Rătăciţi în tradiţie: Calu’ vopsit

De-a lungul istoriei, istoria însăşi a suferit ajustări din raţiuni religioase, politice, propagandistice, comerciale etc. Legendele şi folclorul au cîştigat deseori locuri nejustificate în conştiinţa şi cultura maselor. Prin adaptări şi ficţiuni cinematografice, dată fiind accesibilitatea celei de-a şaptea arte, generaţii întregi – din toate colţurile lumii – au ajuns să accepte versiuni „istorice” puternic distorsionate despre personaje de calibru şi populare, gen Iulius Cezar, Gingis Han, Rodrigo Diaz de Bivar (El Cid), Taras Bulba sau Mihai Viteazul.

Orice om cu mintea acasă va avea îndoieli că 40-47.000 de bravi ostaşi sub comanda lui Alexandru Macedon au înfrînt, la Gaugamela, uriaşa armată persană adunată de Darius al III-lea. Să fi condus Darius, în 331 î.e.n., 250.000 de amatori? Poate 200.000, cum afirmă alte „izvoare”? S-a licitat şi cu 100.000! - tot nu iese, dacă ai un strop de discernămînt. Deplasarea unor asemenea efective era practic imposibilă în condiţiile de atunci. Numai întreţinerea însemna încă o armată de proporţii comparabile. Dacă mă întreabă cineva cum cred că au ajuns 40.000 de macedoneni şi asociaţii lor invadatori pînă pe cîmpurile de lîngă Mosul (în Irakul de azi – n.a), aş răspunde fără ezitare: poate prin teleportare!... Istoria e plină de asemnea ”istorii” neverosimile, indiferent de epocă. Se invocă – în prostie şi de dragul referinţelor – istorici deveniţi ei înşişi legende, rupîndu-i de context. Un exemplu la îndemînă: republicanul Tacitus, fost om politic roman important al epocii, cu certe talente de orator, zis părinte al istoriografiei latine. Faţă de Titus Livius (cel care a scris „De la fondarea Romei” – n.a.), la rigoare, credibilitatea lui Tacitus dă cu zecimale.

Peste secole şi secole, dacă încercăm să numărăm bătăliile trecute în palmaresul lui Ştefan Muşat – zis cel Mare, mai nou şi Sfînt, oricum cel mai mare român conform concluziilor discutabile livrate de TVR în 2006 - descoperim imediat o primă problemă, indiferent de cine a cîştigat bătăliile. Rezultatul nu bate cu ctitoriile! Apoi, pentru cine are răbdare să se aplece spre alte izvoare istorice decît cele convenabile unui mit, devine limpede că „Atletul lui Hristos” a fost un personaj sîngeros. (Aprecierea sportiv-creştină e atribuită Papalităţii şi nu-i de mirare. Biserica catolică a generat Inchiziţia, care ar trebui să nu fie dată uitării ca instituţie criminală împotriva umanităţii). Decimarea duşmanilor şi rivalilor lui Ştefan, zugrăviţi drept uneltitori contra ordinii de drept, este o referinţă în istoria noastră şi, din păcate, o ignorăm. La scara Evului Mediu, voievodul moldav cu sînge maramureşan a fost, în fond, un mare războinic al Europei. Avea, n-avea treabă cu atletismul şi credinţa, pornea iute campanii aberante prin raportare la legendele digerate astăzi cu binecuvîntarea Bisericii Ortodoxe Române. După ce l-a impus pe Laiotă Basarab în Muntenia, de pildă, s-a dedulcit la captura de război: Maria şi Voichiţa, soţia şi fiica învinsului Radu cel Frumos. Le-a dus la Curte în 1473, un an după căsătoria cu Maria de Mangop, a doua soţie. Condeiul rău şi relativ independent al lui Grigore Ureche spune că Voichiţa (viitoarea doamnă nr. 3) era „cabinetul 2” de atunci, cu 4 ani înainte de decesul prematur al doamnei de origini bizantine. 1477 este şi anul în care Laiotă Basarab e zdrobit, după o altă bătălie de palmares, exact de cine-l pusese în tron. Ca la români. Lanţuri de intrigi, trădări şi mistificări. Sună cunoscut, contemporan.

