Land of Preaculiţă Tărâţă

În judeţul Neamţ cam toţi au minţi bolnave şi fură, numai Culiţă Tărâţă e normal şi cinstit. El te ridică, el te coboară. Toţi îi sunt datori, obligaţi - el nu, are dispensă căci binefăcător ca el sub Soare altul nu-i. Face cruci profunde şi la fel de profund te spurcă în termeni populăroşi de nu ştii în nemernicia ta pe unde să fugi, să te-ascunzi. Are drept de viaţă şi de moarte în viaţa publică. Doar el. Supremul. Nu greşeşte niciodată, e perfect. Nu ameninţă cu puşcăria ca-n anii crunţi ai stalinismului - doar oferă oportunităţi răcoroase şi înghesuite. Iar ţeava cu documente confidenţiale e o derivaţie naturală a unei magistrale fără vreo legptură cu Apaserv şi care trece prin biroul lui de parcă structurile şi instituţiile alea mai speciale au fost anume create ca să-l sprijine pe rafinatul intelectual de la coada taurului. A dat încă o dată măsura bunătăţii sale proverbiale de când se pupă-n draci cu Dorinel Ursărescu, ex-Murdărescu. Am prezis c-aşa va fi, dovada e la gazetă. Şi-am mai spus că-ntr-un an îl va face regretat pe Vasile Pruteanu. A reuşit, dar asta e de bună seamă o constatare bolnavă.

Ultima capodoperă din portofoliul acestui adevărat patriarh al judeţului o găsiţi în anexele de aici . Rod al unei solide gândiri de partid şi fermă, organigrama şi statul de funcţii al aparatului de specialitate al CJ Neamţ ar veni că sunt o binefacere pogorâtă asupra noastră. Povestea cu salariaţii lăsaţi pe drumuri de votul celor din PSD şi PDL a fost etichetată drept diversiune exclusiv de nişte răuvoitori, care nu înţeleg fericirea de-a fi contemporani cu Preaculiţă Tărâţă. Direcţia juridică, resurse umane, relaţii internaţionale este vitală pentru bunul mers al treburilor în judeţ. Era tot ce ne mai doream în viaţă şi nu ne dădeam seama. Fantastic e că funcţia de director n-ar fi pregătită pentru unul a cărui competenţă stă în buletinul de Roman, dar nici mare diferenţă nu e. Cu un director cam de profilul lui Vasile Şendrea sau Bogdan Bosovici şi vreo ciudăţenie care crede că în Regiunea Champagne-Ardenne din Franţa se cultivă elefanţi pus(ă) la relaţii internaţionale, este elementar, Tărâţă va reuşi să nimerească ambasada noastră din Suedia, să organizeze acolo Ziua Naţională a României, dar cu un an întârziere. La ce talente zac în el, parcă-l şi aud zicând că nu ne-a făcut de râs cu angajamentul neonorat anul trecut, că n-am înţeles noi bine, că înregistrările-s trucate, că suntem bolnavi, tot mai bolnavi...

Rătăciţi în tradiţie: Nadia şi Daniel

Probabil că despre Iuri Klimov nu-şi aduce aminte nici inamovibilul Cristian Gaţu. Făcea parte din reprezentativa de handbal masculin a URSS care i-a învins pe-ai noştri, în 1976, în finala de la Montreal. Ediţia canadiană a olimpiadei de vară tocmai ce-a fost evocată în contul zilei de 17 iulie (deschiderea jocurilor) şi al întâlnirii cu perfecţiunea Nadiei Comăneci. Acele zile (după ora noastră, nopţi) fierbinţi de iulie sunt vii şi astăzi. Pe 19, în componenţa Nadia Comăneci, Mariana Constantin, Georgeta Gabor, Anca Grigoraş, Gabriela Truşcă şi Teodora Ungureanu, echipa României câştiga medaliile de argint. Două zile mai târziu, Nadia triumfa la individual compus, iar pe 22 iulie în finalele de la bârnă şi paralele inegale. Întâmplător, 22 iulie este ziua de naştere a lui Klimov. Apare pe diverse site-uri specializate în inventarierea aniversărilor, deceselor, sărbătorilor şi evenimentelor importante din toate timpurile. Montrealul figurează, de regulă, doar cu deschiderea celei de-a 21-a ediţii a Jocurilor Olimpice moderne de vară.

Dacă-i să ne ţinem de alte jocuri, ziua de 22 iulie e plină de resurse. Călugării augustini şi geneticienii îl sărbătoresc pe Gregor Mendel, alături de legile eredităţii. Creatorii de modă reuniţi se închină la Oscar de la Renta, în timp ce în SUA, în funcţie de orientări politice, respect sau pasiuni, e pe alese. Sunt evocate figuri ca Rose Kennedy, mama celebrilor fraţi politicieni, senatorul republican Bob Dole, actorul Willem Dafoe sau boxerul Michael Spinks. Ultimul e medaliat cu aur – ce coincidenţă - la Montreal, unde a trecut în semifinală, la categoria mijlocie, de românul Alec Năstac.

Sărind peste decese, evenimente mai mult sau mai puţin impresionante, diverse alte întâmplări sau Ziua Eliberării în Polonia, ce credeţi că a avut anvergură de zi naţională în România pe 22 iulie? Un indiciu ar fi că s-a lăsat cu închinăciuni. Al doilea-i că sărbătoritul împlinea 25 de ani când Nadia marca încă două note de 10 la Montreal. Pentru cine n-a fost luni pe fază, e vorba despre Preafericitul Daniel. În comunicatul de presă aferent „popasului aniversar”, document remis agenţiilor de ştiri, scria printre altele: „De la ora 11.00, la Catedrala patriarhală va fi oficiată slujba de Te Deum, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române, poporului român şi Preafericirii Sale, precum şi pentru ajutorul dăruit Patriarhului României în promovarea credinţei şi misiunii creştin-ortodoxe”. Cuvintele subliniate şi întregul enunţ ar trebui, dacă nu să dea fiori, cel puţin să producă îngrijorare. Și nu neapărat în perspectiva „întronizării” rolului bisericii în litera Constituţiei. Menţionarea BOR înaintea poporului riscă să treacă neobservată şi nu e bine. Reconfirmarea deşănţatului cult dual al personalităţii, BOR – Patriarh, va fi şi de această dată înghiţită de grosul poporului, probabil pe negândite, indiferent de măsura credinţei. Cât priveşte majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor de pe diverse paliere ale vieţii publice, nu se poate uita, funcţionează frica retragerii binecuvântării, obicei altfel familiar Patriarhului din vremea convertirii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei la Mitropolia S.R.L. Mulţumirile aduse lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra lui Daniel ajung astfel o expresie a recunoştinţei pentru sfidătoarea bunăstare economică, conturile niciodată la vedere, başca pădurile luate cu japca sub înaltul şi acum prefericitul patronaj al sărbătoritului.

† Pavle (11 Septembrie 1914 – 15 Noiembrie 2009)
Arhiepiscop de Pecs, Mitropolit de Belgrad-Karlovci şi Patriarh al Serbiei (după 1 decembrie 1990)

Curios sau nu, la coada-cozii e menţionat „ajutorul dăruit Patriarhului României în promovarea credinţei şi misiunii creştin-ortodoxe”. (Ecumenismul, atât de drag Preafericitului, rămâne cu siguranţă pe altă dată.) Departe gândul eretic de-a cerceta lucrarea lui Dumnezeu, însă aici cam avem de-a face cu oarece minciună prin omisiune. Sfântă sau nu, tot minciună se cheamă. După cum îşi dă seama şi ultimul păcătos, lipsesc mulţumirile cuvenite bugetelor publice de toate orginile. Știm al cui ochi este banul, ştim că BOR e ahtiată după bani. Mult-puţin, important e să primească. În curtea noastră, în Neamţ, cea mai recentă dovadă vine din solicitarea a 50.000 de lei de la Consiliul Judeţean pentru o tabără de vară destinată dezvoltării performanţei la copiii din medii social defavorizate. E organizată, în perioada 16 august – 10 septembrie, de Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ, preconizându-se participarea a 100 de copii, repartizaţi pe serii. Asta înseamnă fix 500 de lei de copil. Să fim serioşi, în aceşti bani stă una dintre cele mai bogate mănăstiri din România, peste care cad miile de hectare de pădure? Se promit activităţi creative, poate ceva instrucţie în pictură şi resocializare, după caz. Mare e Dumnezeu şi mare minunea că nu au trecut în program ateliere de lucru despre cum să nu furi şi să respecţi şcoala. Opera părintelelui jurist Constantin Grigore al Mitropoliei (consacrat prin falsurile făcute pe altarul retrocedărilor ilegale) şi cea a părintelelui profesor Ioan Mihoc (director cel puţin controversat al seminarului) erau la îndemână.

Am pornit de la un handbalist rus şi vedeţi unde am ajuns. Morala-i că nu este nicio morală. E un exerciţiu care demonstrează că totdeauna există resurse de a găsi ceva de sărbătorit la modul serios, fără impuneri, fără manipulări.

O liberalizare uitată

Şi ăsta-i comentariu cu poveste. L-am scris pentru Mesagerul de joia trecută, dar l-am găsit în Ceahlăul. Îl pun şi aici, că tot urmează încă o repriză de circ cu organigrama consiliului judeţean şi nu înţeleg ce vrea de fapt Culiţă Tărâţă. Ordonanţa-minune e cu totul altceva şi cred că n-o înţelege el.

Paznicul funcţiilor

Câteva categorii de bugetivori au intrat în panică activă de ceva vreme. Cică se reformează de nu se mai poate sistemul de salarizare, în special prin teritoriile ocupate de cei datori c-un serviciu public funcţionăresc. Săracii de ei, nu le tihneşte vara! Nu le tihneşte? Nici chiar aşa... Celebrii sindicalişti corporatişti deja au ieşit la rampă şi au început să ne împroaşte cu produsele lor de emanaţie: cuvintele goale. Nu scăpăm nici în acest sezon de panaramele astea din fruntea pompoaselor centrale sindicale deşi, paradoxal, abia acum au ce apăra. Pârâtele panarame, obişnuite că combată absolut orice şi absolut oricând, într-un profund dispreţ faţă de cine are mintea acasă, s-au trezit că le sunt atacaţi supuşii bugetari, cu accent pe bugetivori. Povestita reformă a salarizării ar trebui să doară rău de tot pe unii şi, în sfârşit, ar trebui să creeze premisele plăţii superioare a unui funcţionar util şi performant. Sună frumos, e un vis. Nu se va-ntâmpla curând.

Întâi de toate, s-a pus coada în faţă. Salarizarea e ultimul subiect care trebuia adus în discuţie, poate nici nu era cazul. Necazurile încep de fapt cu accesul în sistemul funcţionăresc. Legislaţia în domeniu e perfect tâmpită şi, sub aparenţă de om nou cu faţă europeană, botezat funcţionar de carieră, se face loc pentru monştri aproape inamovibili. Crearea de locuri de muncă preponderent în zona bugetivoră, pe vremea premierului Tăriceanu, a fost o crimă cu efect întârziat. Sigur, funcţionărimea din administraţiile locale reprezintă o ţintă predilectă, însă nenorocirile adevărate se identifică la nivelul aparatului de stat. Acolo-s salariile nesimţite, acolo-s recompensele politice. Cine vrea să ştie cam ce salarii ridicole se încasează în administraţia locală, dar şi prin unele dregătorii de stat defavorizate, nu are decât să caşte ochii pe declaraţiile publice de avere. Surprizele sunt maxime – cu excepţia câtorva jupâni, ceilalţi au lefuri de mizerie. Pe acest palier, toată reforma, dacă e dorită cu onestitate, începe şi se încheie când liberalizezi cu totul finanţarea aparatelor proprii de funcţionari. Eşti localitate sau judeţ bogat, ai venituri proprii viguroase? Foarte bine, angajezi câţi vrei şi îi plăteşti pe măsura resurselor. Nu ai bani, iar e bine, se găsesc soluţii. Ca primărie de comună, tai toată coada câinelui odată, dintr-o lovitură şi iei decizia istorică de a desfiinţa localitatea, fie ea abuziv înfiinţată sau şi mai abuziv lăsată să toace banii degeaba. Ca primărie urbană, declari falimentul localităţii, dai cu tămâie necontaminată politic şi o iei de la capăt. Soluţia se complică un pic pentru nivelul consiliului judeţean şi al judeţului fiindcă nu ştim ce se alege de regionalizare, dar durerile vor fi minime. Lumina le vine de la Bruxelles - coeziunea şi solidaritatea să trăiască!

După acest model se pot căuta soluţii pentru aparatul de stat. Cheia tot liberalizare se numeşte. Abia punând cu ambiţie şi viziune bazele unui aparat minimal de stat dovedeşti responsabilitate şi respect pentru banul public. Nu raportul dintre leafa cea mai mică şi a premierului e importantă, cât lichidarea excesului de reglementări, care nasc avantaje şi sporuri. Cum au apărut ele, la fel ca toate ierarhiile false din întreg sistemul bugetar de această dată? Aţi ghicit: prin complicitatea acelor panarame de lideri de centrale sindicale. Ei nu intră în panică niciodată, nici măcar când un coleg de calibru face rost de domiciliu forţat la puşcărie. Nu vreţi să ştiţi ce venituri au, ce afaceri combină. Nu simt şi nu resimt absolut nimic. Într-o zi, poate, li se va reţine în sarcină „contribuţia” la frânarea dezvoltării României.

