Crin Antonescu și devansarea amânării

Textul a fost publicat pe 27 februarie în Ceahlăul, după ruperea USL. E mai aproape de un editorial și cred că e bun de recitit dacă, duminică, tot vine caravana PNL la Piatra Neamț - într-un fel de devansare a amânării - să prezinte onor candidații la europarlamentare. Am înfipt-o pe-asta cu devansarea amânării fiindcă operațiunea fusese pregătită inițial pentru 20 martie, apoi fost amânată pentru Ajunul Floriilor, după care au tras-o înapoi cu o săptămână.

Crin descătușat

Un telepsiholog cu prenume de legendar comandant cartaginez s-a apucat să analizeze, ieri dimineață, gesturile și privirea lui Crin Antonescu de la conferința de presă de marți, încercând să mute accentul de la fondul rezoluției adoptate în Delegația Permanentă a PNL la o „agitație mimico-gestuală”. Este doar unul dintre cei autodemascați ca acționând la comandă sau trădând patimi îndelung reprimate.

În fond, nu s-a întâmplat decât ceea ce era inevitabil să se întâmple. Ieșirea de la guvernare și îngroparea USL, după 3 ani și 20 de zile, în urma unui vot zdrobitor de susținere a deciziei, au făcut ca vorbele lui Antonescu să sune ca în vremurile bune. Lansarea candidaturii la președinție, la Brașov, în 2009, când Sala Sporturilor tremura în ritmul sacadat al uralelor „Crin! Crin! Crin!...”, a revenit brusc în memoria de lucru a multora.

Seara de marți a avut și nuanțe paradoxale, ca un sos dulce amărui. Succesul incredibil obținut de USL la alegerile parlamentare din 2012 nu a garantat și un suport pe măsură în sânul coaliției. Înainte de a se vorbi vrute și nevrute despre o coabitare a premierului Ponta cu Traian Băsescu, prioritară era coabitarea din cadrul USL. N-a existat, n-a funcționat niciodată dincolo de mirajul și angajamentele susținute exclusiv pe vorbe. Faptele din dreptul liberalilor s-au redus în cele din urmă la simularea continuării proiectului, după cum a recunoscut Antonescu. Arăta ca unul trezit dintr-un coșmar, care s-a eliberat de o povară tot mai grea și nesănătoasă. O fi fost omul agitat, dar asta nu-i o culpă când generezi un moment de cotitură în politica românească. Important acum e ce a spus, cum a spus, cât de convingător a fost în fața alegătorilor, indiferent de starea lor, nu a ciuvicilor și altor arătări comparabile. Faptele urmează să vina și abia acestea contează cu adevărat. Pasivul și activul coaliției va fi disecat și reinterpretat o vreme. Va dura cam cât va lua publicului să înțeleagă că o construcție politică ce pune în prim-plan desființarea lui Băsescu, și nu progresul României, era sortită prăbușirii. Aici a avut Crin dreptate, cu amendamentul că succesul USL la vot a fost determinat aproape exclusiv de mobilizarea națională anti-Băsescu. Diferența este că liberalii s-au oprit aproape în ultima clipă. Distrugi cât distrugi, dar dacă nu construiești în loc, dacă înșeli așteptările numai de dragul rămânerii la putere, ziua sancționării nu poate fi dusă în prelungiri interminabile. Poate veni după 10 ani, ca în cazul președintelui, dar vine.

Dintr-odată, cuvintele lui Crin despre economie liberă și liberală, combaterea aministiei și grațierilor pentru o anume clientelă, respingerea tentativei de mituire politică din partea premierului și atâtea altele, toate aveau o consistență fermecătoare. La fel a fost și „diagnosticul” de atmosferă pus: „O seară atât de frumoasă”. Însă, dincolo de relaxarea și seninătatea total opuse zicerilor de mai târziu ale telepsihologului, cu o descătușare nu se face primăvară. Până la Cotroceni e drum lung, dar frumos ca o seară în care te-ai hotărât să nu mai spui minciuni.

 

Câini şi chipuri de câini

Era prin 1997 sau 1998, nu-mi amintesc precis. Împreună cu doi colegi de gazetărie de la alte două publicaţii locale am fost invitat de Luigi Bodo de la RIFIL să vizitez filaturile de la Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, fabrici salvate de la moarte de RIFIL şi investitorii italieni asociaţi. Ni s-a porpus să vedem cu ochii noştri, să judecăm cu capetele noastre fără nicio o obligaţie de a scrie la gazetă. Singura „atenţie” oferită a fost un prânz la singurul restaurant civilizat al vremii din Câmpulung Moldovenesc. Pe atunci, RIFIL ducea lupte grele cu Fondul Proprietăţii de Stat. Timpul nu se mai întoarce, ruinele marii fabrici Melana de la Săvineşti nu pot plânge. A plâns un nene, fruntaş ţărănist, mai târziu mason important, între timp plecat din ţară, care ceruse partidului să-l pună director general la RIFIL.

Cu trecerea anilor, vizitele de documentare s-au perfecţionat în mod aproape abominabil. Afacerea Roşia Montană este, poate, cel mai scandalos şi imoral exemplu. Gazetari şi formatori de opinie de care nu scăpăm în veci au făcut turism de documentare la antipozi pe banii investitorilor în exploatarea aurului românesc şi a ce mai e pe acolo, poate mai impotant decât aurul. Captarea bunăvoinţei a fost cumpărare în toată regula. Turiştii invocaţi sunt cunoscuţi şi răscunoscuţi, cu nume şi prenume. Ce-au păpat e bun mâncat. Poftele şi interesele s-au reîntâlnit peste ani. Gabriel Resources, ori cum s-or mai chema investitorii, plasează sume uriaşe în reclame tâmpe şi agresive al căror rol se vede din satelit: cumpărarea liniştii, a non-combatului gazetăresc, fidelizarea ONG-urilor flămânde. O fi presa câine de pază consacrat al democraţiei, dar şi ONG-urile emit pretenţii, cel puţin sub aspectul chipului canin şi al intereselor. Drama ia proporţii odată ce doar banii dictează. Ce-am face noi dacă ni s-ar oferi bani pentru a fi favorabili proiectului cu aurul? Să fim serioşi, nu ne caută nimeni, n-au ce ne propune!

Alţi câini-de-câini, cei de stradă, au ţinut, marţi seara şi noaptea, capul de afiş al câtorva televizuini de nişă, poreclite a fi de ştiri, de fapt de dat cu părerea şi împuiat capul românului. Parcă erau înţelese, nu alta. De neînţeles rămâne cum, de atâţia şi atâţia ani, oamenii sunt prigoniţi, iar câinii vagabonzi favorizaţi la nesfârşit. Legile, instrucţiunile şi recomandările nu au nici urmă de valoare de vreme ce omul nu este apărat. Mai mult, n-am auzit că maidanezii ar fi specie protejată. Felul în care îi bocesc unii dă încă o dată măsura predispoziţiei naturale, nu dobândite, a românului de a fi ticălos. Maidanezul se transformă chiar în fiinţă minunată, numai să nu-l muşte pe el şi pe-ai lui. Cumva, acelaşi caracter scoate arama la iveală şi când e vorba de presă. Te pupă, te adulează, când se potriveşte să scrii pe placul lui, dar tot nu cumpără ziarul, cum nu ia nici maidanezul în casă. De nu-i convine ceva, te desfiinţează, eşti vândut, bandit şi mincinos. O clipă mai târziu, atins de-o nemulţumire, poate muşcat de-un maidanez, unde dă el fuga? La câinii de pază din presă, fireşte.

Că presa încurcă din când în când câinii e altă socoteală. Cei de la televizuini au avut, marţi seara şi noaptea, un test în faţă. Nici nu l-au văzut, darămite să-l înfrunte. Ţinea de câinii războiului. Preşedintele Traian Băsescu, aprope nefiresc prin raportare la profilul său, îndemnase la prudenţă în legătură cu criza siriană. Locţiitorul său constituţional la comandă, Crin Antonescu, a dat însă de veste că România se va afla „în prima linie a unei asemenea formule de intervenţie împotriva unor lucruri abominabile”, dacă începe războiul. Ce să căutăm noi, acolo? Ce obligaţii faţă de aliaţii politico-militari avem noi şi nu are Marea Britanie?... Asta era dezbaterea şi, din varii motive, n-au servit-o. Pe lângă teroriştii de maidanezil, abia câinii războiului au un chip hâd cu totul, indiferent ai cui sunt. Dezlănţuirea lor e un subiect greu, sensibil, infinit mai sofisticat decât a lătra la maidanezi. Nefiind o ţară cu un complex militar industrial mai răsărit, care să influenţeze decizii mari şi afaceri pe măsură, nici nu vine vreunul să cointereseze formatorii de opinie şi analiştii după modelul din afacerea de la Roşia Montană. 

P.S. Nu e prima dată când pierd tempoul, dar ăsta-i riscul. Comentariul, sub același vechi generic „Rătăciți în tradiție”, l-am scris marți noaptea și azi a fost publicat. Între timp...

Andrei Chiliman bagă cărbuni şi săgeţi în Iniţiativă

Considerat de mulţi drept liderul Iniţiativei România Liberală (deşi neagă), Andrei Chiliman a acordat un interesant interviu Sabinei Fati pentru România liberă de astăzi. Strict ca exerciţiu de aducere aminte, nu altceva, am şi eu sublinierile mele.
Una: "M-am delimitat de Crin Antonescu pentru că a împins partidul în afara traseului occidental pe care l-a parcurs începând de la formarea sa în 1875. Desfiinţarea unor instituţii ale statului de drept este incompatibilă cu ­politicile liberale. Iniţial am cerut expli­caţii în interiorul partidului, dar nu am primit. Astă-vară am tras deci un semnal de alarmă, care este valabil pentru PNL şi astăzi".
A doua: "Crin Antonescu nu a spus niciodată că a fost o eroare ­semnarea documentului care prevedea clar desfiinţarea Curţii Constituţionale, a Agen­ţiei Naţionale de Integritate, a Departamentului  Naţional Anticorupţie".
Şi, ca digestia să meargă mai uşor, luaţi de aici:
Sabina Fati: Vă referiţi la Acordul dintre USL şi aşa-numitul Consiliu Naţional al Societăţii ­Civile ­reprezentat de Mircea ­Dogaru, numai că din partea liberalilor a semnat Daniel Chiţoiu, ­rămas preşedinte în locul lui Crin Antonescu, devenit preşedinte interimar după suspendarea lui Traian Băsescu.
Andrei Chiliman.: Da, dar dl. Antonescu nu a spus absolut nimic, iar pentru mine tăcerea lui şi a restului conducerii a fost un răspuns.

Altfel, lectură plăcută. Era să fie chiar un interviu-manifest, că tot sîntem în Săptămîna Patimilor.
Cu nedisimulat interes aştept să văd cine se asociază Iniţiativei în Neamţ. Faza-i că cine ar vrea nu e căutat, iar pe cine s-ar paria... nu vrea. (sursă foto: cotidianul.ro)

Rătăciţi în tradiţie: Minciuni consensuale

Scriam, cu puţin timp în urmă, că mă tem de ziua în care premierul Victor Ponta şi candidatul la preşedinţie Crin Antonescu ar garanta pentru Vasile Pruteanu. Ziua a venit, am trăit-o. Semn că atunci când scrii despre politică nu e cazul să-ţi ponderezi imaginaţia. „Mergeţi, aşa cum eu o fac, alături de experienţa, competenţa şi omenia lui Vasile Pruteanu”, a mai spus Crin, la Piatra Neamţ. Semn că nu mă înşelam când am spus răspicat că politica activă şi elegantă a murit puţin odată cu liderul liberal Horia Rusu. Dar, după cum merg treburile în România, niciodată nu trebuie să zici niciodată. De-asta parcă n-aş crede nici în angajamentele de la Piatra, din partea PNL şi PSD, privind izolarea politică a lui Gheorghe Ştefan şi Culiţă Tărâţă. Vorba ceea, şi Traian Băsescu l-a desemnat pe Victor Ponta să formeze un guvern, deşi spunea că n-o va face.

O zi mai târziu l-am văzut în acţiune pe Dan Diaconescu. Repertoriul său dedicat ciocoilor este binecunoscut. La Piatra doar l-a personalizat. S-a lăsat şi cu un jurământ al publicului de eliberare a oraşului şi judeţului de ciocoi. De înţeles, ţine de mesajul politic de... fenomen social al celei de-a opta minuni din Caracal. Ce n-am înţeles, de nici un fel, e cum vine socoteala cu transformarea primăriilor şi a consiliilor judeţene în instituţii generatoare de profit, care profit să fie împărţit cu poporul. Dacă insultele, ameninţările şi angajamentele politice îndoielnice, deşi inacceptabile, sunt de înţeles într-o campanie electorală, minciunile aberante chiar ies din orizontul celei mai săltăreţe imaginaţii. În vremuri electorale, viaţa o confirmă, prind de minune. Cum a prins, în 2000, sinistra poveste a consilierului „independent 100%” care a prostit prea mulţi alegătorii pietreni cu „factura zero” la întreţinere.

Toate acestea mi-au amintit „brusc, deodată şi instantaneu” de Răzvan Temeşan şi BANCOREX, de Caritas şi Ioan Stoica, de Corneliu Gerald Gorduna şi GERALD, de George Danielescu şi SAFI, de flota României şi ştim noi cine, de Sorin Ovidiu Vântu şi FNI, de Corneliu Iacubov şi FPP Moldova plus RAFO Oneşti, de Banca Agricolă, de Credit Bank, de Truţulescu, de Operaţiunea „Ţigareta”, de alte jafuri şi nenorociri care nu au fost tranşate până la capăt. Deşi, să nu uităm, politicienilor noştri nu li s-a încleştat gura de durere când se juruiau că vor ne vor aduce vinovaţii pe tavă. Au fost minciuni acceptate şi de electorat. Sunau bine şi frumos. Peste ani, consacrarea lui „Minte-mă, dar minte-mă frumos!” ridică tot mai serioase semne de întrebare asupra discernământului la români. Minciunile liber consimţite, consensuale cum ar veni, fac parte din natura noastră şi, se vede treaba, nu votul liber exprimat e leacul. Nici presa nu rezolvă problema, dar ajută.