Voi lupta pînă la ultima mea picătură de sînge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine, spunea marele român Ion Raţiu pe 17 mai 1990, înainte de Duminica Orbului, în cadrul istoricei dezbateri televizate
cu Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu. I-a spus chintesenţă a democraţiei. Aşa înţelegea şi trăia Raţiu soarta de om al societăţii. Peste ani, tot mai mulţi aveau să admită că sincerul şi autenticul ţărănist rămîne cel mai bun preşedinte pe care nu l-am avut.
Din zona gîndirii liberale sănătoase, profunde păstrăm una dintre cele mai sensibile provocări morale moderne. Este moral să afirmi cu voce tare ceea ce eşti, este moral sa fii consecvent în afirmarea crezului propriu, este moral sa gîndeşti pe termen lung, este moral să-ţi afirmi propria ta identitate. Este moral să ai curajul să spui că eşti altfel decît alţii, chiar dacă aceşti alţii sînt deocamdată mai mulţi,
susţinea regretatul lider PNL Horia Rusu. Rămîne preşedintele pentru care merita să redefinim sacrificiul spre a ne salva onoarea.
După cele auzite şi văzute în ultimele zile de-o ţară întreagă, ne-am lămurit - tragic şi defintiv - cu locul românului în România: omul nu mai este în centrul societăţii. Politicienii sau, mă rog, autointitulaţii politicieni conducători au preluat stăpînirea absolută a adevărului şi desăvîrşesc opera de a decide asupra vieţilor şi destinelor noastre cu un cinism (se putea altfel?) desăvîrşit. În zorii naivei democraţii româneşti, certificate cu mare vărsare de sînge, erai cît de cît ascultat înainte de a ţi se respinge punctul de vedere, indiferent de manieră, măcar pentru a nu face notă discordantă cu ambiţiile euro-atlantice. De-acuma-i gata, s-a vărsat de tot! Discursul preşedintelui de luni, la ceremonia cu jurămîntul de credinţă faţă de ţară al Sulfinei Barbu, marchează substituirea defintivă a ţării cu un Băsescu, un guvern, un partid şi disciplina de partid. Năduful preşedintelui, cînd vorbea despre cît de costisitor a ajuns poporul român, degaja o ură organică. Dispreţul era cunoscut, dar ura vine a securiza dănţuirea şi bunăstarea lui, a acoliţilor peste un popor muribund, un popor care degeaba reclamă demnitate şi identitate. Educaţia şi sănătatea au fost lichidate. Dreptul la muncă şi viaţă după muncă, la fel. Dreptul românului la viaţă activă decentă e descurajat sistemic şi sistematic în favoarea măririi şi prosperităţii fără limite a conducătorilor. Nu în piscine, drumuri şi săli de sport stă fiinţa lor, ci în nefiinţa noastră. Albă ca Zăpada, o poveste a purităţii transformată în justificare şi atracţie politică, defineşte perfect orizontul de aşteptare imediată, de acţiune şi pradă al stăpînilor. Albul e negru, recele e cald, întunericul e luminos.
