Era
prin 1997 sau 1998, nu-mi amintesc precis. Împreună cu doi colegi de gazetărie
de la alte două publicaţii locale am fost invitat de Luigi Bodo de la RIFIL să
vizitez filaturile de la Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, fabrici
salvate de la moarte de RIFIL şi investitorii italieni asociaţi. Ni s-a porpus
să vedem cu ochii noştri, să judecăm cu capetele noastre fără nicio o obligaţie
de a scrie la gazetă. Singura „atenţie” oferită a fost un prânz la singurul
restaurant civilizat al vremii din Câmpulung Moldovenesc. Pe atunci, RIFIL
ducea lupte grele cu Fondul Proprietăţii de Stat. Timpul nu se mai întoarce,
ruinele marii fabrici Melana de la Săvineşti nu pot plânge. A plâns un nene,
fruntaş ţărănist, mai târziu mason important, între timp plecat din ţară, care
ceruse partidului să-l pună director general la RIFIL.
Cu
trecerea anilor, vizitele de documentare s-au perfecţionat în mod aproape
abominabil. Afacerea Roşia Montană este, poate, cel mai scandalos şi imoral
exemplu. Gazetari şi formatori de opinie de care nu scăpăm în veci au făcut
turism de documentare la antipozi pe banii investitorilor în exploatarea
aurului românesc şi a ce mai e pe acolo, poate mai impotant decât aurul.
Captarea bunăvoinţei a fost cumpărare în toată regula. Turiştii invocaţi sunt
cunoscuţi şi răscunoscuţi, cu nume şi prenume. Ce-au păpat e bun mâncat. Poftele
şi interesele s-au reîntâlnit peste ani. Gabriel Resources, ori cum s-or mai
chema investitorii, plasează sume uriaşe în reclame tâmpe şi agresive al căror
rol se vede din satelit: cumpărarea liniştii, a non-combatului gazetăresc, fidelizarea
ONG-urilor flămânde. O fi presa câine de pază consacrat al democraţiei, dar şi
ONG-urile emit pretenţii, cel puţin sub aspectul chipului canin şi al
intereselor. Drama ia proporţii odată ce doar banii dictează. Ce-am face noi
dacă ni s-ar oferi bani pentru a fi favorabili proiectului cu aurul? Să fim
serioşi, nu ne caută nimeni, n-au ce ne propune!
Alţi
câini-de-câini, cei de stradă, au ţinut, marţi seara şi noaptea, capul de afiş
al câtorva televizuini de nişă, poreclite a fi de ştiri, de fapt de dat cu
părerea şi împuiat capul românului. Parcă erau înţelese, nu alta. De neînţeles
rămâne cum, de atâţia şi atâţia ani, oamenii sunt prigoniţi, iar câinii
vagabonzi favorizaţi la nesfârşit. Legile, instrucţiunile şi recomandările nu
au nici urmă de valoare de vreme ce omul nu este apărat. Mai mult, n-am auzit
că maidanezii ar fi specie protejată. Felul în care îi bocesc unii dă încă o
dată măsura predispoziţiei naturale, nu dobândite, a românului de a fi ticălos.
Maidanezul se transformă chiar în fiinţă minunată, numai să nu-l muşte pe el şi
pe-ai lui. Cumva, acelaşi caracter scoate arama la iveală şi când e vorba de
presă. Te pupă, te adulează, când se potriveşte să scrii pe placul lui, dar tot
nu cumpără ziarul, cum nu ia nici maidanezul în casă. De nu-i convine ceva, te
desfiinţează, eşti vândut, bandit şi mincinos. O clipă mai târziu, atins de-o
nemulţumire, poate muşcat de-un maidanez, unde dă el fuga? La câinii de pază
din presă, fireşte.
Că
presa încurcă din când în când câinii e altă socoteală. Cei de la televizuini
au avut, marţi seara şi noaptea, un test în faţă. Nici nu l-au văzut, darămite
să-l înfrunte. Ţinea de câinii războiului. Preşedintele Traian Băsescu, aprope
nefiresc prin raportare la profilul său, îndemnase la prudenţă în legătură cu
criza siriană. Locţiitorul său constituţional la comandă, Crin Antonescu, a dat
însă de veste că România se va afla „în prima linie a unei asemenea formule de intervenţie
împotriva unor lucruri abominabile”, dacă începe războiul. Ce să căutăm
noi, acolo? Ce obligaţii faţă de aliaţii politico-militari avem noi şi nu are
Marea Britanie?... Asta era dezbaterea şi, din varii motive, n-au servit-o. Pe
lângă teroriştii de maidanezil, abia câinii războiului au un chip hâd cu totul,
indiferent ai cui sunt. Dezlănţuirea lor e un subiect greu, sensibil, infinit
mai sofisticat decât a lătra la maidanezi. Nefiind o ţară cu un complex militar
industrial mai răsărit, care să influenţeze decizii mari şi afaceri pe măsură, nici
nu vine vreunul să cointereseze formatorii de opinie şi analiştii după modelul
din afacerea de la Roşia Montană.
P.S. Nu e prima dată când pierd tempoul, dar ăsta-i riscul. Comentariul, sub același vechi generic „Rătăciți în tradiție”, l-am scris marți noaptea și azi a fost publicat. Între timp...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu