De s-ar exporta prostia...

...Ce liberi am fi! Trimiterea teleghidată la cântecul lui Ioan Gyuri Pascu vine dintr-o răbufnire de căutare, de fapt de regăsire a unei respirații energizante pentru aceste vremuri. Sensibilitatea intrată în adormire, rațiunea întunecată de-un prelung doliu pogorât peste neam strigă și nu se aude după consistentul spirit liber al unicului Gyuri. Cuvintele lui, alături de eternele Necuvinte născute și sfințite de Nichita Sănescu, vibrează c-o sonoritate de dojană desenată de un bisturiu rece ca gheața.

Un alt tărâm (foto: Cristina Pașcu Tulbure - Anglia)

Eliberați-vă preț de câteva clipe de flecăreala asurzitoare și minciunile cotropitoare care ne zdrobesc în regim de concurență neloială cu noul coronavirus, respirați adânc și serviți o rație de libertate:   

Ce liberi am fi

Dacă am ști cum e să fi o frunză,

am ști cîntecul vîntului,

am ști taina pămîntului...

Dacă am ști cum e să fii o floare,

am ști să bem lumina soarelui

și am cunoaște taina lui...

Dacă am ști că răul e doar frica

născută-n mintea omului

am da frîu liber curajului...

Dacă am ști că binele e pacea,

i-am spune minții-n loc să stea

cînd glăsuiește inima

Dacă am ști că sufletele-s una,

am ști că una-s oamenii

și nicio luptă n-ar mai fi...

Dacă am ști cu toții ce-i iubirea,

nicio secundă n-am mai suferi

căci nicio taină n-ar mai fi...

Proba cu orația vine și ea de peste timp, cu înregistrarea din emisiunea „Omul cu chitara” de la TVR, realizată de Ducu Bertzi, altfel un vechi liberal destoinic, pur-sânge autentic precum calul alb de care s-a lepădat Ludovic Orban de tremură mormintele lui Horia Rusu și Dinu Patriciu.

Exportul de prostie, știm, e o iluzie. Cam ca o prabolă hiperbolică, și metaforică pe deasupra. Ne resemnăm, nicio șansă să salvăm balanța de plăți. În termeni de economie de piață, avem supraofertă, dar nu găsim cerere. Unde mai pui că pe dată scoate capul și gura otrăvită vreun guwernerist vioi, unul de-ăla atins în străfunduri de virusul popular european SARS-CoV-PPE. E natural să facă spume zbierând că libera circulație a prostiei nu e reglementată în Uniunea Europeană. Cu grosul mass-media bine ținut în dârlogi și corurile de limbologi odioși în rezervă caldă (mai ceva ca grupurile energetice pe hârtie!), românii cu mintea acasă (nu) vor fi șocați să constate cum prostia a devenit bun național, strategic. Inutil de subliniat eforturile de cultivare a prostiei. Ce agricultură și păduri, ce petrochimie, ce construcții de șosele obișnuite sau autostrăzi și oarece magistrale de irigații, ce IMM-uri și servicii profesionale!? Se cultivă prostia până în susul-susului din prăpastia puterii. Trupa „Sarmalele reci” a descântat-o cu anticipație:

Expunerea de mai sus n-are ambiții de pamflet, eseu ori manifest. E o specie atât de non-publicistică încât fiecare are libertatea să decidă ce e. Tocmai de aceea (sic!) îmi dă târcoale convingerea, una susținută pe credință în oameni și adevăr, că poate fi molipsitoare și merită dezvoltată. Dar repede să fie, înainte ca o poantă de largă răspândire și popularitate să contamineze cele minți vulnerabile, cu imunitate scăzută: prostul nu se mai numește prost, ci inteligent asimptomatic.

După alegeri. Trei „bilule”

Fiecare cu neamţul lui

Ok, Iohannis este preşedinte ales glorios, gata validat de Curtea Constituţională. În primul tur, nu e un secret, mi-am făcut datoria şi l-am votat pe Călin, cum au făcut mulţi oameni dragi sau simpli cunoscuţi din Piatra Neamţ. (Nu cred că ar fi corect să divulg încă identitatea unui important liberal pietrean, care a trimis valuri de mailuri pentru susţinerea lui Călin, deşi cred că e uşor de recunoscut din moment ce eu pomenesc acest episod.)

Horia şi calul alb

Pe 2 noiembrie a fost votul de conştiinţă, de convingere. Dintre cei dragi, fundamentali pentru politica din mintea şi inima mea, doi s-au dus în altă lume. În afară de prieteni, cui mama ei de săgeată liberală îi vine a crede că la anul, pe 29 ianuarie, pomenim de două ori şapte ani de la moartea lui Horia? Celălalt radical de excepţie a fost Dinu. (Nu trebuie să mai dau link-uri sau alte repere.) Şi-atunci, cum să nu votez cu Călin? Mai multe i-au apropiat decât i-au despărţit după ce românul fesenizat a refuzat să taie coada câinelui dintr-o lovitură, nu pe felii. În celebra apariţie la TVR, la începutul anului 1990, când a fost enunţată provocarea, alături de Radu Câmpeanu erau Dinu şi Călin...

Pe 16 noiembrie a venit votul de decizie. Eram convins că nu contează ce ştampilez. Alin Teodorescu anunţase demult ce se va întâmpla. Apropiaţii mei ştiu ce-am ales. Şi am considerat indecent, imoral să fac sugestii.

Ne-am ales c-un fel de neamţ. În studenţie, ani buni, am avut parte de-un neamţ autentic coleg de cameră. Cu nume de familie maghiarizat abuziv, cu bunic veteran din Wehrmacht, fostul meu partener de bridge orădean - pe care l-am invocat şi în alte ocazii, dacă nu cumva am explicat conversia numelui de la Tzier la Czier – a fost un caracter, un tânăr nobil, o inteligenţă sclipitoare. Dacă Iohannis ar conţine 5% din prietenul meu de elită, avem ce discuta.

La Petru Rareş, birjarilor!...

Cu cinci ani în urmă ne-am bucurat şi am petrecut incredibil, cu cinste şi onoare, în contul a 140 din certificatul de viaţă, de performanţă cu pecetea LPR. Liceul „Petru Rareş” (sau Liceul „Pile şi Relaţii”, după eticheta ignobilă pusă de vrăjmaşi la finele anilor ’70 din secolul trecut) redesena frumos valenţele de castă de elită. Inadecvările bociste impuse de regim au fost de tot râsul.

Lucia Ostahie (Gradinariu), lider şi simbol al anilor '80

Am consumat în 2009 o aniversare publică de excepţie, dacă nu unicat. Raţiunea şi respectul au făcut atunci ca Mihai Obreja, Dorel Haralamb, Dan Oniciuc şi Paul Sandovici, în primul rând, să deschidă uşa sărbătorii pentru toţi absolvenţii care contează, nu uită, simt şi trăiesc în spiritul autentic al Rareşului. Iată de ce, cu resemnare şi mândrie, am fugit de oferta de a fi băgat în seamă doar personal, la aiureala de145 de ani. Am considert-o inadecvată şi insuficientă, dar asta nu puteam detalia la ziar. Fără colegii mei nu exist. În 2009 au fost salutaţi cu respect. Restul e pur şi simplu rest. Drama e că şi spiritul de la Rareş a început să dea cu rest.

Seniorul Strătilă

Seniorul Strătilă

Pe 18 noiembrie, Ion Strătila, preşedintele Consiliului de administraţie de la RIFIL, a împlinit 73 de ani. Cine vrea să vorbească la modul serios, profund despre profesionalism, responsabilitate şi liberalism adevărat, s-ar cuveni să îi ceară o audienţă. Crede cineva că venerabilul nostru a devenit degeaba o referinţă naţională?