Rătăciţi în tradiţie: Despre loturi şi pacea războinică

Comentariul a fost publicat în Mesagerul pe la începutul lunii mai. Am uitat sau n-am avut chef să-l pun atunci pe blog. Nu mai contează. Nu-i deloc târziu nici azi.

Cu paşi repezi ne apropiem de parastasul de-un an de zile al alegerilor locale de anul trecut. Dacă şi următorii trei trec la fel de repede, vorba cuiva, nu-i exclus să fie ceva în neregulă cu axa Pământului... Romanul s-a consacrat prin dulcea pace leoreană colorată de apariţia câte unui investitor. Nuţi, blonda supremă a neamului, deja nu se mai pune la socoteală. La Târg, maestrul Harpa se perfecţionează în vesele ceremonii de zi şi caută oglinzi vorbitoare pe măsura anvergurii pe care şi-o atribuie. Sălăgean ne aduce aminte din când în când că Bicazul figurează în scripte ca oraş, iar Ionel Ciubotaru trăieşte sub ameninţarea regionalizării care ar trebuie să consfinţească întoarcerea Roznovului la ce-a fost, o comună mai răsărită. Suprinzător, pentru diferenţa dintre covârşitoarea populaţie şi minoritatea de oameni, Gheorghe Ştefan n-a avut parte de liniştea cooperatistă care i-a marcat precedentele două mandate de primar. Afrontul consfinţit prin votul consilierilor, când i-au tăiat banii de deşănţată desfătare fotbalistică, avea şansa să marcheze un nou început în politica pietreană, cel al drămuirii responsabile a puţinelor resurse ce mai rămân după ce băncile îşi iau raţia pentru aberantele datorii angajate pe proiecte inutile. N-a fost să fie. Cu cine să schimbi ceva? Cu nişte închipuiţi care tremură şi când văd tabloul lui Pinalti? Cu papagalii de ambe sexe care preferă să se dea bolnavi decât să ceară vreun document interesant din arhiva primăriei? Drept este, un consilier PSD s-a trezit să tulbure apele exact cu problema apei, dar a fost iute cuminţit de propriul partid. Pacea de la Piatra Neamţ nu e ca la Roman – e mai vioaie, mai contorsionată, cu strigături şi blaturi, ca în cazul viceprimăriţei care n-a fost deranjată la incompatibilităţi şi conflicte de interese câtă vreme n-a mişcat în front. Aici, la Piatra, dacă acceptaţi un oximoron, e o pace războinică. Nimic nu e mai bun decât paravanul unui climat tensionat pentru a a-ţi vedea liniştit de cele combinaţii ştiute sau mai puţin ştiute, însă sigur netulburate.

Cu un an în urmă, te întrebai dacă Ştefan şi Tărâţă n-au ajuns să şi doarmă împreună, aşa erau de nedezlipiţi, de nezdruncinat în campania electorală. S-au certat şi s-au făcut în tot felul. Mai ales Tărâţă pe Ştefan. Nu era zi de la Dumnezeu să nu povestească despre jefuirea Pietrei şi despre cât de malefic este domnul cu marca înregistrată. Conflictul a luat imediat proporţii, în colimator intrând şi tandemul Ursărescu - Ţapu de la PNL. Golani era cea mai paşnică încadrare a celor doi pe care o auzeai dinspre etajul 2 al Palatului Administrativ. Şi timpul trecea. Adjudecarea prăbuşitelor firme ale primăriei şi a redutelor bogate sau generatoare de afacerin din curtea CJ nu e tranşată încă. Într-o ceaţă şi mai cumplită sunt socotelile cu întâmplările din anii trecuţi de la Apa Serv şi Spitalul judeţean, pentru a nu mai vorbi despre golănia tot mai evidentă de la Teatrul Tineretului, golănie care înseamnă şi un „parteneriat” pe faţă între CJ şi Primărie.

Lică Vişan, manevrantul din umbră al legilor

S-a vorbit despre loturi de posbili infractori, despre incredibile combinaţii de milioane şi milioane de euro. Culiţă Tărîţă a organizat conferinţe de presă, a distribuit documente. Ştefan a intervenit şi el, dar s-a restrâns la execuţia viceprimăriţei. Exact acea diferenţă dintre covârşitoarea populaţie şi minoritatea de oameni a aşteptat minuni. De unde atâtea minuni? Ce se întâmplă la Piatra Neamţ e unicat în România. Verificaţi şi veţi descoperi că nimeni nu seamănă cu noi. Mâine o să-l vedem pe Pianlti pe aceeaşi scenă cu Tărâţă, iar pe Tărâţă în tribună la fotbal şi nu ar trebui să ne mire. Poimâine, Ursărescu nu va mai fi Mudărescu, ci un distins absolvent al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, promotor de seamă al valorilor liberalismului. Chestii de-astea, cu loturi şi acoliţi într-ale prăduirii bănuţului public, tot auzim de pe la 2004 încoace. Atunci a fost sezonul cu „Lotului Publiserv” în prim-plan, dacă n-aţi uitat. Cum mai ştergeau Ştefan şi, mai ales, Ioan Onisei podelele cu Rotaru şi gaşca de la Publiserv!... Ba şi afaceri făcute cu Dan Vasile Constantin fuseseră scoase la iveală. Ce vremuri!... S-a întâmplat ceva? Absolut nimic, jaful a fost şters cu buretele! Sau n-a fost. Fosta directoare plină e recuperată de Rotaru şi plasată şefă la Sanatoriul Bisericani, în timp ce fosta directoare economică s-a dovedit prea tare-n soţ şi soră pentru a fi tulburată. Publiserv, după ani de utilitate brusc redescoperită de administraţia Ştefan, se îndreaptă spre firescul deces al unei societăţi de servicii comunale din Piatra. Culmea-i că blestemul Publiserv a lovit până la urmă, dar în altă parte. Bună de plată pentru tot felul de aventuri-unicat a rămas fosta şefă de la Taxe şi Impozite, cândva director la Publiserv. E povestea aceea cu „Taxa Pinalti” pentru ţevile de gaz, numai că pe Rodica Zelinca n-o caută sau n-o găseşte nimeni. Sau plăteşte cineva în numele ei miliardele aşteptate de E-ON, numai să tacă din gură. De altfel, cam aşa se închid poveştile cu loturile astea infracţionale, cu o convenţie, cu o înţelegere între părţile politice angajate. După caz, unii tac din gură, altora li se închide. Până la viitoarle alegeri.

Dor de Îngerul Nichita. După 30 de ani

Mă-ngrozeşte ce n-am făcut în ultimii 30 de ani, mă doare ce puteam face. Nu doar eu - toţi.
Regretele prezentului ne cotropesc din toate vânturile şi-mbătrânim nefericiţi sub povara necăutărilor, a nedevenirii.
Bine cad azi câteva cuvinte-cuvinte din minunata Oraţie de nuntă cântată de Augustin Frăţilă: "Iar eu strig şi nu se-aude, mările din nou sunt ude. Iar ţărmurile, ca şi depărtările".     

Rătăciţi în tradiţie: De la Băsescu la Simionică

Ne-am obişnuit cu intervenţiile televizate de la Cotroceni ale preşedintelui. Ne-am obişnuit să nu fie crezut nici când are dreptate. Situaţia, din registrul „Aşa-i trebuie!”, ilustrează de minune starea sufletească reală a poporului, unul sătul de demagogia, făţărnicia şi abuzurile administrate de bocii, de băsiştii neresemnaţi cu eliminarea de pe firmament, urmată de gararea pe linia de aşteptarea a unei promise întâlniri cu rigorile legii. Văzând că-i merge cât de cât, Băsescu nu se sfiişte să amestece argumente solide cu aprecieri aiuritoare. Seamănă a jocuri otrăvite de cuvinte, isonul fiindu-i ţinut cu promptitudine de „organili” consacrate de manipulare şi intoxicare. S-a spus, de pildă, cum că, prin proaspetele modificări cu dedicaţie aduse Codului Penal, scapă de griji clientela şi cei înregimentaţi în USL. Că de acelaşi regim ar ajunge să beneficieze cunoscuţii bandiţii arondaţi PDL, nu se pomeneşte. S-au emis şi alte gogomănii, însă nimic nu întrece faza cu funcţionarii publici. De unde până unde sunt funcţionari publici preşedintele, parlamentarii şi prestatorii de profesii liberale? Băsescu şi „organili” s-or fi gândit la funcţii publice, la serviciu public, ceea ce este altceva, dar au evitat cu talent să elimine confuziile. Ridicolul preluării şi dezvoltării temei la comandă, nu doare, nu generează ruşine.

I se spune Aiurelia...

Manevrele de acest gen, lipsa durerilor şi mai cu seamă imunitatea la ruşine sunt valabile de sus până-n teritoriu, în acest sezon tulbure, indiferent de culoarea politică. În acest sens, o dovadă a fost scoasă recent pe piaţă de primăria nepereche de la Piatra Neamţ. Molipsită parcă de aroganţa fără limite a administraţiei Pinalti, Aurelia Simionică, viceprimar PSD, a găsit o soluţie pentru colectarea boschetarilor din oraş şi depunerea lor într-un adăpost specializat. Se va face prin implicarea asociaţiilor de proprietari. Inutil să-i spui madamei că asociaţiile nu i se subordonează. Inutil să-i desenezi schema de atribuţii legale a aparatului propriu, plătit să gestioneze inclusiv drama boschetarilor. Mai rău, se face a nu observa că e vorba de aceleaşi asociaţii care, când se plâng la primărie – cu necazuri ce merg de la probleme curente la jaful cu reabilitarea termică a blocurilor – sunt trimise la plimbare. A luat-o gura pe dinainte? Posibil, dar îi pasă cuiva? E de mirare că nu ne pune să adunăm maidanezii, însă nu e timpul pierdut.

De fapt, în cazul ei e vorba de-o constanţă în acţiune. Are sau n-are treabă, odată cu retragerea primarului într-un plan discret, Simionică îşi dă cu părerea despre absolut orice, mai puţin chestiunile grave, cele bine dosite, multe dintre ele penale, ale administrării a ce-a rămas dintr-o urbe cândva înfloritoare. Ea ştie că trebuie să ia faţa altora dând din gură. Îi merge de minune, visează la o carieră pe măsură.

Unii se vor grăbi să comenteze că legătura dintre Băsescu şi Simionică e puţin forţată. Absolut deloc. La fel cum urmărim, indiferent de temă, zicerile preşedintele, ar trebui să luăm seama, poate cu mai multă atenţie, la ce vorbe ne serveşte personajul din primărie. Că pietreanul nu ia seama, nu e absolut deloc o noutate, e deja o... tradiţie în care-i bine rătăcit.

N-am uitat de Praga...

