Să nu uiţi, Victor Ponta!...

...Dacă tot se zice că azi e zi specială în târgul de sub telegondolă, şi unii se amăgesc cu sărbătoarea compromisă a unui falnic liceu, ia luaţi încă o dată fotografia asta făcută în vara lui 2011. Nu de alta, dar îl prefer pe Ponta în locul Sulfinei. Ştiţi care Sulfină, aia sinistră - Barbu îi zice în acte, Porfir se numea ca elevă la Petru Rareş. De-ar fi fost muierea asta penală iar lipită de guvernare, nu vă imaginaţi câte buze şi limbi i se administrau slugarnic la foc automat într-un loc predestinat.

După alegeri. Trei „bilule”

Fiecare cu neamţul lui

Ok, Iohannis este preşedinte ales glorios, gata validat de Curtea Constituţională. În primul tur, nu e un secret, mi-am făcut datoria şi l-am votat pe Călin, cum au făcut mulţi oameni dragi sau simpli cunoscuţi din Piatra Neamţ. (Nu cred că ar fi corect să divulg încă identitatea unui important liberal pietrean, care a trimis valuri de mailuri pentru susţinerea lui Călin, deşi cred că e uşor de recunoscut din moment ce eu pomenesc acest episod.)

Horia şi calul alb

Pe 2 noiembrie a fost votul de conştiinţă, de convingere. Dintre cei dragi, fundamentali pentru politica din mintea şi inima mea, doi s-au dus în altă lume. În afară de prieteni, cui mama ei de săgeată liberală îi vine a crede că la anul, pe 29 ianuarie, pomenim de două ori şapte ani de la moartea lui Horia? Celălalt radical de excepţie a fost Dinu. (Nu trebuie să mai dau link-uri sau alte repere.) Şi-atunci, cum să nu votez cu Călin? Mai multe i-au apropiat decât i-au despărţit după ce românul fesenizat a refuzat să taie coada câinelui dintr-o lovitură, nu pe felii. În celebra apariţie la TVR, la începutul anului 1990, când a fost enunţată provocarea, alături de Radu Câmpeanu erau Dinu şi Călin...

Pe 16 noiembrie a venit votul de decizie. Eram convins că nu contează ce ştampilez. Alin Teodorescu anunţase demult ce se va întâmpla. Apropiaţii mei ştiu ce-am ales. Şi am considerat indecent, imoral să fac sugestii.

Ne-am ales c-un fel de neamţ. În studenţie, ani buni, am avut parte de-un neamţ autentic coleg de cameră. Cu nume de familie maghiarizat abuziv, cu bunic veteran din Wehrmacht, fostul meu partener de bridge orădean - pe care l-am invocat şi în alte ocazii, dacă nu cumva am explicat conversia numelui de la Tzier la Czier – a fost un caracter, un tânăr nobil, o inteligenţă sclipitoare. Dacă Iohannis ar conţine 5% din prietenul meu de elită, avem ce discuta.

La Petru Rareş, birjarilor!...

Cu cinci ani în urmă ne-am bucurat şi am petrecut incredibil, cu cinste şi onoare, în contul a 140 din certificatul de viaţă, de performanţă cu pecetea LPR. Liceul „Petru Rareş” (sau Liceul „Pile şi Relaţii”, după eticheta ignobilă pusă de vrăjmaşi la finele anilor ’70 din secolul trecut) redesena frumos valenţele de castă de elită. Inadecvările bociste impuse de regim au fost de tot râsul.

Lucia Ostahie (Gradinariu), lider şi simbol al anilor '80

Am consumat în 2009 o aniversare publică de excepţie, dacă nu unicat. Raţiunea şi respectul au făcut atunci ca Mihai Obreja, Dorel Haralamb, Dan Oniciuc şi Paul Sandovici, în primul rând, să deschidă uşa sărbătorii pentru toţi absolvenţii care contează, nu uită, simt şi trăiesc în spiritul autentic al Rareşului. Iată de ce, cu resemnare şi mândrie, am fugit de oferta de a fi băgat în seamă doar personal, la aiureala de145 de ani. Am considert-o inadecvată şi insuficientă, dar asta nu puteam detalia la ziar. Fără colegii mei nu exist. În 2009 au fost salutaţi cu respect. Restul e pur şi simplu rest. Drama e că şi spiritul de la Rareş a început să dea cu rest.

Seniorul Strătilă

Seniorul Strătilă

Pe 18 noiembrie, Ion Strătila, preşedintele Consiliului de administraţie de la RIFIL, a împlinit 73 de ani. Cine vrea să vorbească la modul serios, profund despre profesionalism, responsabilitate şi liberalism adevărat, s-ar cuveni să îi ceară o audienţă. Crede cineva că venerabilul nostru a devenit degeaba o referinţă naţională?

Manifest sincer de noiembrie

Trăiesc în acest an sentimente mai confuze ca niciodată de la Revoluţie încoace. E vizibilă lipsa de grijă acordată refugiului meu privat de pe blog. Poate că-i de-nţeles. Am sărit cu temei peste nuanţările personale promise din simplul motiv că am reuşit să le strecor la gazete, ca un privilegiu derutant, în comentarii. Asta nu înţeleg mulţi, însă e problema lor. Evident, confuze sunt de fapt sentimentele, nu linia de gândire. Nu am abdicat de la ea. Fac eforturi tot mai mari să o ţin în viaţă într-un judeţ depăşit de istorie.

Falia dintre dintre societatea noastră (ca vai de capul ei) şi conducători (ca vai de capul nostru) condamnă deseori la a filtra substanţa crezului şi a te duce spre speculaţie voioasă, sancţionare autocenzurată şi ironizare searbădă. Trebuie să şi supravieţuieşti, n-ai de ales. Speranţa de a interveni hotărât este un miraj. Convenţiile şi aranjamentele, complicităţile şi presiunile din acest context elucubrant schimbă sensul vieţii. Cu atât mai spectaculos e să respingi acea pomenită condamnare.

Mă îngrozeşte să văd câţi au timp şi răbdare pentru treburi neserioase subscrise miturilor false gonflate de închipuiţii gânditori contemporani. În majoritatea lor, sunt slugi vopsite de cea mai joasă speţă. Dar foarte talentate. Profitorii exemplari - filosofii, poeţi, analiştii, sociologii şi experţii în nimic - sunt mai periculoşi decât bandiţii politico-economici. Nu întâmplător un raţional ca Mircea Coşea, pentru a da repede un exemplu, nu trece la publicul care se-nchină în prostie la alde Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Are şi profesorul păcatele, erorile lui, numai că şi le asumă. Ceilalţi se dau perfecţi, supremi, emit sentinţe adulate de asociaţi penibili sau naivi la fel de penibili în exaltarea lor.

Evocarea discernământului, atât de prezentă în toate comentariile din Ceahlăul şi Mesagerul de Neamţ, e o datorie pentru oricine are mintea acasă, pentru oricine mai are un dram de hotărâre să respingă spălarea pe creier. Dramatic cu totul este că suntem împinşi să optăm nu pentru valori, ci pentru nonvalori aparent convenabile. Iluzia răului cel mai mic a terminat cel puţin o generaţie de români. Şi o pagină de istorie la fel de lungă ca România sub Ceauşescu.

Apăsarea comentariilor pi buni în Pinalti Land

Am şi eu naivităţile mele de neînţeles pentru mulţi, ce să fac? Credeam că-i suficient să ţin ritmul zilnic (cu vreo două pauze) de comentarii în Ceahlăul, fără să le mut pe blog. (Ce apare în Mesagerul de Neamţ are deja vechime consistentă, dar trebuie căutat cu răbdare.)

Când m-am apucat să ţin coloana din pagina 3, Comentariul zilei, am avut o înţelegere cu Vali Bălănescu: scriu ce-mi trece prin cap - oricât de radical, despre orice subiect, indiferent de jupânul vizat - dar fără accente personale grave "scurse" pe blogul personal. E corect. Înţelegerea merge mai departe. Mă şi mir câte comentarii am publicat.

Voi face însă loc aici unor completări, nuanţări, aprecieri sau critici suplimentare. Cu orice risc. Vedeţi toţi ce se întâmplă în jur, vin zile grele. Minciunile înfloritoare şi destrăbălarea multimedia în cartel politic flexibil, instrumentate prin ideologi tocmiţi de toată jena de care nu nu scăpăm de ani de zile, devin o pacoste. Să le ignore cine n-are mintea acasă.

Aici găsiţi legătura spre toate comentariile publicate în Ceahlăul . E al nostru, cu marca înregistrată.

Mai jos vi-l prezint pe motanul Misha, martorul de lângă laptop al multor comentarii. Într-o zi, în pauză de inspiraţie, i-am arătat o fotografie din tinereţea lui jupân Pinalti. A sărit de pe birou şi s-a oprit direct la litieră.

        

Încă un bandit de-al lui Pinalti în libertate?...

Dacă se confirmă informaţia difuzată pe un portal local de ştiri, Viorel Pleşcan, infractor consacrat ca Viorel Andrei prin segmentul de presă declasată din judeţul Neamţ, ar urma să fie pus în libertate. Câte ceva rapide pentru amintire aici şi aici.

Viorel Pleşcan - Andrei (sursă foto: libertatea.ro)

Escrocul dat în urmărire ani şi ani de zile, capturat abia în 2011, s-a "ascuns" perfect la posturi locale de radio şi televiziune. "Gloria" şi-a consolidat-o pe mâna lui Pinalti. Tupeul nemărginit încă nu a fost uitat.
Dacă se dă cumva adunarea generală a infractorilor şi derbedeilor de presă sub steag de cooperativă politică, oare unde scoate capul neicuşorul ăsta? Poate dă Domnul şi nu se confirmă informaţia.

Deschideți poarta calului!...

Ediția din acest an a Cupei municipiului Piatra Neamț la sărituri peste obstacole,

completată de Cupa Fedreației Ecvestre Române și o etapă de Grand Prix, a tulburat cu totul prin lipsa publicului, cel puțin până sâmbătă. În alți ani, criticile se îndreptau spre deficiențele organizatorice, dezvăluiam conflicte sau nepotriviri în evidentă contradicție cu ce înseamnă grația calului și pasiunea consacrată a pietrenilor pentru echipele cal-călăreț, cele mai frumoase din lumea sportului. Cu înțelegere sau neînțelegere autoreprimată, mergeam înainte, așteptând încă o competiție, și încă una. Refuzam resemnarea în fața condițiilor financiare tot mai precare de la un la altul. Din gloria cupelor mondiale de odinioară am rămas cu nostalgia amintirilor. Facem poze lângă afișele vechi de peste 20 de ani, mărturii a ce-a fost și n-o să mai fie. Am renunțat până și să ne certăm între noi sau să repezim federalii. Îmbătrânind, ne predăm în fața constatării lui Florin Piersic: nu știm dacă rămâne timp să ne împăcăm.

Asta nu-i face scăpați de critici, de binemeritate huiduieli pe șefii urbei și pe colaboratorii lor care profită pe seama zonei de agrement de Peste Vale. Au dat sau vor da niște firfirei în contul competiției, nu e rău, dar dijmuirea oamenilor, la intrarea în ștrand, în drumul lor spre Baza Hipică „Virgil Bărbuceanu” devine obraznică, insuportabilă, de neacceptat. Nu biletul în sine e problema, cât unde se plătește, cine taxează. De dragul cailor, cu garanția că de bani se bucură chinuita noastră bază hipică, cine n-ar băga mâna-n buzunar? Așa însă, e imposbil să nu observi gașca de neoștabi locali cu regim preferențial la barieră. Ei nu „frecventează” nici mizerabilele WC-uri din baza hipică, aflate oficial în portofoliul stăpânilor urbei, din simplul motiv că sunt bine primiți, bine tratați la crâșmele din ștrand. Poate-ntr-o zi bunicii civilizați din Piatra Neamț își vor călca pe inimă și educație – a învăța nepoții să facă pipi pe gipanele ștabilor dă dimensiune precocității protestului. Nu-i frumos, dar sănătos. Între o tufă sau un trunchi gros de copac și o roată de gabaritul nepotului, eventual roata unuia priceput la a închide centrul orașului pentru motocicliști, alegerea-i naturală.

Natural ar fi să se deschidă poarta calului. Nu să iasă calul, ci să intre lumea, cât

mai multă lume, toată lumea. Decizia, din nefericire, e a unora străini de cultura și civilizația animalului suprem. La admiterea pentru cariere politice și administrative ticăloase educația e în afară de concurs. Totuși, ei nu scapă de momente dramatice. La înmânarea premiilor trebuie să se apropie de cal. Animalul suprem îi simte.

(Comentariul zilei, Ceahlăul, 16 iunie 2014) 

Ochii dispreţului public

Ca imagine şi eficienţă publică, se consideră că gazetarii se bucură de privilegiul dat de greutatea cuvântului scris sau vorbit. Consideraţia-i bună, privilegiul e dureros. Dincolo de relaţii, obligaţii şi simpatii personale pe care e obligat să le gestioneze cu grijă, gazetarul trăieşte în aceeaşi lume cu oamenii de rând. Fără îndoială, simte altfel, vede altfel, dar dă faţa cam cu aceleaşi personaje publice. Diferenţa fundamentală e că omul de rând ajunge oarecum greu să spună ce-l doare, ce-l cotropeşte.

În spate, dar şi în faţă, şi unii şi alţii ne lovim de acelaşi dispreţ. Se vede repede din ochii celor căutaţi, deranjaţi. Despre ce oglindă reprezintă ochii s-au pronunţat clerici, poeţi, romancieri, filosofi, psihanalişti, medici, artişti, ba şi politicieni. Oamenii de rând deţin însă supremaţia. După intuiţia şi pregătirea fiecăruia, ei nu ţin cont de îndrumări, pagini de sensibilitate, analize, ghiduri, judecăţi de valoare induse şi alte cele. O mare problemă pentru cel de rând e că ridică greu ochii din pământ. Binecuvântaţi sunt empaticii, dar suferinţa le este pe măsură. Simt natural, suferă în sinea lor şi se exprimă cu eleganţă fără rost, fără impact.

Lipsiţi de griji, parcă dopaţi de duhul puterii, alaiul de puternici-obraznici locali zburdă pe sub nasul şi ochii noştri. Valul temelor naţionale domină şueta de bodegă. La piaţă sau la colţ de stradă, se impun „competenţi” în materie de Băsescu, Ponta, Dragnea, Udrea, Blaga, Antonescu, Voiculescu sau Boc. Pinalti, Mihaela „Miuţa” Stoica, Cornelia Tudorancea, Vasile Pruteanu şi discretul Gheorghe Popescu, pentru a da câteva nume de referinţă, nu tulbură vorbele „boborului” local, cel deşălat de administraţia pinaltoidă.. Atitudinea deşălaţilor e mascată de o ipocrizie vecină cu lipsa de responsabilitate. La bodegă, în piaţă sau la colţ de stradă, comentatorii uită de fapt să se privească în ochi. La ei e uitătură vinovată şi le fuge în asfalt, pavele, faţade, cabluri de telegondolă. Se fac că nu ştiu de ce. De fapt, ştiu. Au votat, dar nu recunosc.

Pe linia de recunoaştere, dublată de nerecunoaşterea cu spefic determinat de stăpânii urbei, un „eşantion” de pietreni îndeletniciţi cu gazetăria a avut recent ocazia să se uite în ochii numiţilor Bogdan Puşcaşu (administratorul unui oraş cu pretenţii de staţiune turistică de importanţă naţională) şi Aurelia Simionică (viceprimar PSD peste defuncta Perlă a Moldovei). S-a raportat oficial o minciună publică ieşită din orice tipare ale minciunii digerabile de românii de rând. Ce dispreţ exprimau ochii lor nu se poate spune în cuvinte civilizate. Sila faţă de responsabilitatea publică se subînţelege. Unii gazetari o observă, o sancționează, alţii nu. 

(Comentariul zilei, Ceahlăul, 12 iunie 2014)