Este copleşitor să îţi revezi colegii de la Liceul Petru Rareş după 30 de ani. Pe mulţi aproape că nu-i recunoşti, alţii te uluiesc cînd afli ce profesii au descoperit, ce cariere i-au consacrat. Momentul dării de seamă personale te doboară sub presiunea cascadei de flashuri ale memoriei destinului. Îţi aduci aminte de reuşite şi neîmpliniri, de pasiuni, ambiţii şi cartea-cea-adevărată care se făcea pe vremuri. Performanţele, la Rareş, străluceau de naturaleţe, de normalitate. Iar promoţia 1981, după cum a amintit profesorul Nicolae Vasiliu, directorul de atunci, a însemnat relansarea liceului. Cu 92% dintre absolvenţi admişi la facultate parcă nu mai aveam timp să ne uităm la alte licee din ţară decît dintr-o poziţie confortabilă şi privilegiată. Da, eram mîndri, eram afurisiţi, eram buni! Era în firea noastră şi în spiritul Rareşului să zdrobim concurenţa. Pe-atunci contau competiţia şi examenele.
Fireşte, materialul uman, cum se zice, era important. Educaţia de acasă şi din şcoală generală a acelor timpuri sînt astăzi file de poveste. Învăţătura din clasele I - VIII?... Care învăţătură? Pe-atunci se făcea la şcoală, azi la meditaţii. (De cînd am aflat de la un coleg că se practică meditaţii şi la grădiniţă, deja mă gîndesc că desfiinţarea învăţămîntului preşcolar e o idee bună.) Aşa se face că profesorii noştri au avut cu cine să lucreze. După cum, la fel de adevărat, dacă nu ajungeam pe mîna lor, la Rareş, cine ştie ce se alegea de noi? Nu i-am iubit pe toţi, nu aveam cum. Cei prezenţi însă, alături de cei trecuţi la cele veşnice, sînt icoane pentru viaţa noastră. Nu le ţii în casă, nu le găseşti la biserică. Le ai în suflet şi în minte – acolo-i locul lor.
Din păcate, valorile sădite şi cultivate de Rareş în noi nu se regăsesc în societatea românească de astăzi. Nu ştiu ce şi cît mai datorăm noi României, dar ştiu că România e restanţieră faţă de noi. Pentru că ne-a minţit, pentru că ne-a trădat viitorul devenit prezent.
Cu toate acestea, fiindcă noi ne-am hrănit şi din „Dezîmblînzirea” lui Nichita Stănescu, al cărui portret veghează în clasa fostei a XII-a C, vîrful de lance al promoţiei, cred că de vineri – 17 iunie încoace am descoperit dezresemnarea. Noi nu ne putem schimba în rău. Problema e cu România...
PS Împreună cu şefa noastră de promoţie, Lucia Grădinariu (născută Ostahie), cu Cristina Grosaru (Ise) şi Adrian Nichifor, dacă tot am fost colegi începînd din clasa I, am făcut o vizită, sîmbătă, învăţătoarei noastre. Doamna Maria Pricop este o veritabilă legendă a Şcolii Generale nr. 3, din Piatra Neamţ. În faţa Doamnei, redevenisem simpli copii. Care copii, la Dezvoltarea vorbirii, în urmă cu vreo 40 de ani, povesteau despre Neil Armstrong şi visau să studieze în SUA. Astăzi, Lucia are parte de o formidabilă carieră ştiinţifică şi de afaceri în SUA, unde – dacă n-am apucat noi... - studiază şi fiul ei, şi nepotul Doamnei, cel din urmă fiind nimeni altul decît Sebastian Burduja, preşedintele Ligii Studenţilor Români din Străinătate. Părinţii lui sînt, nici nu se putea altfel, absolvenţi de Rareş.
