Trăiesc în acest an sentimente
mai confuze ca niciodată de la Revoluţie încoace. E vizibilă lipsa de grijă
acordată refugiului meu privat de pe blog. Poate că-i de-nţeles. Am sărit cu
temei peste nuanţările personale promise din simplul motiv că am reuşit să le strecor
la gazete, ca un privilegiu derutant, în comentarii. Asta nu înţeleg mulţi,
însă e problema lor. Evident, confuze sunt de fapt sentimentele, nu linia de gândire.
Nu am abdicat de la ea. Fac eforturi tot mai mari să o ţin în viaţă într-un
judeţ depăşit de istorie.
Falia dintre dintre
societatea noastră (ca vai de capul ei) şi conducători (ca vai de capul nostru)
condamnă deseori la a filtra substanţa crezului şi a te duce spre speculaţie
voioasă, sancţionare autocenzurată şi ironizare searbădă. Trebuie să şi supravieţuieşti,
n-ai de ales. Speranţa de a interveni hotărât este un miraj. Convenţiile şi
aranjamentele, complicităţile şi presiunile din acest context elucubrant schimbă
sensul vieţii. Cu atât mai spectaculos e să respingi acea pomenită condamnare.
Mă îngrozeşte să văd
câţi au timp şi răbdare pentru treburi neserioase subscrise miturilor false
gonflate de închipuiţii gânditori contemporani. În majoritatea lor, sunt slugi
vopsite de cea mai joasă speţă. Dar foarte talentate. Profitorii exemplari -
filosofii, poeţi, analiştii, sociologii şi experţii în nimic - sunt mai
periculoşi decât bandiţii politico-economici. Nu întâmplător un raţional ca
Mircea Coşea, pentru a da repede un exemplu, nu trece la publicul care
se-nchină în prostie la alde Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Are şi
profesorul păcatele, erorile lui, numai că şi le asumă. Ceilalţi se dau
perfecţi, supremi, emit sentinţe adulate de asociaţi penibili sau naivi la fel
de penibili în exaltarea lor.
Evocarea
discernământului, atât de prezentă în toate comentariile din Ceahlăul şi
Mesagerul de Neamţ, e o datorie pentru oricine are mintea acasă, pentru oricine
mai are un dram de hotărâre să respingă spălarea pe creier. Dramatic cu totul
este că suntem împinşi să optăm nu pentru valori, ci pentru nonvalori aparent
convenabile. Iluzia răului cel mai mic a terminat cel puţin o generaţie de
români. Şi o pagină de istorie la fel de lungă ca România sub Ceauşescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu