Poveste de drag şi dragă: Medeea Marinescu sau cînd îngerii cresc mari

În filmele copilăriei i-a plăcut Mickey Rooney - îl vedea plin de energie, azi spune că era histrionic. De adorat, a adorat-o pe Judy Garland şi crede că fiica ei, Liza Minnelli, a întrecut-o. Poate şi pentru că înţelege cît de grea este povara notorietăţii părinţilor. Ei, copii-minune ai filmului amercan, la fel ca şi Liz Taylor, au avut cariere strălucitoare şi după ce au crescut mari. Nu la fel s-a întîmplat cu Shirley Temple, a cărei carieră s-a topit la ieşirea din copilărie. Pentru ei s-au scris roluri, era o industrie. Pentru ea, Medeea Marinescu, nu s-au scris. Mirabela din „Maria, Mirabela” a fost rodul întîmplării şi al unei probe.

O întîmplare ca o revanşă a tinereţii demult trecute şi o probă de atenţie sînt întîlnirea la o poveste cu Medeea. Mai ales că pe rolul galei de film de la Piatra Neamţ, urcată la rang de festival internaţional pentru copii şi tineret, a fost şi „Ion: blestemul pămîntului, blestemul iubirii”, film de referinţă al cinematografiei noastre, a cărui direcţie de imagine este semnată de Ion Marinescu, tatăl Medeei.

Nu s-a considerat ocrotită de vechiul sistem. Avea 16 ani cînd a venit Revoluţia şi nu are nostalgia acelor vremuri. „De exemplu, eu am fost o foarte bună pianistă. Talentul exista la un moment dat şi, în clipa cînd trebuia să plec la un prim mare concurs în Italia, nu mi s-a dat paşaport. Aveam 12 ani, fratele tatălui meu (n.a. – Marian Iordache) tocmai rămăsese la Paris. Era un scenarist important, era pe cai mari în România... Pot să am nostalgia unor oameni, a unor filme care au apărut în acel sistem. Asta da!”, povesteşte Medeea. Mai spune că rolurile copiilor actori de peste Ocean au fost create de un sistem în care profesia de actor şi statutul de vedetă au alte semnificaţii. Pentru ei se scriau roluri cum se scriu astăzi pentru Dakota Fanning. Problema, adaugă „Mirabela”, era să nu-i înghită sistemul. „La noi nu era un sistem. Nu puteai avea o efervescenţă artistică de tip Holywood.”

A fost destin? Da. Pentru că se pregătise de admitere la Conservator şi a decis să meargă la Actorie. Întrebată cum de-a luat de soţ un operator de film (n.a. – George Dăscălescu), răspunde de sub aripa destinutlui cu un amestec de ghiduşie şi sobrietate: „Aşa am văzut la mama”.

Îi place şi filmul, îi place şi teatrul. Crede că teatrul e baza oricărui actor. A simţit o diferenţă în evoluţie de cînd a făcut teatru, după ce în copilărie era obişnuită să meargă mai mult la Ateneu. „Teatrul este gimnastica obligatorie pentru un actor. De aici şi satisfacţia pe care ţi-o oferă un spectacol de teatru, pentru că te re-creezi de fiecare dată. În teatru, actorul e ca un sportiv care aleargă în fiecare zi. La film alergi o dată.” Filmul, în schimb, are şansa unor nuanţe. Şi deschiderea e alta. Despre consacrarea prin film Medeea vorbeşte însă cu măsură. În ultimii ani a văzut foarte mulţi actori care au făcut film şi n-a contat. Înainte, da, era altceva. Lumea îşi aminteşte de Amza Pellea în Mihai Viteazul sau Nea Mărin, mai puţin de rolurile din teatru, iar Amza a fost un mare actor de teatru. După cum Ilarion Ciobanu a făcut numai film...

Medeea Marinescu mai are pînă să împlinească 40 de ani. Te poţi gîndi că experienţa, notorietatea şi simpatia naţională de care se bucură ar fi numai bune s-o îndemne să facă şi un alt pas în viaţa publică, să participe activ, să se implice, la fel ca alţi actori. Te gîndeşti degeaba, Medeea îmrăţişează alte convingeri: „De multe ori doar avem senzaţia că spunem ceva. Eu eram împotriva interviurilor. Aveam senzaţia că tăiem copacii (n.a. . pentru hîrtie de ziar) şi vorbim în interviuri despre ceea ce ni se pare nouă important. Nu şi pentru cel care citeşte. Cînd ieşi în faţă, trebuie să te gîndeşti foarte bine dacă ce spui e important doar pentru tine sau şi pentru cel care citeşte, care ascultă. Pentru asta îţi trebuie o oarecare inteligenţă şi maturitate. Eu nu simt nevoia să spun mai mult în afara profesiei mele pentru că am senzaţia că m-aş risipi”. Astfel, prea puţin contează dacă invitaţiile erau făcute în virtutea numelui sau pentru că verbalizează frumos şi dă bine la televizor. Preferă să rămînă în lumea lor „sensibilă şi subiectivă. Ăsta e farmecul. Nu e ca la matematică”. Se fereşte să aibă opinii violente, agresive, respectă mai mult truda actorului. Dar, cu atenţie faţă de vulnerabilitatea creatorului, cu argumentele omului care are instrumentele de a şlefui, nu de a dărîma, e bine să se comenteze. Cum pot face unii cronici devastatoare? Pentru că nu iubesc fenomenul, i-a răspuns un critic. Aşa că păstrează resursele de vehemenţă pentru cine încearcă să o păcălească. Iar peste 20 de ani speră să fie şi mai vehementă, avînd în minte vorbele profesorului ei, actorul Florin Zamfirescu: „Calitatea unui actor stă în opţiunile pe care le face”. Dacă a dori un rol – şi nu a-l alege - este o opţiune, atunci două opţiuni ale Medeei sînt deja încîntătoare: Nora, în „O casă de păpuşi” de Henrik Ibsen şi Catarina, în „Îmblînzirea scorpiei” de William Shakespeare.

Între timp, gîndindu-ne şi la Lulu Mihăescu, Cristian Şofron, Costel Băloiu (alţii copii teribili ai filmului românesc), dar şi la Gina Rogin (care la TT a interpretat singura Catarina de referinţă din teatrul românesc modern, sub îndrumarea regizorală a lui Iulian Vişa), ne rămîne să aşteptăm ziua cînd Medeea Marinescu ne va încînta pe scenă, alături de Florin Piersic, cu „Străini în noapte”. Nu, nu e drept să facem comparaţie între ea şi Emilia Popescu; drept şi suficient este să observăm cum se va descurca Titanul cu nume de cinematograf alături de noua sa parteneră. Astfel, vom scrie o nouă poveste de drag în oraşul care a făcut un singur lucru bun, luîndu-se după Cluj: a botezat un cinematograf după numele unei Doamne în preajma căreia toţi devenim micuţi, modeşti şi netalentaţi. Pentru cine n-a aflat sau nu crede, despre Draga Olteanu-Matei e vorba.

Update: Balamuc de Piatra - unii au "Mesagerul de Neamţ" la vînzare (la chioşc sau tarabă), alţii nu l-au primit. Din motive politice, aşa îmi miroase din probele adunate. Nu mă miră, nu sînt resemnat, chiar întineresc şi mă simt provocat. Am să vorbesc, printre picături de reîntinerire, cu directorul meu de ziar. Încep să îmi doresc un interviu cu nea Ţîlică Pruteanu, să spună ce culoare... roşie avea cartonaşul roşu administrat de Octav Cozmâncă. Unii nu uită. Dacă Pruteanu uită, îi spune Nelu Munteanu despre ce e vorba. Mai greu e cu episodul cînd a vrut să se facă ţărănist, în 1997, dar o rezolvăm şi pe asta, nu durează. În fine, după investigaţii aplicate, am descoperit un corp de alegătoare devotate profesorului de istorie care ne îngroapă istoria:

Şi, uite-aşa, am încălecat pe-o şa...