Criza din Ucraina şi compoziţia viitorului Parlament European

Cu îngrijorarea generată de criza din Ucraina nu e de glumit. Îngrijorarea e una, criza reală altceva. Îngrijorarea ia feţe şi consistenţe felurite, fiind urmată de ameninţări şi măsuri neconvingătoare ale comunităţii internaţionale. Cel puţin sancţiunile europenilor sunt mai slabe decât ale americanilor, situaţie vizibilă din satelit, dar abia sesizată în România. Pe de altă parte, criza în sine, centrată pe preluarea Crimeei la Rusia, a deschis şi încurajat în Europa alte fronturi decât militare, dominate de agitaţia revizioniştilor şi revanşarzilor ce păreau nesperat de amorţiţi, deşi este ştiut că niciodată nu închid ochii. Sub masca unor pretenţii acceptabile de autonomie, s-a lucrat în permanenţă la separatism şi autodeterminare. De sub alte măşti - net mai sofisticate, mai influente, mai convingătoare, din România ori de aiurea - se compun analize şi scenarii năucitoare cu pretenţii de anvergură geostrategică. În realitate, analizele şi scenariile nu fac decât să tulbure lumea, neţinând cont de momente, etape sau decizii esenţiale ale istoriei moderne. Cu atât mai gravă devine simpla inventariere în stil românesc, cu citate în toată regula, a invocării corecţiilor istorice convenabile lui Putin. Oare nu s-a aşteptat nimeni ca liderul de la Moscova să pună Carta ONU pe masă, oferind-o spre studiu mărimilor euroepene? Nu i-a trecut nimănui prin cap că din trei vorbe va potoli elanul separatiştilor din Transnistria? (Pentru sănătatea noastră, ce-a exprimat MRU prin cuvinte vorbite nu trebuie pus la socoteală. Atâta minte are, atâta spune şi-avem noroc că nu-l ia nimeni în serios.) La noi merge de minune. Tolăniţi sub plapuma garanţiilor euroatlantice nici nu observăm că ne certăm degeaba cu extremiştii maghiari din moment ce UDMR guvernează.

Iuri Andropov

În aceste condiţii, devine şi mai îngrijorătoare naturaleţea celor care continuă să impună căderea Zidului Berlinului ca reper pentru evoluţiile europene şi eurasiatice din ultimii 25 de ani. Sfârşitul Războiului Rece, consemnat odată cu destrămarea URSS, se serveşte la pachet, asamblând referinţe pentru reconfigurarea unui echilibru politico-militar global, cu SUA în rol de singură superputere mondială. Eroarea-i cunoscută prea bine de povestitori, de la politicieni şi diplomaţi, la analiştii şi comentatorii fideli intereselor slujite fără scrupule. Se trece cu voioşie şi iresponsabilitate peste cel puţin două puncte de inflexiune ale istoriei. Primul e dominat de înţeleptul şi vizionarul lider chinez Deng Xiaoping (1904-1997). Funcţiile politice şi militare deţinute, ca succesor al lui Ciu Enlai (1978-1983) şi Hua Guofeng (1981-1989), i-au permis să impună, indiferent de costuri, crearea bazelor transformării Chinei în superputerea economică de azi, printre altele principalul creditor al SUA, acea superputere militară care a avut grijă să întindă plapuma garanţiilor peste noi. A-l pomeni pe Deng Xiaping exclusiv pentru masacrul din Piaţa Tienanmen, din 1989, e nedrept cu desăvârşire. Fiindcă se încadrează la „indiferent de costuri”. Tot acolo se încadrează, pe o perioadă mai lungă, cu nişte costuri de neimaginat, cariera lui Iuri Andropov (1914-1984), urmaşul lui Leonid Brejnev la conducerea URSS, după noiembrie 1982. Criminal dovedit cu acte în regulă, Andropov fusese ambasador la Budapesta, în timpul Revoluţiei ungare şi, printre altele, l-a convins pe Hruşciov să trimită tancurile la Praga, în 1968. Din 1967 era şef la KGB. A încurajat invadarea Afganistanului şi s-a opus unei intervenţii în Polonia. Aşa-l reţine istoria, trecându-se peste câteva amănunte: el l-a creat pe Gorbaciov, el a pregătit căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, el a făcut şi arhitectura destrămării URSS.

Deja ajungerea la echilibrul mondial scriptic de azi arată altfel. Iar pentru povestea cu extinderea spre Est a Comunităţii Europene a cam existat aprobare. Cinic de-a dreptul este că Andropov a făcut un plan în patru puncte, urmat cu sfinţenie la Moscova, plan care a prevăzut inclusiv accederea la putere a unor regiumuri reformiste în fostele ţări comuniste. Cine ar putea detalia subiectul în România? Păi, să numărăm: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu şi Dumitru Mazilu, dintre cei vii şi la vedere.

La vedere se mai întâmplă ceva şi nu comentează „povestitorii” noştri nici să-i mituieşti. Vin alegerile pentru Parlamentul European. E imposibil ca Ucraina şi Rusia să nu răstoarne agendele electorale prestabilite, dimpreună cu toate scorurile evaluate anterior ale familiilor politice europene. În Parlamentul European adunările se fac altfel, iar cele câteva voturi pe care liberalii noştri le mută de la Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa la Grupul Partidului Popular European pot deveni extrem de importante. Asta fără a pune la socoteală ca, dacă un Deng Xiaoping sau un Iuri Andropov au avut viziuni pe termen aşa de lung, cu anvergură mondială, e imposibil să nu existe vreun strateg – unul măcar, să fie de leac – care „vede” cum şi în înţelegere cu cine încearcă Putin să schimbe compoziţia politică din Uniunea Europeană. E o miză care întrece cu mult Crimeea şi nişte sancţiuni care nu sperie pe nimeni.

Notă: Comentariul, din seria Rătăciţi în tradiţie, a apărut în Mesagerul de Neamţ pe 20 martie. Deloc întâmplător, fiindcă aşteptam lansarea la Piatra Neamţ a candidaţilor PNL pentru europarlamentare. Dacă tot vin duminică, ia să vedem, dacă o mai fi de actualitate.