Preşedintele
Băsescu, indiferent ce-ar decreta cu ultimele puteri cei mai influenţi dintre
devotaţii săi adulatori, a avut treabă cu subtilitatea cam cât Ştefan cel Mare
cu fidelitatea conjugală. Subtilitatea este însuşirea de a fi subtil. E
sinonimă cu acuitate, ingeniozitate, fineţe, distincţie. Dând Dicţionarului de
sinonime partea „subtilă” de eroare politică, respectiv fineţea şi distincţia,
acuitatea şi ingeniozitatea se potrivesc cu preşedintele. Diferenţa vine din
fond. Iar proba verităţii a fost dată şi consacrată de agresivitate,
conspiraţie şi trădare, de primitivism, manipulare, mitocănie şi, cu voia lui
Dan Diaconescu, de ciocoism. Idolatrizarea
interesată a formei fără fond, chit că Băsescu pătrunde esenţa lucrurilor, ne-a
otrăvit sufletele şi viaţa fără ca majoritatea românilor să aibă vreo
remuşcare.
Tot
fără vreo remuşcare, cu puţine zile în urmă, la vârful de sarcină al luptei cu
Victor Ponta pentru supremaţia reprezentării României la Consiliul European, am
fost loviţi de Băsescu în moalele valorilor naţionale invers ca pe vremea când
luptam pentru pacea mondială fără să ştim cine e în război. Pe nepusă masă,
probabil în ideea de a-i trage una marinărească în bot premierului, a dezvăluit
o temă gravă de pe agenda „subtilă” a Consiliului, anume cedarea de
suveranitate. Din partea ţării noastre către intermediarii unui proiect
intitulat Statele Unite ale Europei. Ocupat fiind cu revizuirea Constituţiei,
cu parlamentul redus şi despărţirea definitivă de curbele de sacrificiu
administrate românilor prin marioneta Boc, se vede treaba că tăticul inegalabilului
europarlamentar EBA a omis o dezbatere naţională legată de cedarea de
suveranitate. În glumă, dacă nu ar fi tragic, e de înţeles. Suveranitate vine
din limba franceză, nu din engleza ridicolă pe care o vorbeşte întâiul hăhăitor
al ţării. A dispune liber de soarta ta, nu pare a-i fi pe plac, doar e obişnuit
ca numai el să dispună. Independenţa faţă de alte state (suveranitatea naţională),
după cum şi supremaţia puterii de stat în interiorul ţării şi independenţa faţă
de puterea altor state (suveranitatea de stat), sună ca naiba, vorba lui Petre
Roman. Cheia ticăloasă stă în „independenţa faţă de puterea altor state”. Nu e
nimic subtil aici, e vizibil totul. Uniunea Europeană nu-i nici cal, nici
măgar. Nu e federaţie, adică uniune de state autonome (păstrându-și în anumite limite
independența) într-un stat unitar, condus de un guvern central.
Şi nu e confedraţie, ceea ce-ar însemna uniune de state independente, înființată pe baza unui acord sau
tratat internațional, prin care se determină condițiile de asociere a statelor și de funcționare a acestora, statele
asociindu-se pe baza păstrării suveranităţii lor. Cu alte cuvinte, Uniunea
Europeană este atât de originală încât îşi mai caută identitatea.
Moneda
unică europeană, un proiect eminamente politic, trebuia să contribuie la
această identitate. Iată, o simţim pe pielea şi viaţa noastră, criza din Zona
Euro sapă la temelia întregului eşafodaj al Uniunii. Preşedintele Băsescu,
însă, de bună seamă captiv într-un spaţiu subtil inaccesibil banalului plătitor
de taxe şi impozite, abia ce-a fost potolit de noul guvern s-o termine cu
îndeplinirea în pas alergător a unor criterii de convergenţă peste resursele şi
puterile ţării în vederea trecerii dezastruoase la Euro. Uniunea Economică şi
Monetară e bună, dar e pentru cei puternici. Iniţierea unei dezbateri reale pe
aceast subiect, unul grav şi profund, nu a fost promovată de personajul care-şi
spune, fără să şi fie potrivit Constituţiei, şeful statului.
Pentru a înţelege mai limpede cum se leagă, în
termeni de eşec, socotelile cu identitatea UE, performanţele visate,
subtilitatea extrem de vizibilă tradusă în angajamente seducătoare, plus două
vorbe despre suveranitate, o poveste din anul 2000 e pe deplin grăitoare.
Agenda Lisabona sau Strategia de la Lisabona se numea. Şefii de stat şi de
guvern reuniţi în martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat
un document menit să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în „cea mai
dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere”. Se vorbea, cu
pasiune şi fermitate, de creştere economică de 3% pe an şi de crearea a 20 de
milioane de noi locuri de muncă până în 2010. Suntem în 2012. Între timp ne-au
primit şi pe noi în UE. Ce s-a ales de Agendă, de economia dinamică şi
competitivă a lumii?... Răspunsul garantat e c-a venit criza. Identitatea de
faţadă a uniunii, regăsită în modificarea tratatelor, n-a rezolvat absolut nimic.
Soluţiile nu au nevoie de strategi şi birocraţi, ci de vizionari şi oameni de
stat providenţiali, iar România nu are alternativă mai bună decât Uniunea
Europeană în acest moment. Pe lângă costurile financiare vizibile (lesne de
cuantificat) şi cele ale ineficienţei statului (tot mai greu de evaluat), am
aflat de la preşdinte – fără emoţie, fără remuşcare, dar cu superioritatea
stăpânului suprem - despre „dosita” subtilitate cu cedarea de suveranitate. Nu
cumva de la atâta subtilitate să ne pască o calamitate. (Altă rimă n-am găsit.)
Independenţa faţă de puterea altor state se reţine ca definiţie. Şi nu are
nimic subtil.Comentariul a fost publicat azi, în Mesagerul de Neamţ .