Întors de la Praga, unde am fost martor norocos al triumfului Zeiţelor noastre la Campionatul Mondial de Karate Fudokan, abia ce-am avut timp să scriu interviul cu Ilija Jorga pentru ediţia de colecţie de săptămâna trecută a Mesagerului şi o răceală viroză cumplită m-a trecut la regim de prizonier în casă timp de cinci zile. Cred că am adus-o pe picioare de pe malurile Vltavei.
Cehii au reuşit cu vreo două zile în urmă un adevărat miracol: au publicat în această pagină rezultatele finale ale competiţiei, ba s-au hotărât şi câte ţări au participat. Acum am înţeles că la ei participanţi înseamnă ţări prezente plus ţările invitate care au confirmat intenţia de a veni, dar ale căror karateka nu au primit viză Schengen. Orginal, nu? Asta nu ştirbeşte cu nimic amploarea şi valoarea unui campionat omologat, cu rezultate recunoscute şi foarte importante pentru România.
În această lună, printre picături, am să umblu pe la tolba cu fotografii. După inspiraţie, după sentimente, nu ca o completare a celor date la ziar.

US Team - Praga 2013

Încep cu echipa americană, de la stânga la dreapta: Geroge Schlauder, Rică Tuluceanu, Alberto Wilson, Max Wu, Mike Apan. Alberto şi Max sunt elevii lui sensei Tuluceanu. Tricolorul din fotografia de aici e al meu. Fusese bine împăturit. Tare dragi mi-au fost, mai ales când Max înjura pe româneşte cu zâmbetul pe buze, crezând că ne salută (nu, nu eu l-am învăţat!) sau când Alberto povestea cum treceau avioanele americane pe deasupra casei sale din Panama la vremea misiunii de capturare a lui Noriega.

Matei Cioară

Urmează un veritabil cavaler, frumuşel foc, campion mondial şi el, de la Clubul Olimpia din Bucureşti, unde-l are ca antrenor pe Adrian Nedeloiu, secretarul Federaţiei Române de Karate Tradiţional.
Coborâse din sală să mănânce, chemat de părinţi, într-un fel de bar-restaurant. Comanda a întârziat şi, în clipa în care a văzut că pauza luată a expirat, s-a ridicat şi a întins-o nemâncat înapoi la sală. Am fost impresionat de pasiunea şi sacrificiile făcute de părinţi. Teoria incidenţei a funcţionat de minune. Ca dovadă că lumea asta-i tare mică, tatăl său, Mihai, lucrează la Fresenius, celebri clienţi ai Mesagerului din vremea dezvăluirilor despre jaful de la Spitalul judeţean.


Puteam încheia selecţia de azi fără Cati Şerban? Evident că nu. Calitatea pozei nu e grozavă, dar e de album, pumnul ei se duce exact unde trebuie..

Rătăciți în tradiție: Crime de publicitate mincinoasă

E imposibil să nu ştiţi reclamele alea cu iz patriotic, difuzate la greu de televiziuni şi  televizuini, în care un individ – ba vrând să returneze o rochie şi un laptop, ba nemulţumit de aerul condiţionat de la hotel furnizat de-un evantai – spune ca din fundul curţii: „Glumiţi, ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european şi am drepturi.” Românul standard ia enunţul de bun şi-l crede general valabil, nereţinând că e vorba de-o campanie de conştientizare pe teme de protecţia consumatorului faţă de cumpărături online, returnarea sau înlocuirea unui produs şi pachete turistice mincinoase. Odinioară, alţi români standard, proaspăt descoperitori de reclame TV, erau fascinaţi de clipul cu „V-am prins, vrăjitoarelor!”, clip care împingea „Felix the best, computer made in Romania”” prin TVR. Computatorul ăla, după cum au dezvăluit în presa locală a vremii nişte ingineri de bine de la vechiul Centru Teritorial de Calcul Electronic din Piatra Neamţ, era făcut în Coreea de Sud. Astăzi, în goana naţională după reclame desăvârşit de idioate, se poate constata repede că stăm şi mai rău. Se spune că am fi contemporani cu o pretinsă evoluţie a publicitarilor români, susţinută de grandoarea a oarece premii internaţionale, dar de fapt asistăm la acte de prostituţie a creativităţii sub comenzi cumplit de mincinoase şi periculoase în comparaţie cu „minunea” cu nume de motan din desenele animate. Din raţiuni de profit sau supravieţuire, agenţiile care fabrică produse publicitare nu au puterea să respingă complicitatea la promovarea tâmpeniilor, adică să le transmită unora, în termeni fermi, că banii lor nu-s buni. Responsabilitatea socială şi profesională ar veni că nu există, în condiţiile în care destui sunt afiliaţi, dacă nu cumva reprezintă direct jucători interesanţi, respectabili ai pieţei internaţionale de profil, o piaţă unde nu ai voie să minţi sub comanda contractului.

Desăvârşirea crimei de publicitate mincinoasă televizată vine din zel şi din sistemul românesc, cel putred în realitate. Complicităţile politice trebuie subînţelese. Indiferent de gradul de idioţenie al reclamelor TV, volumul şi direcţionarea sau arondarea lor, mai cu seamă pe emisiuni, ajung să dicteze, în cel mai fericit caz să influenţeze, conţinutul şi abordările multor programe. Mai mult, se impun ore false de audienţă, cu fătuce şi gurnalişti abonaţi la a ne lua de proşti chiar pe toţi. În fond, aceste personaje fac o publicitate mincinoasă indirectă, indiferent de rangul şi aria de difuzare a emisiunii. În termeni de educaţie, ar trebui să refuze participarea la o emisiune despre Roşia Montană când se difuzează clipuri favorabile nenorocirii de acolo. În termenii de civilizaţie şi respect pentru fiinţa naţională, pentru optimismul dublat de pacostea de credulitate genetică, ar trebui să recunoască faptul că românul nu este tratat ca un cetăţean european şi nu are drepturi reale. Nici măcar în propria-i ţară. Fudulia e un reper arhicunoscut. Arofierea discernământului, prin consumul iremediabil de publcitate, dovedeşte şi încurajează crima, cu sau fără gura plină de Europa, zi de zi. Totul e pe bani. Spre deosebire de alte acţiuni comparabile, crima de publicitate mai şi rânjeşte.

Salut nSIMŢIREA!

În zona de blogăreală bine elaborată a apărut un nou jucător , unul pe care mă grăbesc să-l pupizez pe

Bella, labradorul. Pentru cunoscători

portofel. Deşi stă la cutie, cam bănuiesc cine-i. De-asta-i şi aplic un ţucat cu fentă. Mai mult, presimt că dacă se apucă să-mi monitorizeze paharele, sigur nu atinge performanţa unui deontolog turbulent şi a afiliaţilor săi. Ăştia reuşiseră să mă identifice în două baruri din Piatra, la aceeaşi oră, când eu mai aveam câţiva kilometri şi intram în Oradea. Dacă vremea ţine cu noi, poate trag o raită să-i verific celebra cioată din curtea de la ţară. Are cioata aia nişte amintiri...

Rătăciți în tradiție: Neobocii și corecțiile

Una dintre dramaticele minciuni curente, servite distinsului român rupt în coate, în fund și de realitate, spune că gradul jenant de utilizare a fondurilor europene nerambursabile e determinat de dificultatea furtișagului. Tema asta otrăvită, cumva de serviciu, revine aproape obsesiv pe tapet, indiferent de combinația guvernamentală operativă, ca o scuză aiuritoare pentru impotența politică și profesională. În realitate, grea a fost implementarea mecanismelor de furt. Neregula, aranjamentul și stufărișul procedurilor de camuflare tot furt înseamnă pentru Comisia Europeană. Perfecționarea și extinderea jafului prin achiziții publice era o simplă chestiune de timp. La fel și sancțiunile cu certificat european de executare. Corecția financiară este pe buzele românilor de câteva zile. Miliardul de euro, despre care ministrul Eugen Orlando Teodorovici de la Fonduri Europene spunea că-l avem de returnat, a sucit multe minți.  

Presa națională, indiferent de suportul tehnic și tehnologic, a insistat pe acest efort financiar al Executivului, „ca urmare a neregulilor descoperite în derularea proiectelor europene”, efort care se va regăsi în deficitul bugetar monitorizat de Fondul Monetar Internațional. Aproape identic, găseai peste tot următorul pasaj atribuit lui Teodorovici: „Practic plătim prostia şi incompetenţa anilor anteriori, iar acest lucru ne afectează pe mai multe planuri.”  În joc intervine un document guvernamental care prevede ca statul român să suporte corecții financiare de 25% „pentru cererile de rambursare aferente proiectelor selectate pe baza procedurilor nerevizuite, anterior anului 2012. Executivul a decis suportarea contravalorii acestor corecții de la bugetul de stat (…).”

De aici mai departe, s-a scris și s-a comentat ca-n filmele cu proști pentru unii și mai proști. Guvernul se angaja să achite miliardul, care de fapt încă nu e miliard. Se jonglează cu diferențe de sute de milioane de euro de parcă ar fi saci cu barabule. Sistemul a fost defect, aici se insistă. Antologică, pentru segmentul de jaf săvârșit de autoritățile locale, rămâne Lia Olguța Vasilescu de la Craiova. A mulțumit ministrului și Guvernului în ansamblu pentru că scapă de corecții financiare în valoare de 2,5 milioane de euro indentificate în contul… unui pasaj subteran.Bancorex

Ambalaje europene

Această culme a hoției acoperite de guvernul actual, chit că ține preponderent de contul bocilor, întrece și drama contribuției simplilor cetățeni la umplerea găurilor istorice de la Bancorex și Banca Agricolă. Cine-i curios sau a uitat nu întâmpină dificultăți de documentare. Pe-atunci se scria la sânge, nu glumă. La zi, parcă într-un blat deșănțat cu o seamă de neoboci, se eludează tocmai esența și sensul acestor corecții financiare. Subiectul în sine e amplu, însă câteva amănunte fac diferența. Comisia Europeană poate efectua corecții financiare prin anularea integrală sau parțială a contribuției la un anumit program. În unele cazuri, datorită caracterului neregulii sau deficienței sistemului, s-ar putea să nu fie posibil să se cuantifice exact impactul financiar (de exemplu, nerespectarea normelor în materie de achiziții publice sau de publicitate). În aceste cazuri, se aplică o corecție forfetară la operațiunea individuală, pe baza gravității neregulii sau a deficienței identificate. Oficial se cheamă corecții necuantificabile și se trag din buzunarele reunite. Fără a lungi povestea spre corecțiile extrapolate și alte cele, nu e greu de priceput că în România ar trebui aplicate la sânge corecții cuantificabile, la obiect, în cazuri cunoscute cu exactitate, examinate individual. (Celebră e situația cheltuielilor neeligibile declarate eronat.) Temeiul se găsește în arhiva cu Decizii ale Comisiei Europene. Inutil să semnalezi neobocilor că până să rămână definitivă o corecție e drum lung, că ai cadru și răgaz să reutilizezi„amenda”. Le e mai simplu să se joace cu miliardele.

Primăria minte și ne ia de proști

Pe 7 noiembrie, când unii încă aniversează Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, primăria pietreană a scos pe piață precizări „în urma informațiilor incomplete vehiculate în presă în ultima perioadă referitoare la numărul de locuri pentru spectatori rezultate în urma restaurării clădirii Teatrului Tineretului”. Suportul este un comunicat de presă asumat de Biroul comunicare și management integrat. Precizările sunt mincinoase cu desăvârșire.

Se spune că furnizorul de scaune a respectat caietul de sarcini întocmit în baza proiectului. Cotidianul „Ceahlăul”-  marcă înregistrată și săptămânalul „Mesagerul de Neamț” au demonstrat cu vârf și îndesat defecțiunile și prostiile din caiet. A te conforma tâmpeniilor nu e subiect de laudă. Chiar și așa nu au reușit să le potrivească. Pentru stal proiectul prevedea 154 de locuri. În comunicat scrie 174, în realitate sunt 156 (renumărate astăzi de directorul Liviu Timuș) și se pot monta încă 6, mai greu 8, din cauza gurilor de ventilație, în spațiul cunoscut ca loja actorilor. Deci, maxim 164 locuri. În caietul de sarcini era vorba de 140 montate plus 16 bucăți de rezervă. În același caiet figurau 96 scaune pentru loje și 82 la balcon. În loje nu încap mai mult de 64, număr reținut în comunicat. Bine reținut e și numărul scaunelor de la balcon (48) fiindcă-s deja montate și altele nu mai încap. Ușor de înțeles cine și ce a respectat. Că unii nu pricep diferența între 96 și 64, respectiv 82 și 48, e problema lor. Greu e și cu adunările. Primăria raportează 286, cu două mai mult ca înainte, în realitate sunt 268. Cu încă maxim 8 ajungem la 276. De unde au scos gogonata cu 284 locuri înainte de renovare? Mister. De fapt și de drept, Teatrul Tineretului a avut 346 locuri: 252 în stal, 62 la lojă și 32 la balcon. Dacă tăiem balconul, nefuncțional de la o vreme, tot rămân 314 locuri. De unde rezultă că numărul de locuri a crescut prin scădere!

La fel s-au încucat cei din primărie cu dimensiunile scaunelor. Lățimea suplimentară de 10 cm nu se referă la scaunele vechi, ci la cele similare cu ale Teatrului „Odeon”, propuse ca model la un moment dat. Oricine poate verificarea la fața locului. Mai mult, se pot viziona „capodoperele” pentru loje. Până la noi, nimeni nu văzut asemenea scaune (vezi foto) cu... înălțător sub șezut. Nici până azi nu le-au nimerit la repararea dimensiunilor, dovadă stând corespondența dintre arh. Smărăndița Gâlea (șefa de proiect) și compartimentul tehnic de la SC Eurodidactica SRL. Pe 6 octombrie le semnala că scaunele din al doilea rând al lojelor sunt mai scurte cu 5 centimentri, la orizont apărând o soluție de „încălțare” a scaunelor. Dar, asupra acestor detalii primăria nu se apleacă absolut deloc.

Neoficial, ni s-a comunicat că minciunile au fost livrate comunicatorilor de ing. Florin Bălușescu, managerul de proiect. E așteptat în continuare să se documenteze la fața locului și e rugat să seama de un amănunt: la teatru se stă cu fața la scenă. Ruletă de măsurat este la secretariat.

Usca-li-s-ar mâna de plăcere!

Comentariul de mai jos, din seria Rătăciţi în tradiţie, a apărut în ediţia de azi a Mesagerului. Va fi şi pe site în curând, că abia l-am refăcut.

Indignarea înflăcărată a pus iarăși stăpânire pe suficiente minți din județ. Se înghesuie optimiștii, naivii, prostălanii desăvârșiți, fraierii cinstiți și alte categorii vulnerabile, ca de fiecare dată când s-au dat miliarde „fără număr, fără număr” pentru fotbal. Combinațiile din jurul echipei care, cândva demult, a jucat din greșeală cu Juventus Torino sunt arhicunoscute, multitolerate și polijecmănitoare. De mirare ar fi fost, după alegerile locale de anul trecut, să apucăm ziua când miliarde de lei publici nu vor mai lua drumul unui sport abuziv categorisit drept comandă socială. Oare câți dintre pietrenii și nemțenii onești știu pe de rost cum se cheamă ONG-ul de pe lângă SA-ul care cuprinde echipa de fotbal și aspiră netulburată bănuții noștri? A văzut cineva un raport de activitate despre cum s-au cheltuit banii în asocierile cu consiliul local și cel județean? Ați auzit ca teribila Curte de Conturi să întrebe cele două consilii pe ce-au aruncat miliardele? Cât privește atingerea criteriilor de performanță, nu are rost să ne batem gura. Pesemne că penibila Ligă a lui Mitică o fi vreo Olimpiadă vopsită, unde hazul e să păcălești boborul că importantă-i participarea.

Ce drăgălaşi erau ei doi...

Este știut că performanțele nemțene s-au înregistrat și se înregistrează în alte sporturi. Unele, cu o componentă educativă puternică, dublată de titluri europene și mondiale, ajung să se susțină din cerșit. E cazul artelor marțiale. Altele, categoric mai cinstite și mai frumoase decât împuțitul fotbal românesc, dacă ar beneficia de miliardele irosite, ne-ar plasa garantat în lupta pentru supremație națională, plus c-ar aduce publicul entuziast la Sala din Deal. E vorba despre handbalul și voleiul de ambe sexe. După cum se vede treaba, nimic nu se schimbă. Gălăgia se va stinge. Stăpânul cel din cale-afară de onorabil jubilează. Ne-a făcut încă o dată.

