Trec anii, trec, şi
se apropie ziua când timpul scurs comemorat de la înălţarea elicopterului de pe sediul
Comitetului Central al Partidului Comunist Român va fi egal cu perioada de
domnie a lui Ceauşescu. Asta dacă numărăm zilele scurse de la Plenara CC al
Partidului Muncitoresc Român din 22 martie 1965, fiindcă vechimea de preşedinte
al Consiliului de Stat sau al României e arsă demult. Aşadar, 24 de ani, 9 luni
şi o zi. Merge bine ca titlu de film, nu?... Scadenţa vine în septembrie anul
viitor. Înainte de alegerile prezidenţiale, înainte de consumarea AMR-ului de
65 68 de săptămâni cu Traian Băsescu anunţat de prim-ministrul Victor Ponta. La
rotund, încă 13 luni.
Dincolo de
nostalgiile româneşti şi inevitabilele comparaţii cu iz de bilanţ, va fi un
moment de cumpănă. E imposibil să nu se încerce o exploatare politică
electorală. Cine şi cum îşi va asuma riscul e altă socoteală, una dificil de
potrivit de pe acum. La urma-urmei, fiecare e liber să judece cum crede de cuviinţă,
cum îl duce mintea, cum îl determină viaţa.
 |
| Sarmizegetusa Regia - "moştenire" de la daci din betoane moderne |
Ceea ce-i puţin
probabil să se întâmple este prezentarea unui raport despre starea naţiunii. Nu
e tot una c-un raport de activitate de felul celui pe care şi un pârlit de consilier
local e obligat să-l facă. De altfel, aceste penibile inventare de activităţi,
meşteşugit încropite pornind de la fişa postului, de la un ales mic şi vioi
până la preşedinte, au degenerat cu totul. Astăzi, dacă întrebi paşnicii români
pe stradă despre ce este acela un primar sau un preşedinte de judeţ şi cu ce
ocupă ei, majoritatea îţi va răspunde că sunt primii gospodari. Probabil gospodari
tentaţi de o nuditate parţială şi zeflemitoare din moment ce hârâie într-una ca
o placă stricată cum, odată aleşi, s-au lepădat ei de haina politcă. Victime
ale necunoaşterii şi manipulării, românii nu pricep şi pace că primarii şi
preşedinţii sunt de fapt primii politicieni ai comunităţilor. Cum
responsabilitatea lor este o floare rară şi neocrotită, mergând de jos în sus
şi-apoi cât mai sus, asumarea unui raport despre starea comunităţii sau a ţării,
despre nivelul de dezvoltare sau regres, despre cauze şi măsuri, despre
strategiile coerente de viitor – nu, n-apucăm, nu e cazul. La nivel local, numărul
de autorizaţii de construire, sutele de audienţe, kilometrii de canalizare şi
câte şi mai câte asemenea articole de dare de seamă nu mai impresionează nici
activul de partid, nici subordonaţii fidelizaţii prin varii metode. Până la starea
naţiunii ne apasă starea comunităţii locale. Mai cu seamă în condiţiile în
care, pe teritoriul României, există localităţi şi judeţe net detaşate în bine,
efectiv rupte de mizeria naţională. Asta e o certitudine, iar după 24 de ani, 9
luni şi o zi vom marca încă una. Cu mult înainte ca sociologii să ne terorizeze
prin ecranul televizorului cu definiţiile şi socotelile lor, la şcoală se
învăţa o definiţie cinstită a generaţiei, anume perioada de timp care desparte
vârsta tatălui de-a copilului sau a primului copil. Adică se cam potriveşte
de-o generaţie irosită şi asta e mai dureros decât starea naţiunii, oricare ar
fi ea. Starea, nu naţiunea.
P.S. Sunt aici câteva intervenţii pe textul original apărut în Mesagerul de joi. Dacă vă plăcea mai mult un titlu în genul 24-9-1, nu am nimic împotrivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu