, de exemplu, le demonstrezi că bazarurile mobile de cîrpe şi papuci nu sînt tîrguri naţionale şi nu aduc turişti în veci vecilor, cred că ştiţi ce urmează. Îşi tocmesc un cor de lăudători, cumpără pagini de publicitate, invadează televiziunile şi ne jignesc educaţia şi inteligenţa.)

Numai că recent mi s-a limpezit încă o dovadă sinistră că Perla Moldovei şi împrejurimile sînt un pretext pentru afaceri turistice mereu mai îndrăzneţe şi inutile. Dovada are nume şi prenume: Negelschi Liviu. Individul e jurist şi consilier municipal din partea PNL. Ştiam că-şi bagă nasul în afacerile publice, dar n-am avut timp de el. Pînă l-am vazut alături de aşa-zisul investitor Moshe Shimon, de la Kyriat Malachi (Israel), în proiectul despre revoluţia turistică din staţiunea care nu există. Da, da, staţiunea Neguleşti nu a existat niciodată!... Pălitura neaşteptată a venit din partea primarului Ştefan. Într-un interviu, acordat recent unui ziar local on-line, acesta afirmă clar că în toată aventura cu licitaţiile pentru administrarea Perla Invest prin căsuţe poştale a strălucit acelaşi penelist Negelschi. Pe româneşte, primarul l-a dat în gît! Ce îl recomandă, totuşi, ce îl califică pe nenea juristul să facă slalom printre conflictele de interes? În afară de prietenia cu Lică Vişan (secretarul oraşului), nu cunosc. Cu vrăjile alea de „corporate affairs” de pe la Fibrex n-are decît să stea în poartă la PNL sau pe unde l-o mai distribui „sistemul”. Apoi, să nu uităm că omul providenţial de astăzi e acelaşi Negelschi care nu a dat explicaţii coerente şi plauzibile despre demolarea echipei de handbal feminin Fibrex. Profesorul Dan Valentin, Valică Ouatu şi Dan Popa ştiu tare multe, dar ceva îmi spune că nu au voie să-l tulbure pe juristul-minune. Iar cînd Perla Moldovei va avea inflexiuni ireversibile de tinichea, mă tem că va fi prea tîrziu. Măcar de n-ar dărîma între timp Turnul lui Ştefan cel Mare...

PS Lipsesc cîteva zile din peisajul local. Ceva care face legătura între Borşa şi Marea Neagră. Veţi vedea cît de repede. Comentariul a apărut deja în Mesagerul de Neamţ.

Victorie a CJ Neamţ împotriva turismului şi istoriei

(sau: Ce au în comun Pruteanu, bicicleta şi mormîntul lui Petru Muşat)

N-am acordat atenţie siteurilor cu componente turistice publice din Neamţ şi rău am făcut. Pentru că am ratat cel puţin o distracţie pe cinste.

Tocmai ce am aflat din cotidianul Realitatea despre o ispravă turistică pe net în care CJ Neamţ se face de tot rîsul. Eu semnalez doar o tîmpenie... remarcabilă şi o „contribuţie” la rescrierea istoriei.

Tîmpenia e circuitul tematic „O zi cu bicicleta în Piatra Neamţ" , ca propunere de relaxare. După ce serveşti prînzul la Troian, scrie acolo că poţi lua telegondola pînă pe Cozla. Apoi te aşteaptă parcul zoo. Cum? Sari din telegondolă? Cu bicicleta în cîrcă? Sau laşi bicileta la gară, iar în din vîrful Cozlei iei alta şi cobori la zoo după ce ai plătit bilet dus-întors? Mai reţin şi prescurtările originale: „Dl” pentru deal şi „Mv” pentru masiv.

„Contribuţia” istorică, aici e aici, ar trebui să îi dea insomnii profesorului de istorie „care este” din vîrful CJ.

Despre judeţul Neamţ se spune: „Obiectivele de interes turistic din judetul Neamt sunt multe. Staţiunile balneare Bălţăteşti şi Oglinzi, staţiunea turistică Durău, salba vechilor mănăstiri - începând cu Neamţul, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Moldova (1367), cu mormântul lui Petru Muşat, însemnat centru de tipărituri; apoi Secu, ctitoria lui Nestor Ureche (1602), cu frumoase manuscrise, adevărate opere de artă; Agapia, menţionată documentar în 1437 şi ajunsă celebră prin picturile din tinereţe ale lui Nicolae Grigorescu; Văratecul şi celelalte.
Pe drept cuvânt se poate spune că, raportat la suprafaţă, Neamţul este ţinutul cu cele mai multe lăcaşuri de cult din lume (biserici, mănăstiri, schituri).”

Trec peste Pensiunea Văratec ca sursă de copy-paste grosolan şi reţin mormîntul lui Petru Muşat. E tare, fraţilor! Mă şi mir că lumea şi televiziunile nu dau buzna peste stareţul Benedict Sauciuc. Fiindcă mormîntul lui Petru I Muşat e un caz nelămurit, stimate domnule profesor. Asta din cite ştiu eu şi nu cred că mă înşel. Există o binecunoscută opinie a istoricului Ştefan Gorovei, potrivit căruia mormîntul s-ar afla la Biserica Sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi, argumentul principal fiind necropola voievodală de acolo. Şi au mai fost săpăturile de la Biserica Mirăuţi din Suceava, pe la 1997, cînd doar s-a crezut că a fost descoperit adevăratul mormînt. Atît, nici vorbă de Mănăstirea Neamţ. Însă, dacă asta e linia de competenţă politică şi administrativă, ne supunem, n-avem de ales. Mă gîndesc să căutăm mormîntul lui Decebal. Dacă e pe Cozla şi n-am ştiut?... Hai să încercăm, poate vin nişte fraieri în pelerinaj.

Reformă şi pavaj

 

Decimarea, distrugerea, sabotajul, trădarea sînt cuvinte dure şi clare. Dacă nu în toate limbile vorbite pe faţa Pămîntului, cu siguranţă în cele oficiale şi de lucru (23 la număr) din Uniunea Europeană. Pentru că, în România, minciuna - spre deosebire de nevinovata şi fascinanta mămăligă - nu are nici urmă de potenţial exploziv, pe francofona noastră limbă, cea adesea electrocutată de fruntaşii politici anglo-dependenţi, decimării, distrugerii, sabotajului, trădării li s-a spus mai simplu, fără teamă, fără scrupule: reforme.

Ştim şi simţim cu toţii că aceste „reforme” n-au fost niciunde mai teribile ca în Sănătate. Dreptul la viaţă, cel atît de slăvit în declaraţii, coduri, legi şi constituţii, a ajuns să poarte pecetea hîdă a... condamnării la viaţă. E o povară neverosimilă în lumea civilizată. Dan Enăchescu, Mircea Maiorescu, Bogdan Marinescu, Iulian Mincu, Ştefan Drăgulescu, Francisc Baranyi, Hajdu Gabor, Daniela Bartoş, Mircea Beuran, Ovidiu Brînzan sînt figuri aproape uitate. Poate de la Mircea Cinteză şi Eugen Nicolaescu încoace ce-şi mai aduce lumea aminte de miniştrii care ne operează la Sănătate de peste 20 de ani şi, incredibil, încă rezistăm.

Rezistenţa în faţa decimării, probată de cei născuţi un pic mai devreme, confirmă cinic că antrenamentele aplicate, efectuate pe vremea lui Ceauşescu, n-au fost în van. Pe lîngă această rezistenţă, în Sănătate există încă două certitudini. Prima e insuficienţa banilor pentru bolnavi. A doua este că aceşti bani sînt suficienţi pentru ca medicamentele, programele de sănătate şi investiţiile să reprezinte constant mize şi surse pentru jaful „operat” de asociaţii puternicilor şi conducătorilor zilei, indiferent care au fost ziua şi anul curent. Restul sînt poveşti sinistre şi fantasmagorii politice.

Catastrofa din Sănătate mai are şi o particularitate peste care se trece de parcă n-ar fi, anume fidelizarea dregătorilor din teritoriu. Mă uit la unii buni specialişti în medicină şi nu înţeleg la ce le trebuie funcţii de conducere administrative. (Cele de pe secţiile de spital le consider în continuare profesionale, deşi...) Pentru sporuri? Să fim serioşi, e o glumă proastă, nu stau ei în acei bani. Pentru a rezolva problemele oamenilor? Nu cred, n-au resurse. Poate pentru cartea de vizită? Nici atît, nu ţine loc de bisturiu, stent sau sterilet. Lupta e însă acerbă. Iar astăzi sînt tentat să cred un prieten, medic nemţean bun, consacrat, care îmi spunea cu ani în urmă că numai în eventualitatea puţin probabilă a unor crîncene reglări de conturi între „grupurile de interese” se vor scoate la iveală, din spitale cel puţin, actele ce-ar trebui să paveze drumuri spre puşcărie. În aşteptare, reţinem fidelizarea. Curios este că, faţă de ce se întîmpla în urmă cu 10 ani, cu 15 ani, chiar cu 20, au dispărut şi vocile din interiorul sistemului care combăteau veritabila crimă de reformă. Camera şi Sindicatul Medicilor de odinioară au însemnat mai mult decît o alinare a suferinţelor. Funcţionau aproape ca o extensie a vocii şi furiei pacientului, dublate de apărarea demnităţii meseriei de medic. Disecau organizarea sanitară, mergeau la cauze, nu îmbălsămau efectele. Era vorba, în esenţă, de solidaritate cu bolnavul. Astăzi i se spune mai simplu: reţetă pentru materiale sanitare, substanţe şi medicamente cînd ai nevoie de o intervenţie chirurgicală.

Astfel, fidelizarea dregătorilor sanitari din teritoriu faţă de stăpîni, dacă se perpetuează, ne va garnisi condamnarea la viaţă cu pavele de bune intenţii din partea unora care nu au nimic împotrivă să fie asociaţi la o „operă” îndreptată împotriva semenilor. Iadul şi pavajul devin pe dată o simplă rimă. Iar onoare avea mai degrabă un fost director al Direcţiei Sanitare Neamţ, dr. Constantin Gaube. El şi-a asumat băbăteşte, pe faţă şi pînă la capăt simulacrul de reformă sanitară girată de Iulian Mincu (ministru al Sănătăţii între noiembrie 1992 şi august 1996). Neamţul a fost atunci unul dintre judeţele-pilot din România, iar banii veneau de la Banca Mondială. N-aveam truse laparoscopice, Internet, SMURD, RMN, ecocardiograf, proiect de spital cu heliport care nu se mai face şi atîtea altele, dar ne era o foame cumplită de reforme!...

PS Comentariul a apărut in ediţia din 3 iunie a săptămînalului Mesagerul de Neamţ (serie nouă). Ţinem legătura. Abia acum descîlcesc şi eu gestionarea blogului, a comentariilor.

În loc de argument

De ce şi, mai ales, de ce acum? Pentru că, abia acum, am ajuns să am răbdare să mă ţin de un blog. Anii de presă, de administraţie şi afaceri europene, „postuniversitara” făcută într-o multinaţională imperialistă şi scurta experienţă de „energet” (nea Ilici, te salut!), nervii mîncaţi cu acţiuni şi evenimente de care sînt foarte mîndru şi pe care închipuiţii zilei n-or să înveţe (la academii politice) cum se organizează nici în două vieţi, ei bine, toate acestea îşi cer tributul. Acest blog este – fără patimă – o mică parte a tributului. Îl dedic celor care cred că există ceva infinit mai rău decît oamenii răi, anume indiferenţa oamenilor buni.

PS Primul comentariu, imediat ce apare şi pe www.mesagerulneamt.ro