La fel ca și la alte poturi publice, de prea mulți ani de zile, ne face cu mâna altora. Consilieri locali, cunoscuți perfect după nume și partid, votează în cel mai ticălos și iresponsabil mod orice li se comandă. Așa a ajuns Piatra Neamț dator vândut la bănci, așa se face că nu mai știi ce-a rămas din domeniul public al orașului. Prin extensie, în ciuda unor tentative timide de a curma dezmățul, consilierii județeni s-au aliniat și ei înaltului comandament. „Totul pentru fotbal” se împlinește pe față, prin vot, sfidând culisele campaniilor „Bani pentru partid”. Cum se tocmește ridicarea favorabilă a mâinilor se știe, e greu de probat, dar se poate investiga. Nu-i greu de calculat nici câți bani ne-a mâncat forbalul din 2004 încoace. Cumplit este altceva, anume că, odată luat în colimator de cooperativa pietreană, riști să fii deființat, lăsat pe drumuri. Abia în cazuri fericite scapi cu plecarea din oraș sau peste hotare.

Indignarea înflăcărată de-acum are și o tușă particulară pentru cei care nu uită. Unul dintre susținătorii vioi ai jecmănirii amărâtului de buget județean e consilierul Neculai Pușcașu de la PSD, șeful Comisiei buget-finanțe. În loc de motivație pertinentă, responsabilă pentru acordarea a încă un miliard de lei vechi fotbalului, a dat un răspuns pentru care și de la PCR era dat afară în șuturi, nu înainte de-a fi pus să-și mănânce dosarul de cadre: „Este plăcerea noastră!” Actualul domn Pușcașu e nimeni altul decât vajnicul tovarăș activist Pușcașu, recuperat de la PCR prin socialiști post-ceaușiști, șlefuit apoi până a căpătat chip și formă moderne la încăpătorul PSD. Are școală politică-n el, nu glumă, de te miri că n-a apărut într-o teză de bacalaureat ca model în viață. Și are plăceri costisitoare. Măcar pe el l-a luat gura pe dinainte, a recunoscut. Știe că nu i se va întâmpla absolut, dar absolut nimic. Rețeta e verificată.

P.S. Acest comentariu este rezultatul unei vădite tulburări emoționale matinale. Declararea ca pamflet se impune din lipsă de timp de pierdut prin tribunale.

 

Rătăciţi în tradiţie: România lui Frank Herbert

Sunt unii extrem de naturali când vorbesc sau scriu în pilde, când fac uz de aforisme, citate clasice sau alte vorbe consacrate. Dincolo sau alături de naturaleţe, poate fi şi o tehnică dobândită prin studiu. Cazul lui Corneliu Vadim Tudor este cel mai la îndemână. La fel de natural este să fii sensibil la auzul, la citirea lor. O primă problemă vine de la exces, ca pe la noi. Adică, la două vorbe, trei citate şi-un aforism, eventual prost tradus. O a doua problemă, nu neapărat ultima, ţine de otrăvirea tâlcului. Mai clar, e vorba de cuvinte care, la origine, sunt legate de un context, dar sunt făţiş exploatate în altul. Prin această falsă devenire, se croieşte un soi mutant de vorbe de duh la kilogram. Până la a–ţi fi teamă să exploatezi cu bună intenţie nişte cuvinte înţelepte nu-i decât un pas, sau o respiraţie. Cuvântul scris, în general, e sortit astăzi unei răstălmăciri ce-a devenit şi ea naturală, deşi-i cu desăvârşire incorectă şi nesănătoasă pe fond. Acţiunea descrisă sau gândul exprimat, cu sau fără susţinere din cuvintele altora, pălesc în faţa „interpreţilor” şi „translatorilor”.

Am zis, totuşi, să risc.

Pentru că aud pe câte unii, din ce în ce mai agresivi, cum ne fericesc din toate colţurile lumii pentru cât de bine merg treburile-n ţară, cu toate că nici românul statistic n-a observat încă.

Pentru că m-am imunizat la statistici aiuritoare, deşi nu asta-i soluţia.

Pentru că mă scandalizează imunitatea medicilor, incomparabil mai periculoasă decât a magistraţilor din moment ce moartea omului nu are parte de graţiere.

Cum-necum, mi-am amintit de un uriaş scriitor american care a împins hotarele prozelor SF în teritorii de neimaginat până la el. Frank Herbert se numeşte. La un moment dat, în capodopera „Dune”, zicea aşa: „O lume se sprijină pe patru lucruri: învăţătura celor înţelepţi, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioşi şi dârzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic fără un conducător care cunoaşte arta guvernării.” Ăsta nu mai e SF. Fără să-şi dea seama, a anticipat perfect România.

Rătăciţi în tradiţie: Să nu jignim pompierii

În frumoasa şi bogata noastră limbă, cuvântul pompieristic nu mai ţine demult cu pompierii. Sensul de bombastic sau pompos predomină până aproape de acaparare, dar lăsă loc unei nuanţe demne de consacrarea incapacităţii. Suntem agasaţi şi agresaţi de valuri de manifestări publice, care mai de care cu titluri colorate, cu parteneri fuduli, pe urma cărora rămânem cu poze, diplome, dedicaţii şi comentarii pseudoboeme. Se întâmplă curent la Piatra Neamţ, ba chiar se permanentizează. Ultimul târg de carte o dovedeşte.

Degeaba iese în prim-plan, la bătaie, un inimos demn de toată lauda precum Cristian Livescu. Degeaba ţine spatele de influenţă un „fabricant” de poezie ca Mihai Hanganu, consilier personal al prezidentului de judeţ.

