După alegeri. Trei „bilule”

Fiecare cu neamţul lui

Ok, Iohannis este preşedinte ales glorios, gata validat de Curtea Constituţională. În primul tur, nu e un secret, mi-am făcut datoria şi l-am votat pe Călin, cum au făcut mulţi oameni dragi sau simpli cunoscuţi din Piatra Neamţ. (Nu cred că ar fi corect să divulg încă identitatea unui important liberal pietrean, care a trimis valuri de mailuri pentru susţinerea lui Călin, deşi cred că e uşor de recunoscut din moment ce eu pomenesc acest episod.)

Horia şi calul alb

Pe 2 noiembrie a fost votul de conştiinţă, de convingere. Dintre cei dragi, fundamentali pentru politica din mintea şi inima mea, doi s-au dus în altă lume. În afară de prieteni, cui mama ei de săgeată liberală îi vine a crede că la anul, pe 29 ianuarie, pomenim de două ori şapte ani de la moartea lui Horia? Celălalt radical de excepţie a fost Dinu. (Nu trebuie să mai dau link-uri sau alte repere.) Şi-atunci, cum să nu votez cu Călin? Mai multe i-au apropiat decât i-au despărţit după ce românul fesenizat a refuzat să taie coada câinelui dintr-o lovitură, nu pe felii. În celebra apariţie la TVR, la începutul anului 1990, când a fost enunţată provocarea, alături de Radu Câmpeanu erau Dinu şi Călin...

Pe 16 noiembrie a venit votul de decizie. Eram convins că nu contează ce ştampilez. Alin Teodorescu anunţase demult ce se va întâmpla. Apropiaţii mei ştiu ce-am ales. Şi am considerat indecent, imoral să fac sugestii.

Ne-am ales c-un fel de neamţ. În studenţie, ani buni, am avut parte de-un neamţ autentic coleg de cameră. Cu nume de familie maghiarizat abuziv, cu bunic veteran din Wehrmacht, fostul meu partener de bridge orădean - pe care l-am invocat şi în alte ocazii, dacă nu cumva am explicat conversia numelui de la Tzier la Czier – a fost un caracter, un tânăr nobil, o inteligenţă sclipitoare. Dacă Iohannis ar conţine 5% din prietenul meu de elită, avem ce discuta.

La Petru Rareş, birjarilor!...

Cu cinci ani în urmă ne-am bucurat şi am petrecut incredibil, cu cinste şi onoare, în contul a 140 din certificatul de viaţă, de performanţă cu pecetea LPR. Liceul „Petru Rareş” (sau Liceul „Pile şi Relaţii”, după eticheta ignobilă pusă de vrăjmaşi la finele anilor ’70 din secolul trecut) redesena frumos valenţele de castă de elită. Inadecvările bociste impuse de regim au fost de tot râsul.

Lucia Ostahie (Gradinariu), lider şi simbol al anilor '80

Am consumat în 2009 o aniversare publică de excepţie, dacă nu unicat. Raţiunea şi respectul au făcut atunci ca Mihai Obreja, Dorel Haralamb, Dan Oniciuc şi Paul Sandovici, în primul rând, să deschidă uşa sărbătorii pentru toţi absolvenţii care contează, nu uită, simt şi trăiesc în spiritul autentic al Rareşului. Iată de ce, cu resemnare şi mândrie, am fugit de oferta de a fi băgat în seamă doar personal, la aiureala de145 de ani. Am considert-o inadecvată şi insuficientă, dar asta nu puteam detalia la ziar. Fără colegii mei nu exist. În 2009 au fost salutaţi cu respect. Restul e pur şi simplu rest. Drama e că şi spiritul de la Rareş a început să dea cu rest.

Seniorul Strătilă

Seniorul Strătilă

Pe 18 noiembrie, Ion Strătila, preşedintele Consiliului de administraţie de la RIFIL, a împlinit 73 de ani. Cine vrea să vorbească la modul serios, profund despre profesionalism, responsabilitate şi liberalism adevărat, s-ar cuveni să îi ceară o audienţă. Crede cineva că venerabilul nostru a devenit degeaba o referinţă naţională?

Dezresemnarea, după 30 de ani

 

Este copleşitor să îţi revezi colegii de la Liceul Petru Rareş după 30 de ani. Pe mulţi aproape că nu-i recunoşti, alţii te uluiesc cînd afli ce profesii au descoperit, ce cariere i-au consacrat. Momentul dării de seamă personale te doboară sub presiunea cascadei de flashuri ale memoriei destinului. Îţi aduci aminte de reuşite şi neîmpliniri, de pasiuni, ambiţii şi cartea-cea-adevărată care se făcea pe vremuri. Performanţele, la Rareş, străluceau de naturaleţe, de normalitate. Iar promoţia 1981, după cum a amintit profesorul Nicolae Vasiliu, directorul de atunci, a însemnat relansarea liceului. Cu 92% dintre absolvenţi admişi la facultate parcă nu mai aveam timp să ne uităm la alte licee din ţară decît dintr-o poziţie confortabilă şi privilegiată. Da, eram mîndri, eram afurisiţi, eram buni! Era în firea noastră şi în spiritul Rareşului să zdrobim concurenţa. Pe-atunci contau competiţia şi examenele.

Fireşte, materialul uman, cum se zice, era important. Educaţia de acasă şi din şcoală generală a acelor timpuri sînt astăzi file de poveste. Învăţătura din clasele I - VIII?... Care învăţătură? Pe-atunci se făcea la şcoală, azi la meditaţii. (De cînd am aflat de la un coleg că se practică meditaţii şi la grădiniţă, deja mă gîndesc că desfiinţarea învăţămîntului preşcolar e o idee bună.) Aşa se face că profesorii noştri au avut cu cine să lucreze. După cum, la fel de adevărat, dacă nu ajungeam pe mîna lor, la Rareş, cine ştie ce se alegea de noi? Nu i-am iubit pe toţi, nu aveam cum. Cei prezenţi însă, alături de cei trecuţi la cele veşnice, sînt icoane pentru viaţa noastră. Nu le ţii în casă, nu le găseşti la biserică. Le ai în suflet şi în minte – acolo-i locul lor.

Din păcate, valorile sădite şi cultivate de Rareş în noi nu se regăsesc în societatea românească de astăzi. Nu ştiu ce şi cît mai datorăm noi României, dar ştiu că România e restanţieră faţă de noi. Pentru că ne-a minţit, pentru că ne-a trădat viitorul devenit prezent.

Cu toate acestea, fiindcă noi ne-am hrănit şi din „Dezîmblînzirea” lui Nichita Stănescu, al cărui portret veghează în clasa fostei a XII-a C, vîrful de lance al promoţiei, cred că de vineri – 17 iunie încoace am descoperit dezresemnarea. Noi nu ne putem schimba în rău. Problema e cu România...

PS Împreună cu şefa noastră de promoţie, Lucia Grădinariu (născută Ostahie), cu Cristina Grosaru (Ise) şi Adrian Nichifor, dacă tot am fost colegi începînd din clasa I, am făcut o vizită, sîmbătă, învăţătoarei noastre. Doamna Maria Pricop este o veritabilă legendă a Şcolii Generale nr. 3, din Piatra Neamţ. În faţa Doamnei, redevenisem simpli copii. Care copii, la Dezvoltarea vorbirii, în urmă cu vreo 40 de ani, povesteau despre Neil Armstrong şi visau să studieze în SUA. Astăzi, Lucia are parte de o formidabilă carieră ştiinţifică şi de afaceri în SUA, unde – dacă n-am apucat noi... - studiază şi fiul ei, şi nepotul Doamnei, cel din urmă fiind nimeni altul decît Sebastian Burduja, preşedintele Ligii Studenţilor Români din Străinătate. Părinţii lui sînt, nici nu se putea altfel, absolvenţi de Rareş.