Certitudinea domniei autoritare a lui Ştefan Muşat, fără doar şi poate, este suverană. Fără să fii voievod-antrenor, jucător şi arbitru n-ai cum domni 47 de ani. Denigrarea nu intră în calcul, chit că la urcarea pe tron Ştefan era un puştiulică de vreo 17 ani. Problema e că pe marele războinic ar trebui să ni-l asumăm aşa cum a fost, nu poleit inutil. Otrava diseminată în timpul lui Ceauşescu nu a avut restricţii de dozaj. Efectele încă se resimt. (Încercaţi să vă imaginaţi că pentru îndeplinirea înaltelor comandamente de partid şi de stat, la vremea cînd s-au turnat filmele „Fraţii Jderi” şi „Ştefan cel Mare”, în anii ’70, responsabilii de la cinematografie nu au ezitat să vopsească un cal în alb. Marele Gheorghe Cozorici, interpretul onorabil al lui Ştefan cel Mare, nu se înţelegea decît cu un singur cal, care – ghinion! - nu era alb. Cum legenda vorbea de Ştefan călare pe un cal alb, s-a acţionat corespunzător.)

Blestemul neamului nostru face ca multe documente importante despre epoca ştefaniană să fie prin muzeele Moscovei. Altele, cunoscute iniţiaţilor, se află la Vatican. Pe cronicarii mărunţi, lesne de stimulat cu o pungă de galbeni pentru o relatare favorabilă, sau pe cei orbiţi de plata unor poliţe nu pune nimeni bază. Dacă vi se pare că istoria se repetă...

Prin comparaţie cu Ştefan, Constantin Brâncoveanu, adevăratul domnitor-simbol al neamului nostru este neglijat. Sub sceptrul lui, o generaţie întreagă de locuitori ai Ţării Româneşti nu a cunoscut războiul. Prin raportare la cei 25 de ani de domniei a fost un ctitor de biserici, mănăstiri şi lăcaşe de cultură mai vrednic decît Ştefan. Brâncoveanu a fost un bun familist şi, moral vorbind, un mai bun creştin. Din păcate, la şcoală nu se învaţă despre boierii Cantacuzini şi Bălăceni care, prin uneltirile lor întinse pe 25 de ani, au curmat viţa unei întregi familii conduse de un făcător de pace, considerat prinţ al aurului, dar cinstit, modest şi incoruptibil.

Brâncoveanu, cei patru fii şi ginerele Ianache Văcărescu, indiscutabil cei mai mari martiri ai neamului, au fost sanctificaţi la începutul anilor ’90. Martiriul familiei sale este pomenit la a II-a Înviere, în prima zi de Paşti. În Ardeal. Ştefan Muşat, iubitorul de femei frumoase şi vărsare de sînge mai are de aşteptat. Cam cît o istorie.

Rătăciţi în tradiţie: În căutarea Moscovei

Cît mai e de ingrat, aiurit şi uituc dragul de român!... Cînd Ion Iliescu s-a grăbit să semneze un Tratat de Bază cu Uniunea Sovietică aflată în plin proces de disoluţie, l-am blestemat iute şi în restul ţării pe cel căruia bucureştenii îi strigau deja în faţă: „Iliescu – KGB, du-te în URSS!” şi „Cine-a stat 5 ani la ruşi, nu poate gîndi ca Bush!”. Neratificarea documentului, în sinistra adunare botezată Bîrlament, a fost una dintre puţinele bile albe acordate aleşilor neamului din vremea libertăţii surîzătoare şi a democraţiei timpurii. Apoi, puciul de la Moscova, din august 1991, ne-a arătat din nou un Iliescu prizonier al trecutului. Puţin i-a lipsit să se pupe de la distanţă cu puciştii, spre disperarea pro-occidentalului Petre Roman. Românii? S-avem pardon, abia evoluau de la stadiul „Noi muncim, nu gîndim” şi „Moarte intelectualilor!” la antena parobolică pusă în balcon sau pe acoperişul casei, să-l vadă pe Iliescu povestind britanicilor, la Sky News, ce legătură avem noi cu raţele din camioane. (Exact aşa a spus: „Our ancestors, the ducks from the trucks”. De parcă păsa cuiva de daci şi traci...)