Totul se duce de râpă sau, în funcţie de percepţie, sare în aer prin implicarea unui abuziv neica-nimeni aflat pe statul de plată al Camerei de Comerţ şi Industrie, organizaţie cu rol de partener neabătut unde are şi n-are ce căuta peste nivelul de închiriere al ţarcurilor penibile. La târgul de carte, neica-nimeni ăsta, ţinut în braţe la nesfârşit de preşedintele Mihai Apopii, a răspuns şi de gestionarea participării lui Horaţiu Mălăele. Iniţial a fost vorba de joi, unii ştiau că vine sâmbătă, de fapt era vineri. Prins într-un program infernal, iubitul fost actor al Teatrului Tineretului a ajuns cu o întârziere nepermisă faţă de ora anunţată şi asumată de organizatori. Se ştia precis că programul e înghesuit, publicul cinstit putea fi prevenit, dar neicuşorul protejat de Apopii, care ţinea legătura cu invitatul, avea alte preocupări bombastice şi pompoase. Mai era cunoscut că Mălăele, cu inima sa mare şi sensibilă, salutase de la Chicago proiecţia filmului „Funeralii fericite” la Piatra Neamţ şi era loc de dezvoltarea subiectului. Se ştia și că pleacă repede, dovadă că n-a avut timp să discute cu un cunoscut om de afaceri, bun şi vechi prieten din tinereţile comune, cumătru pe deasupra. Atunci, de ce l-ai mai adus? Pentru palmares? Să te dai şmecher? Pentru o poză în raportul de activitate? Lumea aştepta să stea cu el de vorbă, să-l atingă, să se bucure, să depene amintiri. Ba şi Teatrul Tineretului îl aştepta, cu personalizarea de rigoare, pentru o fotografie pe scena regăsită.

Într-un perfect stil pompieristic, personajul nostru a îmbârligat întrega manifestare pe tot parcursul ei. Că a emanat şi păreri cu preţ de judecată de valoare la adresa cui n-are dreptul să-i treacă prin faţă decât în pas defilare, ţine deja de aroganţa şmecherilor locali care „se implică” mereu unde nu le fierbe oala. Compromit orice lucrare publică. Nu-i recomandă absolut nimic în afara unei susțineri durabile. Nu pricep, nu se uită la vecini, nu acceptă sfaturi. Regulile unei acţiuni serioase, demne de a consolida un prestigiu, le sunt perfect străine.

La cât de puţini bani se strâng pentru acţiuni importante, e de-a dreptul dureros să evoci vremurile când la Piatra Neamţ se întâmpla ce nu se întâmpla în România. Împletirea evenimentelor era firească, naturală. Aşa s-a întâmplat, ca de-un exemplu defel întâmplător, pe la începutul lui 1992. Horaţiu Mălăele fusese invitat de doi tineri oameni de afaceri (Liviu Tudor şi Iulian Ţocu), asociaţi pe atunci, să susţină un recital şi să facă parte din juriul unui concurs de Miss organizat de ei. Era-ntr-o sâmbătă ca de poveste. La Teatrul Tineretului se juca „O scrisoare pierdută”, în regia lui Niki Scarlat, cu o distribuţie iatorică. E suficient de amintit că Liviu Timuş era Tipătescu, Cornel Nicoară un minunat Nae Caţavencu, iar regretatul Ion Muscă îl juca pe Ghiţă Pristanda. Aflând de spectacol, Mălăele s-a dus pur şi simplu la teatru în vizită neanunţată. Actorii şi publicul s-au trezit cu el pe scenă. Vocifera acolo, ca figurant, ca reprezentant al poporului. Mare noroc că implementarea descinderii lui n-a căzut în sarcina vreunui de-ăsta de la Camera de Comerţ şi Industrie - nu mai aveam ce povesti cu inimă bună. Numele individului? N-are importanţă din moment ce caravana pompieristică le merge, netulburată, mai departe.

Fidèle a fost la Piatra Neamţ

Update 1: Până să dau link pe ce n-a apărut încă pe site în Mesagerul, am o poză primită de la Montreal, de la un om drag şi preţuit (dreapta jos). E Claudiu Dumitraşcu, cine altul?

 
Update 2: Gata, am şi interviul postat pe Mesagerul, despre artele marţiale care nu se măsoară în grade. Pun si o poză veche, din Ajun de Paşte (1995), la Durău (stânga sus). 


Când inima şi ocupaţia bat pe aceeaşi frecvenţă, ajungi să faci câte-o nefăcută de-aia rară. Să-i zicem exclusivitate. Am avut emoţii, recunosc. A sta de vorbă cu Fidèle, după 29 de ani, şi cu inima pe masă, şi pentru public via presă, înseamnă emoţii multiplicate. Fără nicio legătură c-o celebră replică de film, am şi eu sensibilităţile mele.

Aici, imediat după ce ne-am întâlnit la Bacău, am scris despre africanul care a inspirat o generaţie de români în artele marţiale. Am confirmat apoi venirea la Piatra Neamţ, este acolo şi un salut cu autograf pe care am să-l înrămez, iar pentru luni am scris câteva rânduri despre Cupa României la Karate Tradiţional, unde a fost invitat de Paul Pintilie, elevul lui Claudiu Dumitraşcu de la Montreal, care-a fost elev-de-elev al lui Fidèle, cu electro-sânge în el. Interviul propriu-zis apare joi, în Mesagerul de Neamţ, alături de un fotoalbum gazetăresc. Bag up-date, nicio grijă.

Cu Fidèle, refugiat sau nerefugiat după lovitura de stat din Republica Centrafricană, istoria născută la Iaşi merge mai departe. O pagină personală din secţiunea sensibilă a fost întâlnirea, după 30 de ani, cu pietreanul Ioan Roşca. Nimic nu-i întâmplător în acest registru de acorduri şi prietenii. Presaţi de martori, au vorbit într-o franceză inaccesibilă ascultătorilor obişnuiţi. Nepresat de nimeni, la Bacău, în clipa în care am pornit reportofonul, Fidèle a închis telefonul mobil.

Motocicliștii și primăria, parteneriat pentru bătaie de joc

Ieri s-a organizat o conferință de presă pentru Hard Enduro Piatra Neamț. Pe larg și la obiect, a scris Vali în Ceahlăul marcă înregistrată.
Din păcate, tupeul și obrăznicia cu care făptuitorii de dezastre și asociații lor își bat joc de oameni ca nicăieri altundeva au fost covârșitoare și de această dată. Lătrăturile asociaților mai să acopere motoarele. Ei nu reconfigurează, ei sunt întruchiparea fericirii de-a fi umilit la Piatra Neamț.
Dacă mă gândesc ce frumos a fost în 2011, când i-am lăudat cu temei inclusiv pe Ștefan Bogdan și Decebal Draghiș, mă apucă, așa, o nostalgie și-un dor de munte... Numai că pe-atunci își vedeau de traseele lor prin păduri. Ia să fi încercat ei să cotropească Piața Mare din Sibiu!...

MASACRU URBAN la Piatra Neamț

„Endurare, Măria Ta!”, strigă pietrenii de când sunt văduviți de centrul orașului

Începând de sâmbătă, pietrenii sunt văduviți de centrul orașului pe porțiunea dintre Teatrul Tineretului și sensul giratoriu de la Grand Hotel Ceahlău. Lucrările desfășurate de organizatorii Hard Enduro Piatra Neamț - 2013 compromit traficul rutier - și așa cumplit – punând pe asfalt construcții din bușteni grandioși, lemn prelucrat și aglomerări cumplite de bolovani și stânci care vor lăsa răni adânci. Suferă carosabilul, șoferii și un întreg oraș pus în fața faptului împlinit.

● Jupânii orașului

Hard Enduro Piatra Neamț, competiție organizată de Zen World Extreme, a ajuns la a III-a ediție. În ciuda numelui impresionant, afacerea este una românească. Au fost anunțați motocicliști din 11 țări, „care vor descoperi frumusețile județului Neamț, etalându-și aptitudinile într-o cursă extremă”, după cum scrie în pliantul acțiunii. Oficial, se întinde între 10 și 14 septembrie. Dacă în anii precedenți publicul a fost încântat de spectacolul moto de pe traseele desenate prin păduri, în jurul orașului, anul acesta a fost ocupat și centrul Pietrei pentru prologul și calificările competiției. Miercuri, 11 septembrie, începând cu ora 17, participanții vor înfrunta acest veritabil parcurs urban cu obstacole pe urma căruia se va stabili cine și în ce ordine pleacă în zilele următoare pe traseele montane.

Cine a permis blocarea centrului orașului? Bogdan Pușcașu, city-manager, cunoscut ca pasionat de sporturile extreme, răspunde sec: „Primarul a aprobat!” Dată fiind pasiunea, refuză alte comentarii. Solicitarea ar fi venit din partea celor de la Zen World Extreme, prin persoana lui Decebal Draghiș. Când s-a înregistrat solicitarea, când s-a aprobat? Pușcașu nu știe cu precizie. Nu știe „momentul” nici Aurelia Simionică, viceprimar: „Avem un parteneriat, o asociere, nu știu pe de rost. Asocierea este forma noastră de colaborare, de susținere a sportului, a evenimentelor”. Ne trimite la ședința de consiliu local din 29 august a.c., când s-a aprobat combinația. Legat de ședința cu pricina, într-adevăr, se confirmă un punct pe ordinea de zi anunțată în 22 august „privind încheierea unor parteneriate între municipiul Piatra Neamț și unele persoane juridice”. Transparență ca la Piatra Neamț!... S-au dat și bani publici? Aurelia Simionică spune că da, la fel și Cătălin Goldan, boss-ul de la Perla Invest, companie publică parteneră a competiției. Deși e greu de crezut că nu ar fi reținut, dată fiind prioritatea promovării unei stațiuni turistice de importanță națională prin absolut orice mijloace, nu-și amintesc suma.

● Explicații, avize, garanții?

Fără îndoială, dezlănțuirea cailor putere din centrul orașului se bucură și de susținători necondiționați. Spectacolul în sine este unul rar. Cătălin Goldan a declarat că

inclusiv TVR va acorda atenție evenimentului, unul cu buget estimat de el la circa 50.000 euro. Se declară încântat de ocuparea pensiunilor și altor capacități de cazare din oraș și din jur. Consideră că deranjul urban este unul minor prin comparație cu beneficiile ce-or să vină cândva. Ceea ce doare rău de tot este lipsa de respect, dublată de scârba care personalizează comunicarea oficială pentru că aprobarea blocării orașului are nevoie și de explicații, și de avize. Probe similare, chiar în România, se desfășoară în parcări de mall, de preferat în afara orașului. Astfel, uriașa parcare a sălii de sport din Calea Romanului se recomandă de la sine. Grandomania nu este decât o scuză bolnavă pentru indisponibilzarea locurilor de parcare, iar jertfa pe altarul turistic pare a întrece și eventualitatea nedorită a intervenției în caz de incendiu la vreo locație de pe Bara Orizont. Deloc surprinzător, despre garanțiile legate de repararea carosabilului nu vorbește nimeni.

P.S. Fără a lungi povestea, luați măcar de aici ca să vedeți cum s-a amenajat un traseu similar în parcarea de la Shopping City Sibiu, la începutul lunii august.