joi, 31 octombrie 2013

Usca-li-s-ar mâna de plăcere!



Comentariul de mai jos, din seria Rătăciţi în tradiţie, a apărut în ediţia de azi a Mesagerului. Va fi şi pe site în curând, că abia l-am refăcut.

Indignarea înflăcărată a pus iarăși stăpânire pe suficiente minți din județ. Se înghesuie optimiștii, naivii, prostălanii desăvârșiți, fraierii cinstiți și alte categorii vulnerabile, ca de fiecare dată când s-au dat miliarde „fără număr, fără număr” pentru fotbal. Combinațiile din jurul echipei care, cândva demult, a jucat din greșeală cu Juventus Torino sunt arhicunoscute, multitolerate și polijecmănitoare. De mirare ar fi fost, după alegerile locale de anul trecut, să apucăm ziua când miliarde de lei publici nu vor mai lua drumul unui sport abuziv categorisit drept comandă socială. Oare câți dintre pietrenii și nemțenii onești știu pe de rost cum se cheamă ONG-ul de pe lângă SA-ul care cuprinde echipa de fotbal și aspiră netulburată bănuții noștri? A văzut cineva un raport de activitate despre cum s-au cheltuit banii în asocierile cu consiliul local și cel județean? Ați auzit ca teribila Curte de Conturi să întrebe cele două consilii pe ce-au aruncat miliardele? Cât privește atingerea criteriilor de performanță, nu are rost să ne batem gura. Pesemne că penibila Ligă a lui Mitică o fi vreo Olimpiadă vopsită, unde hazul e să păcălești boborul că importantă-i participarea.
Ce drăgălaşi erau ei doi...
Este știut că performanțele nemțene s-au înregistrat și se înregistrează în alte sporturi. Unele, cu o componentă educativă puternică, dublată de titluri europene și mondiale, ajung să se susțină din cerșit. E cazul artelor marțiale. Altele, categoric mai cinstite și mai frumoase decât împuțitul fotbal românesc, dacă ar beneficia de miliardele irosite, ne-ar plasa garantat în lupta pentru supremație națională, plus c-ar aduce publicul entuziast la Sala din Deal. E vorba despre handbalul și voleiul de ambe sexe. După cum se vede treaba, nimic nu se schimbă. Gălăgia se va stinge. Stăpânul cel din cale-afară de onorabil jubilează. Ne-a făcut încă o dată.
La fel ca și la alte poturi publice, de prea mulți ani de zile, ne face cu mâna altora. Consilieri locali, cunoscuți perfect după nume și partid, votează în cel mai ticălos și iresponsabil mod orice li se comandă. Așa a ajuns Piatra Neamț dator vândut la bănci, așa se face că nu mai știi ce-a rămas din domeniul public al orașului. Prin extensie, în ciuda unor tentative timide de a curma dezmățul, consilierii județeni s-au aliniat și ei înaltului comandament. „Totul pentru fotbal” se împlinește pe față, prin vot, sfidând culisele campaniilor „Bani pentru partid”. Cum se tocmește ridicarea favorabilă a mâinilor se știe, e greu de probat, dar se poate investiga. Nu-i greu de calculat nici câți bani ne-a mâncat forbalul din 2004 încoace. Cumplit este altceva, anume că, odată luat în colimator de cooperativa pietreană, riști să fii deființat, lăsat pe drumuri. Abia în cazuri fericite scapi cu plecarea din oraș sau peste hotare.
Indignarea înflăcărată de-acum are și o tușă particulară pentru cei care nu uită. Unul dintre susținătorii vioi ai jecmănirii amărâtului de buget județean e consilierul Neculai Pușcașu de la PSD, șeful Comisiei buget-finanțe. În loc de motivație pertinentă, responsabilă pentru acordarea a încă un miliard de lei vechi fotbalului, a dat un răspuns pentru care și de la PCR era dat afară în șuturi, nu înainte de-a fi pus să-și mănânce dosarul de cadre: „Este plăcerea noastră!” Actualul domn Pușcașu e nimeni altul decât vajnicul tovarăș activist Pușcașu, recuperat de la PCR prin socialiști post-ceaușiști, șlefuit apoi până a căpătat chip și formă moderne la încăpătorul PSD. Are școală politică-n el, nu glumă, de te miri că n-a apărut într-o teză de bacalaureat ca model în viață. Și are plăceri costisitoare. Măcar pe el l-a luat gura pe dinainte, a recunoscut. Știe că nu i se va întâmpla absolut, dar absolut nimic. Rețeta e verificată.


P.S. Acest comentariu este rezultatul unei vădite tulburări emoționale matinale. Declararea ca pamflet se impune din lipsă de timp de pierdut prin tribunale.
 

miercuri, 30 octombrie 2013

Rătăciţi în tradiţie: România lui Frank Herbert



Sunt unii extrem de naturali când vorbesc sau scriu în pilde, când fac uz de aforisme, citate clasice sau alte vorbe consacrate. Dincolo sau alături de naturaleţe, poate fi şi o tehnică dobândită prin studiu. Cazul lui Corneliu Vadim Tudor este cel mai la îndemână. La fel de natural este să fii sensibil la auzul, la citirea lor. O primă problemă vine de la exces, ca pe la noi. Adică, la două vorbe, trei citate şi-un aforism, eventual prost tradus. O a doua problemă, nu neapărat ultima, ţine de otrăvirea tâlcului. Mai clar, e vorba de cuvinte care, la origine, sunt legate de un context, dar sunt făţiş exploatate în altul. Prin această falsă devenire, se croieşte un soi mutant de vorbe de duh la kilogram. Până la a–ţi fi teamă să exploatezi cu bună intenţie nişte cuvinte înţelepte nu-i decât un pas, sau o respiraţie. Cuvântul scris, în general, e sortit astăzi unei răstălmăciri ce-a devenit şi ea naturală, deşi-i cu desăvârşire incorectă şi nesănătoasă pe fond. Acţiunea descrisă sau gândul exprimat, cu sau fără susţinere din cuvintele altora, pălesc în faţa „interpreţilor” şi „translatorilor”.
Am zis, totuşi, să risc.
Pentru că aud pe câte unii, din ce în ce mai agresivi, cum ne fericesc din toate colţurile lumii pentru cât de bine merg treburile-n ţară, cu toate că nici românul statistic n-a observat încă.
Pentru că m-am imunizat la statistici aiuritoare, deşi nu asta-i soluţia.
Pentru că mă scandalizează imunitatea medicilor, incomparabil mai periculoasă decât a magistraţilor din moment ce moartea omului nu are parte de graţiere.
Cum-necum, mi-am amintit de un uriaş scriitor american care a împins hotarele prozelor SF în teritorii de neimaginat până la el. Frank Herbert se numeşte. La un moment dat, în capodopera „Dune”, zicea aşa: „O lume se sprijină pe patru lucruri: învăţătura celor înţelepţi, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioşi şi dârzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic fără un conducător care cunoaşte arta guvernării.” Ăsta nu mai e SF. Fără să-şi dea seama, a anticipat perfect România.

Rătăciţi în tradiţie: Să nu jignim pompierii

În frumoasa şi bogata noastră limbă, cuvântul pompieristic nu mai ţine demult cu pompierii. Sensul de bombastic sau pompos predomină până aproape de acaparare, dar lăsă loc unei nuanţe demne de consacrarea incapacităţii. Suntem agasaţi şi agresaţi de valuri de manifestări publice, care mai de care cu titluri colorate, cu parteneri fuduli, pe urma cărora rămânem cu poze, diplome, dedicaţii şi comentarii pseudoboeme. Se întâmplă curent la Piatra Neamţ, ba chiar se permanentizează. Ultimul târg de carte o dovedeşte.
Degeaba iese în prim-plan, la bătaie, un inimos demn de toată lauda precum Cristian Livescu. Degeaba ţine spatele de influenţă un „fabricant” de poezie ca Mihai Hanganu, consilier personal al prezidentului de judeţ.
Totul se duce de râpă sau, în funcţie de percepţie, sare în aer prin implicarea unui abuziv neica-nimeni aflat pe statul de plată al Camerei de Comerţ şi Industrie, organizaţie cu rol de partener neabătut unde are şi n-are ce căuta peste nivelul de închiriere al ţarcurilor penibile. La târgul de carte, neica-nimeni ăsta, ţinut în braţe la nesfârşit de preşedintele Mihai Apopii, a răspuns şi de gestionarea participării lui Horaţiu Mălăele. Iniţial a fost vorba de joi, unii ştiau că vine sâmbătă, de fapt era vineri. Prins într-un program infernal, iubitul fost actor al Teatrului Tineretului a ajuns cu o întârziere nepermisă faţă de ora anunţată şi asumată de organizatori. Se ştia precis că programul e înghesuit, publicul cinstit putea fi prevenit, dar neicuşorul protejat de Apopii, care ţinea legătura cu invitatul, avea alte preocupări bombastice şi pompoase. Mai era cunoscut că Mălăele, cu inima sa mare şi sensibilă, salutase de la Chicago proiecţia filmului „Funeralii fericite” la Piatra Neamţ şi era loc de dezvoltarea subiectului. Se ştia și că pleacă repede, dovadă că n-a avut timp să discute cu un cunoscut om de afaceri, bun şi vechi prieten din tinereţile comune, cumătru pe deasupra. Atunci, de ce l-ai mai adus? Pentru palmares? Să te dai şmecher? Pentru o poză în raportul de activitate? Lumea aştepta să stea cu el de vorbă, să-l atingă, să se bucure, să depene amintiri. Ba şi Teatrul Tineretului îl aştepta, cu personalizarea de rigoare, pentru o fotografie pe scena regăsită.
Într-un perfect stil pompieristic, personajul nostru a îmbârligat întrega manifestare pe tot parcursul ei. Că a emanat şi păreri cu preţ de judecată de valoare la adresa cui n-are dreptul să-i treacă prin faţă decât în pas defilare, ţine deja de aroganţa şmecherilor locali care „se implică” mereu unde nu le fierbe oala. Compromit orice lucrare publică. Nu-i recomandă absolut nimic în afara unei susțineri durabile. Nu pricep, nu se uită la vecini, nu acceptă sfaturi. Regulile unei acţiuni serioase, demne de a consolida un prestigiu, le sunt perfect străine.
La cât de puţini bani se strâng pentru acţiuni importante, e de-a dreptul dureros să evoci vremurile când la Piatra Neamţ se întâmpla ce nu se întâmpla în România. Împletirea evenimentelor era firească, naturală. Aşa s-a întâmplat, ca de-un exemplu defel întâmplător, pe la începutul lui 1992. Horaţiu Mălăele fusese invitat de doi tineri oameni de afaceri (Liviu Tudor şi Iulian Ţocu), asociaţi pe atunci, să susţină un recital şi să facă parte din juriul unui concurs de Miss organizat de ei. Era-ntr-o sâmbătă ca de poveste. La Teatrul Tineretului se juca „O scrisoare pierdută”, în regia lui Niki Scarlat, cu o distribuţie iatorică. E suficient de amintit că Liviu Timuş era Tipătescu, Cornel Nicoară un minunat Nae Caţavencu, iar regretatul Ion Muscă îl juca pe Ghiţă Pristanda. Aflând de spectacol, Mălăele s-a dus pur şi simplu la teatru în vizită neanunţată. Actorii şi publicul s-au trezit cu el pe scenă. Vocifera acolo, ca figurant, ca reprezentant al poporului. Mare noroc că implementarea descinderii lui n-a căzut în sarcina vreunui de-ăsta de la Camera de Comerţ şi Industrie - nu mai aveam ce povesti cu inimă bună. Numele individului? N-are importanţă din moment ce caravana pompieristică le merge, netulburată, mai departe.