N-am uitat de Praga...

Întors de la Praga, unde am fost martor norocos al triumfului Zeiţelor noastre la Campionatul Mondial de Karate Fudokan, abia ce-am avut timp să scriu interviul cu Ilija Jorga pentru ediţia de colecţie de săptămâna trecută a Mesagerului şi o răceală viroză cumplită m-a trecut la regim de prizonier în casă timp de cinci zile. Cred că am adus-o pe picioare de pe malurile Vltavei.
Cehii au reuşit cu vreo două zile în urmă un adevărat miracol: au publicat în această pagină rezultatele finale ale competiţiei, ba s-au hotărât şi câte ţări au participat. Acum am înţeles că la ei participanţi înseamnă ţări prezente plus ţările invitate care au confirmat intenţia de a veni, dar ale căror karateka nu au primit viză Schengen. Orginal, nu? Asta nu ştirbeşte cu nimic amploarea şi valoarea unui campionat omologat, cu rezultate recunoscute şi foarte importante pentru România.
În această lună, printre picături, am să umblu pe la tolba cu fotografii. După inspiraţie, după sentimente, nu ca o completare a celor date la ziar.

US Team - Praga 2013

Încep cu echipa americană, de la stânga la dreapta: Geroge Schlauder, Rică Tuluceanu, Alberto Wilson, Max Wu, Mike Apan. Alberto şi Max sunt elevii lui sensei Tuluceanu. Tricolorul din fotografia de aici e al meu. Fusese bine împăturit. Tare dragi mi-au fost, mai ales când Max înjura pe româneşte cu zâmbetul pe buze, crezând că ne salută (nu, nu eu l-am învăţat!) sau când Alberto povestea cum treceau avioanele americane pe deasupra casei sale din Panama la vremea misiunii de capturare a lui Noriega.

Matei Cioară

Urmează un veritabil cavaler, frumuşel foc, campion mondial şi el, de la Clubul Olimpia din Bucureşti, unde-l are ca antrenor pe Adrian Nedeloiu, secretarul Federaţiei Române de Karate Tradiţional.
Coborâse din sală să mănânce, chemat de părinţi, într-un fel de bar-restaurant. Comanda a întârziat şi, în clipa în care a văzut că pauza luată a expirat, s-a ridicat şi a întins-o nemâncat înapoi la sală. Am fost impresionat de pasiunea şi sacrificiile făcute de părinţi. Teoria incidenţei a funcţionat de minune. Ca dovadă că lumea asta-i tare mică, tatăl său, Mihai, lucrează la Fresenius, celebri clienţi ai Mesagerului din vremea dezvăluirilor despre jaful de la Spitalul judeţean.


Puteam încheia selecţia de azi fără Cati Şerban? Evident că nu. Calitatea pozei nu e grozavă, dar e de album, pumnul ei se duce exact unde trebuie..