Să nu uiţi, Victor Ponta!...

...Dacă tot se zice că azi e zi specială în târgul de sub telegondolă, şi unii se amăgesc cu sărbătoarea compromisă a unui falnic liceu, ia luaţi încă o dată fotografia asta făcută în vara lui 2011. Nu de alta, dar îl prefer pe Ponta în locul Sulfinei. Ştiţi care Sulfină, aia sinistră - Barbu îi zice în acte, Porfir se numea ca elevă la Petru Rareş. De-ar fi fost muierea asta penală iar lipită de guvernare, nu vă imaginaţi câte buze şi limbi i se administrau slugarnic la foc automat într-un loc predestinat.

După alegeri. Trei „bilule”

Fiecare cu neamţul lui

Ok, Iohannis este preşedinte ales glorios, gata validat de Curtea Constituţională. În primul tur, nu e un secret, mi-am făcut datoria şi l-am votat pe Călin, cum au făcut mulţi oameni dragi sau simpli cunoscuţi din Piatra Neamţ. (Nu cred că ar fi corect să divulg încă identitatea unui important liberal pietrean, care a trimis valuri de mailuri pentru susţinerea lui Călin, deşi cred că e uşor de recunoscut din moment ce eu pomenesc acest episod.)

Horia şi calul alb

Pe 2 noiembrie a fost votul de conştiinţă, de convingere. Dintre cei dragi, fundamentali pentru politica din mintea şi inima mea, doi s-au dus în altă lume. În afară de prieteni, cui mama ei de săgeată liberală îi vine a crede că la anul, pe 29 ianuarie, pomenim de două ori şapte ani de la moartea lui Horia? Celălalt radical de excepţie a fost Dinu. (Nu trebuie să mai dau link-uri sau alte repere.) Şi-atunci, cum să nu votez cu Călin? Mai multe i-au apropiat decât i-au despărţit după ce românul fesenizat a refuzat să taie coada câinelui dintr-o lovitură, nu pe felii. În celebra apariţie la TVR, la începutul anului 1990, când a fost enunţată provocarea, alături de Radu Câmpeanu erau Dinu şi Călin...

Pe 16 noiembrie a venit votul de decizie. Eram convins că nu contează ce ştampilez. Alin Teodorescu anunţase demult ce se va întâmpla. Apropiaţii mei ştiu ce-am ales. Şi am considerat indecent, imoral să fac sugestii.

Ne-am ales c-un fel de neamţ. În studenţie, ani buni, am avut parte de-un neamţ autentic coleg de cameră. Cu nume de familie maghiarizat abuziv, cu bunic veteran din Wehrmacht, fostul meu partener de bridge orădean - pe care l-am invocat şi în alte ocazii, dacă nu cumva am explicat conversia numelui de la Tzier la Czier – a fost un caracter, un tânăr nobil, o inteligenţă sclipitoare. Dacă Iohannis ar conţine 5% din prietenul meu de elită, avem ce discuta.

La Petru Rareş, birjarilor!...

Cu cinci ani în urmă ne-am bucurat şi am petrecut incredibil, cu cinste şi onoare, în contul a 140 din certificatul de viaţă, de performanţă cu pecetea LPR. Liceul „Petru Rareş” (sau Liceul „Pile şi Relaţii”, după eticheta ignobilă pusă de vrăjmaşi la finele anilor ’70 din secolul trecut) redesena frumos valenţele de castă de elită. Inadecvările bociste impuse de regim au fost de tot râsul.

Lucia Ostahie (Gradinariu), lider şi simbol al anilor '80

Am consumat în 2009 o aniversare publică de excepţie, dacă nu unicat. Raţiunea şi respectul au făcut atunci ca Mihai Obreja, Dorel Haralamb, Dan Oniciuc şi Paul Sandovici, în primul rând, să deschidă uşa sărbătorii pentru toţi absolvenţii care contează, nu uită, simt şi trăiesc în spiritul autentic al Rareşului. Iată de ce, cu resemnare şi mândrie, am fugit de oferta de a fi băgat în seamă doar personal, la aiureala de145 de ani. Am considert-o inadecvată şi insuficientă, dar asta nu puteam detalia la ziar. Fără colegii mei nu exist. În 2009 au fost salutaţi cu respect. Restul e pur şi simplu rest. Drama e că şi spiritul de la Rareş a început să dea cu rest.

Seniorul Strătilă

Seniorul Strătilă

Pe 18 noiembrie, Ion Strătila, preşedintele Consiliului de administraţie de la RIFIL, a împlinit 73 de ani. Cine vrea să vorbească la modul serios, profund despre profesionalism, responsabilitate şi liberalism adevărat, s-ar cuveni să îi ceară o audienţă. Crede cineva că venerabilul nostru a devenit degeaba o referinţă naţională?

Manifest sincer de noiembrie

Trăiesc în acest an sentimente mai confuze ca niciodată de la Revoluţie încoace. E vizibilă lipsa de grijă acordată refugiului meu privat de pe blog. Poate că-i de-nţeles. Am sărit cu temei peste nuanţările personale promise din simplul motiv că am reuşit să le strecor la gazete, ca un privilegiu derutant, în comentarii. Asta nu înţeleg mulţi, însă e problema lor. Evident, confuze sunt de fapt sentimentele, nu linia de gândire. Nu am abdicat de la ea. Fac eforturi tot mai mari să o ţin în viaţă într-un judeţ depăşit de istorie.

Falia dintre dintre societatea noastră (ca vai de capul ei) şi conducători (ca vai de capul nostru) condamnă deseori la a filtra substanţa crezului şi a te duce spre speculaţie voioasă, sancţionare autocenzurată şi ironizare searbădă. Trebuie să şi supravieţuieşti, n-ai de ales. Speranţa de a interveni hotărât este un miraj. Convenţiile şi aranjamentele, complicităţile şi presiunile din acest context elucubrant schimbă sensul vieţii. Cu atât mai spectaculos e să respingi acea pomenită condamnare.

Mă îngrozeşte să văd câţi au timp şi răbdare pentru treburi neserioase subscrise miturilor false gonflate de închipuiţii gânditori contemporani. În majoritatea lor, sunt slugi vopsite de cea mai joasă speţă. Dar foarte talentate. Profitorii exemplari - filosofii, poeţi, analiştii, sociologii şi experţii în nimic - sunt mai periculoşi decât bandiţii politico-economici. Nu întâmplător un raţional ca Mircea Coşea, pentru a da repede un exemplu, nu trece la publicul care se-nchină în prostie la alde Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Are şi profesorul păcatele, erorile lui, numai că şi le asumă. Ceilalţi se dau perfecţi, supremi, emit sentinţe adulate de asociaţi penibili sau naivi la fel de penibili în exaltarea lor.

Evocarea discernământului, atât de prezentă în toate comentariile din Ceahlăul şi Mesagerul de Neamţ, e o datorie pentru oricine are mintea acasă, pentru oricine mai are un dram de hotărâre să respingă spălarea pe creier. Dramatic cu totul este că suntem împinşi să optăm nu pentru valori, ci pentru nonvalori aparent convenabile. Iluzia răului cel mai mic a terminat cel puţin o generaţie de români. Şi o pagină de istorie la fel de lungă ca România sub Ceauşescu.