Pe scurt, în contradicţie cu tătuca de la Palatul unde cînta cucuveaua, pe român îl cam mînca pielea să se zbîrlească, de fapt, la ruşi. Că nu-i stătea lui mintea la Uniunea Sovietică, acolo, cu Uzbekistan, Tadjikistan şi Kîrghistan cu tot. Formarea Comunităţii Statelor Independente a fost tratată în derizoriu. Dovadă stă şi incapacitatea de a înţelege pînă azi că războiul civil din Republica Moldova s-a încheiat datorită generalului de aviaţie Alexandr Lebed, cel cu Armata a XIV-a de la Tiraspol, pe nedrept zugrăvit drept terorist. Mai vreţi o poveste spusă rar, una cu neamurile partenere la aruncarea de flori în Prut? Vine, e cu zişii patrioţi din „Lotul Ilaşcu”. La Chişinău nu s-a pus niciodată problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei lor, ci doar a nerecunoaşterii autorităţilor de la Tiraspol, care i-au judecat şi condamnat. În mediile nepătimaşe se ştie că „Lotul Ilaşcu” ar fi fost condamnat şi la Chişinău.

Iar acuma ne dăm tulburaţi de declaraţiile jucătorului, antrenorului şi arbitrului de la Cotroceni care irită Moscova? În loc să ne bucurăm că, după 20 de ani, avem pe-unul de cursă lungă, cu sînge ştiţi voi unde, îi dăm la cap?... Cam aşa par ar sta lucrurile, dar eroarea e deplină. În ultimii 20 de ani, Rusia s-a prăbuşit şi a renăscut. A tras profit din toate momentele importante, de la unificarea Germaniei, trecînd prin invazia Afganistanului şi oprindu-ne, pentru o vreme, la „agresiunea” economică a Chinei asupra SUA. Liderii de la Kremlin, în aceiaşi 20 de ani, n-au dat două ruble pe valorile şi tradiţiile Occidentale decît în măsura în care le-au consolodat puterea şi au generat profit, cît mai mult profit. Franţa şi Germania, cele atît de focoase şi mofturoase faţă de fudula Românie, sînt cele mai frumoase exemple de parteneriat cu Rusia. Pe unde sîntem noi? Pe nicăieri. Oare nemţii şi franţujii s-au ţinut tot timpul de neamuri strategice cu ruşii? Nicidecum! Doar că ei au avut o politică faţă de Moscova. Bună sau rea, cu suişuri sau coborîşuri, a existat. Noi n-am avut decît reacţii. Pe reacţii nu se clădeşte în veci o relaţie. De-asta spun că Moscova nu ne tratează cu ostilitate sau dispreţ – Moscova, pur şi simplu, se uită la regimul de la Bucureşti de parcă n-ar exista. Nu are nici măcar grija firmelor intrate la noi pe uşa din dos a marilor privatizări. Ştie că, indiferent ce slobozesc pe gură, sub diverse imbolduri şi presiuni, guvernanţii noştri îşi pun preventiv pamperşi dacă un industriaş sau un furnizor rus de materii prime se încurcă în zecimalele româneşti. Cu scutul antirachetă e şi mai distractiv. Pe de o parte, ruşii ştiu foarte bine că vor căpăta ceva la schimb – dacă nu de la NATO, sigur de la România. Pe de alta, spre distracţia militarilor ruşi, dragii noştri de la capătul axei ce trece prin Londra au încă probleme cu nimerirea rachetelor – abia le iese, cînd şi cînd, cu alea trase tot de ei....

Dacă peste noapte, printr-un miracol, conducătorii noştri ar dezvolta un dialog coerent, corect şi reciproc avantajos cu Moscova, mă tem că aceştia ar trebui să aibă o perseverenţă şi o rezistenţă greu de imaginat la români. Mai întîi fiindcă li se va pune eticheta de trădători. Apoi pentru că peste noapte nu se pot urni relaţii înţepenite de 20 de ani. Nu mai spun ce ambasadori prăpădiţi am trimis noi la Moscova şi ce diplomaţi de carieră a acreditat Rusia în România, că o luăm de la capăt...