Pentru generaţiile dinaintea cincinalului în patru ani şi jumătate, prototipul de gladiator e personificat de Issur Danielovici Demski, evreu rus născut în urmă cu aproape 100 de ani, la New York. Kirk Douglas e numele lui de film. A strălucit în „Spartacus”, sub direcţia regizorală a lui Stanley Kubrick, un creator de geniu din New York, identificat artistic însă cu Londra. Generaţiile proaspete l-au descoperit pe Russell Crowe, australian originar din Noua Zeelandă. Maximus Decimus Meridius, poate rolul vieţii lui, în „Gladiatorul”, a avut şi măreţia regizorului fără-de-egal Ridley Scott, un englez pur-sînge care a făcut filme de referinţă peste Ocean. Celor între vîrste, dacă nu şi-au resetat amintirile din anii ’70, le rămîne romanul „Spartacus”, publicat pe la 1870 de Raffaello Giovagnoli. În foamea de lectură a acelor ani, mulţi au confundat “imnul bărbătesc adus rebelului antic” cu un izvor istoric. De înţeles, cîtă vreme însuşi Giuseppe Garibaldi îi scria lui Giovagnoli: “Dumneavoastră 1-aţi sculptat pe Spartacus, pe acest Hristos-ispăşitor, cu dalta lui Michelangelo. Eu, ca sclav, care am obţinut libertate, vă mulţumesc pentru aceasta, precum şi pentru mişcarea profundă pe care am încercat-o la lectura operei Dumneavoastră"... Cu toate că unii pietreni şi-l amintesc pe Peter Gilmore de cînd a tras la Hotel Ceahlău, trec peste Aram Haciaturian şi al său Spartacus atît de fredonat după coloana sonoră a serialului “Linia maritimă Onedin”. Să nu stric genul epic, după cum şi-ar da seama şi aspiranţii la bacalaureat.
Contrar unor donatori de păreri, gladiatorii nu făceau parte din programul operaţional de circ imperial (mă rog, a fost şi republican pe alocuri) al Romei. Jocurile însemnau altceva, asta e clar. Nu e foarte clar ce era cu luptele pe viaţă şi pe moarte, istoricii nu s-au pus de accord nici după mii de ani. Iar dacă aluneci spre “goagălul” de care sînt atît de dependenţi liceenii contemporani, o sfecleşti repede. Merită reţinute totuşi cîteva aspecte care nu nasc controverse. Originea spectacolului cu gladiatori nu este romană, ci greacă. Apoi, măcelurile nu aveau proporţiile din legende. Adică nu se murea pe capete, cum cred mulţi. Romanii erau grandomani, dar îşi ţineau risipa în frîu - gladiatorii erau o investiţie foarte scumpă. Ei aveau parte de asistenţă medicală, îmbrăcăminte şi mese consistente, să aibă putere. În conştiinţa publicului larg, a rămas imaginea gladiatorilor care proveneau din rindurile sclavilor, prizonierilor de război sau condamnaţilor. Dar nu e chiar aşa. Foarte mulţi cetăţeni romani renunţau de bună voie la libertate pentru a deveni gladiatori. Mirajul luptelor şi al premiilor consistente exercita o atracţie fantastică. Sporul de masculinitate la imagine se subînţelege.
Imaginaţi-vă acuma ce priză ar avea la români o adaptare contemporană a luptelor cu gladiatori! Ne tragem din romani? Ne tragem. Obiceiuri de la greci avem? Avem. Pas cu pas, fiecare picătură din istoria lor se transformă în argument. Başca cele supreme: asistenţa medicală, hainele şi păpica. N-ar fi o problemă să facem cîteva arene în loc de săli de sport “fără număr, fără număr” şi să înlocuim plebeii cu cîteva cohorte de turişti. Doar cu televizarea ce-ar putea fi o problemă, că ne încurcă Consiliul Naţional al Audiovizualului, dar sînt optimist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu