Este sau nu este 20 mai mare ca 22?

Am fost întrebat, am fost provocat. M-au înjurat unii în fel şi chip. Apoi m-au ridiculizat în culisele închipuite de noua generaţie de frustraţii aflaţi pe val, ăia dependenţi de adăpătorile politice de sezon. După care, cu ironică generozitate, m-au bănuit că aş fi stimulat, presat sau ameninţat. Nu, nimic nu e adevărat. Şi nu liniştea personală a fost în joc. Pur şi simplu nu mai aveam ce spune. Nu am scris şi nu am comentat despre referendum pentru că aşa am vrut. Cine mă ştie, ştie şi ce am scris de pe la 2005 încoace despre Matrozimea Sa Băsescu Întâiul. Nu era nimic de aflat în plus. Iar când sufeream de singurătate, criticându-l pe Băsescu, prea mulţi „onorabili” adversari de azi ai prezidentului se înghesuiau să-l pupe, indiferent de parte, mai sus de picioarele-i crăcănate de marinar.

A venit ziua votării şi am aflat că, alături de peste 8 milioane de români, sunt complice la o lovitură de stat dată prin vot. Poţi comenta o asemenea enormitate? Ei, uite, în România merg şi enormitatea, şi comentariile.

Cel mai tare, însă, mă îngrozeşte altceva, anume că ambele tabere s-au încurcat în minciunile comune. Iar minciuna cea mare se referă la statistici, liste electorale şi recensământ. Documentul oficial cu Situaţia privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente şi posesorii de carte de identitate mai avea puţin şi putrezea pe site-ul Biroului Electoral Central. Situaţia data din 9 iulie şi fusese prezentată de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul MAI. Nimeni de la Bucureşti n-a luat-o în seamă până la beleaua cu cvorumul. Scria acolo clar şi la obiect: număr de alegători – 18.308.612; număr de alegători cu CI – 15.714.403. Cine se poate prezenta la vot? Care-i cvorumul?... Restul nu a fost decât panaramă neasumată. Explicaţia e una simplă şi incriminează toate forţele politice, ele fiind complice la întreţinerea unor falsuri, eventual permise de lege: nimeni nu a avut interesul să oficializeze populaţia reală a României! Dacă jucam cu cifrele reale, întâi de toate, trebuia să dispară mii şi mii de aleşi locali. Dacă se păstrează norma de reprezentare, şi Parlamentul se răreşte vizibil, pentru a nu mai vorbi de încurcăturile cu unii bani de la Uniunea Europeană. Toţi au tăcut, toţi s-au încurcat. Şi-atunci, ce să mai comentezi? M-am uitat seri la rând la televizor şi am văzut că „inteligenţii naţionale” trag cu tunul în Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, personal în ministru, dar nu observă că Direcţiile Judeţene de Evidenţa Persoanelor se află în subordinea consiliilor judeţene.

În asemenea condiţii, aşteptarea verdictului Curţii Constituţionale – indiferent dacă îl accepţi, sau nu – devine o chestiune de bun simţ. Chestiune de cvasiresemnare rămâne în continuare numărarea anilor brucanieni. A prezis 20, au trecut 22. Iar milioane de români, chipurile egali în drepturi cu mine, nu au nimic împotrivă – stau acasă şi nu votează. Poate le-aud gura că nu au bani de medicamente, întreţinere şi înmormântare!...

PS Comentariul, predat miercuri dimineaţă, va fi publicat în ediţia de mâine a Mesagerului. De miercuri seară au început să se prindă de faza cu populaţia reală şi "inteligenţii naţionale" care zburdă prin televizuinile de Bucureşti. Nu-i rău.

Rătăciți în tradiție: Boda, un neobosit neobrucanian

În privința lui Silviu Brucan nu am avut ezitări și nici îndoieli. La apariția sa publică, la Revoluție, eram suficient de tînăr ca să elimin riscul de fi intoxicat de prezicerile, jocurile și verdictele emanate de acesta. Goana iresponsabilă după audiențe, peste ani, avea să facă din el și o vedetă TV, una sinistră. Rețeta s-a păstrat și actualizat după decesul lui, periodic fiind intoxicați de tot felul de „profesori”, abonați la a-și da cu părerea lor otrăvită, dar, mai ales, deciși să ne convingă că sîntem proști și nu pricepem ce ni se întîmplă dacă nu ne luminează ei, „profesorii”. Unul dintre specimenele longevive este Iosif „Ioșca” Boda.
Ioșca împlinește 66 de ani pe 9 martie și e licențiat în filosofie. E specialist în logică și… logica promovării excesive a învățămintelor sale începe să semene cu un atentat la bun-simț și inteligență. A fost cadru de nădejde la Academia de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, loc de unde a prins o bursă a Guvernului francez, făcînd o specializare în tehnici de campanie electorală. Nu oriunde, ci exact la Sorbona! Pe vremea lui Ceaușescu! A prins CPUN-ul la momentul potrivit și i-a fost consilier lui Ion Iliescu. După Duminica Orbului, din 1990, rămîne alături de Iliescu, devenind director al Direcției de informare, sinteze și documentare din cadrul Președinției. Calificarea în tehnici de campanie electorală, probabil, îl recomandă să se ocupe de strategia de campanie pentru prezidențialele din 1992. E recompensat cu o funcție de consilier prezidențial și se ocupă de politica internă. Pleacă puțin ca ambasador în Elveția și este recuperat pentru alegerile din 1996, ca director de campanie. Intră în istorie definitiv după ce este gratulat cu încadrarea „hipopotamul transpirat” de graficianul Eugen Mihăescu. Trece la odihnă activă (sau la activitate de odihnă) în Camera Deputaților. În 1997, se alătură lui Teodor Meleșcanu, Mircea Coșea și Marian Enache și fondează Alianța pentru România. După 2000 se dedică scrisului și analizei politice, cea din urmă livrată mai cu seamă prin televizuini. „Săptămîna politică”, de la TVR, rămîne un reper de emisiune toxică. Despre celelalte calități umane și profesionale s-au exprimat o pleiadă de figuri publice, de la Eugen Mihăescu, la Ion Iliescu.
Mai nou, Ioșca a fost recuperat de o televizuină fidelă actualei Puteri. Le știe în continuare pe toate, îi combate pe toți, metodic, după agendă, după poruncă. Discernămîntul pare că și l-a pierdut pe cărările politice. Duminică seara n-a găsit pe altul decît pe Dan Diaconescu să încerce să-l „execute”, nu la zid, ci la televizuina care-l invită permanent. A crezut că telentele-i de politruc versat sînt un argument suficient pentru a-l desființa pe neastîmpăratul fondator al Partidului Poporului. Sigur, și Diaconescu o ia vîrtos pe arătură, nu stăpînește multe chestiuni politice, despre reforme economice a citit doar niște rezumate, dar nici nu pare să-și fi propus mai mult. La rigoare, Bogdan Teodorescu, Valentin Stan sau Alin Teodorescu îl fac oricînd praf pe Diaconescu. Dar nu cred să-și fi propus. Ioșca, însă, turuind într-una ca o moară hodorogită și siluind specializarea sa în logică, a uitat un mic amănunt: se certa cu un fenomen social, nu cu un lider politic. Precursorul său, Silviu Brucan, n-ar fi făcut o asemenea eroare.