Produsul Omar Hayssam şi diagnosticul lui MRU

Textul a fost scris ieri, în jurul prânzului, l-am transmis pe la ora 14 şi a apărut în Ceahlăul de azi. Altceva nu am de adăugat în acest moment. Se ştie ce şi cum au prestat televizuinile, pentru a nu mai vorbi de inepuizabilul Traian Băsescu.

Recuperarea lui Omar Hayssam din Siria natală pentru a ispăşi 20 de ani de puşcărie în România adoptivă este o lovitură cum nu se poate mai nimerită în acest tulbure sezon politic estival. Începând de ieri dimineaţă se lucrează din greu la reconstituirea arhivelor de materiale publicate de la răpirea a trei ziarişti români în Irak, la pachet cu ghidul Mohamad Munaf, cu 8 ani în urmă, până încoace, când lumea a început a se plictisi de subiect. Martori, actori şi comentatori ai crizei ostaticilor trebuie să fi fost - de la primele ore ale dimineţii - subiect şi obiect de licitaţii sau de rezervări minuţios (ne)pregătite pentru valurile de ediţii speciale ce vor inunda ecranele televizoarelor. Experţii în răstălmăciri, mereu aceeaşi, simţeau şi ei că îi aşteaptă un nesperat front de lucru care-i va scoate din rutina cu revizuirea pe fond a  Constituţiei, regionalizarea, acordul cu FMI, Comisia Europeană şi banii pentru 2014 – 2020, miniştrii incapabili, vrăjile preşedintelui Băsescu la Chişinău sau tot mai evidenta golire de conţinut a Partidului Naţional Liberal. Naivitatea publicului se va rostogoli în audienţe TV prefabricate după scheme verificate în cazurile altor recuperaţi, gen Ioana Maria Vlas, Nicolae Popa sau Mihai Necolaiciuc. Prin comparaţie, după Revoluţia din decembrie 1989, naivitatea celor care aşteptau condamnarea PCR şi a Securităţii ca organizaţii criminale era de-a dreptul onorabilă.

Fără cea mai mică urmă de îndoială, titularul celei mai înalte magistraturi în stat e pregătit s-o încaseze încă o dată de la ţesătorii de scenarii. (Configurarea distribuţiilor avea să se accelereze odată cu semnalul dat de premierul Ponta când s-a referit la rolul Preşedinţiei în aducerea lui Omar Hayssam: „Eu nu cunosc vreun rol... A, ba da, a dat comunicatul de presă”.) Numai că, în timp ce în contul vânzării flotei strategice s-au scos la iveală documente cu semnătura lui Băsescu, în cazul Omar Hayssam nu a apărut absolut nimic palpabil. Că nu există dovezi sau că sunt bine ascunse, e tot una în acest moment. La fel a fost şi la vremea dezvălurilor probate din belşug despre legătura recuperatului cu PSD, până la „cel mai înalt nivel de sus”. Degeaba s-a dovedit că viitorul condamnat pentru terorism zbura din ţară în ţară, în avion cu preşedintele Iliescu, cu invitaţie oficială semnată de şeful compartimentului Protocol al Administraţiei Prezidenţiale – venea Old Papa Ilici, declara că i l-a trimis Camera de Comerţ şi Industrie a României pe cap şi aşa rămânea. De parcă de la Cameră avea protecţia pentru contrabandă şi felurite afaceri inimaginabile şi astăzi, treburi altfel cunoscute atunci prea-cinstiţilor patrioţi profesionişti din serviciile de informaţii. Cunoaşterea n-a fost urmată de consecinţe normale într-un stat de drept. Asta pentru a înţelege, dacă îi mai pasă cuiva, cine pe cine controlează după despărţirea oficială de Securitate.

Astfel, revelaţia de ieri a lui Mihai Răzvan Ungureanu sună neverosimil în gura unui jucător politic cam străin de zicerile pozitiv memorabile: „Cazul Hayssam este produsul unei complicităţi netulburate de aproape 20 de ani între clasa politică şi aşa-zişi investitori străini, mulţi dintre ei căutându-şi norocul în România şi folosindu-se de viciile şi caracterul unor oameni pentru a se îmbogăţi”. Ca de la un fost prim-ministru, fost ministru de Externe şi fost director al Serviciului de Informaţii Externe, revelaţia capătă dimensiunea unui diagnostic. Pentru a scăpa românii de intoxicarea ce va să vină dinspre cele televizuini, doar diagnosticul e perfect insuficient.

Franța și frații „second-hand” din Neamț

Avertisment:

Acest text va fi publicat mâine în cotidianul Ceahlăul, cel cu marca în regulă, desigur.

Ziua Națională a Franței, 14 iulie, se celebrează anul acesta, în România, în prezența prim-miniștrilor Victor Ponta și Jean-Marc Ayrault. În mod excepțional însă se ține pe 12 iulie, la Reședința Franței (a ambasadorului – n.red.) din București, scrie în comunicatul postat pe site-ul oficial al ambasadei din data de 1 iulie. Asta pentru că vizita premierului francez e de joi până vineri, după care datoria îl cheamă la Paris. Din același comunicat aflăm că sărbătorim ”120 de ani de prietenie nedezmințită între Franța și România”. În programul vizitei este cuprinsă și inaugurarea noului liceu francez „Anna de Noailles”.

La o acțiune de asemenea amploare, potrivit regulilor și rangurilor, te aștepți să participe invitați români de seamă, inclusiv șefi în exercițiu ai autorităților care au marcat pozitiv relațiile franco-române după Revoluția din decembrie 1989. Piatra Neamț și județul Neamț au avut un cuvânt greu de spus. Recenta vizită a ambasadorului Philippe Gustin părea a nu fi întâmplătoare dacă ținem seama de o frântură din declarația consemnată în Ceahlăul: „Putem spune că dezvoltarea relațiilor economice între cele două țări și în particular cu acest județ este extrem de importantă”.

Adevărul despre vizita ambasadorului Gustin

De fapt, periplul ambasadorului în Moldova (26-28 iunie 2013) a acoperit județele Vaslui, Iași, Neamț și Suceava. La Vaslui, de pildă, a vizitat Liceul „Emil Racoviță”, unde s-a întâlnit cu profesorii și elevii. La Iași, în cadrul unei ceremonii derulate la Institutul Francez, a acordat însemnele de Cavaler al ordinului Palmes Académiques și Cavaler al ordinului Arts et Lettres unui număr de cinci personalități ale vieții universitare cu puternice conexiuni spre Franța și Institutul Francez. Printre acestea, prof. dr. Florin Cîntic de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, director al Arhivelor Naționale din Iași, coordonator al echipei care se ocupă de candidatura Iașilor pentru Capitală culturală europeană în 2021 și conf. dr. Matei Bejenaru de la Universitatea de Arte „George Enescu”, șef de departament, artist recunoscut ale cărui legături cu vechiul Lectorat francez din anii ’80, student fiind la Facultatea de Electrotehnică, contează și azi. Amănunte, pentru eventualii amatori, se găsesc în comunicatul de presă disponibil de pe 5 iunie. De-acolo se află cât de importantă a fost vizita de vineri, 28 iunie, în județul Suceava. Excelența Sa s-a deplasat la sediul Fabricii de lactate Floreni, componentă a Grupului Lactalis România. Lactalis este unul dintre cei mai mari producători din industria lactatelor din lume, cu prezență în peste 150 de țări. Ca exemplu, celebra Parmalat e una dintre mărcile lor. În România, în 2008, au achiziționat Compania LaDORNA.

Philippe Gustin

Cu o asemenea agendă, te miri că diplomatul, cândva important funcționar la Institutul Francez din Budapesta, a nimerit Piatra Neamț. Sau nu te miri, iei în serios frântura de declarație consemnată și încerci să afli cine dintre ai noștri e invitat de seamă la ambasadă de Ziua Franței sărbătorită în avans.

Neamuri mari și neamuri mititele

Înfrățirea dintre Piatra Neamț și Roanne, parafată în 1992, e pagină serioasă de istorie, una inaugurată de fostul primar Gheorghe Ocneanu parcă în ciuda regimului Iliescu. Peste ani, acordul a fost întărit prin alăturarea localităților Villerest, Marbly și Riorges din Comunitatea Grand Roanne. Documentele oficiale consemnează că Piatra Neamț mai rar a avut un prieten și un susținător ca Jean Auroux, primar de Roanne în perioada 1977-2001. Acestui personaj politic greu și influent i-au urmat la primărie Yves Nicolin (2001-2008) și Laure Déroche (după 2008). Oficial, cum s-a întâmplat de Zilele Orașului din acest sezon, se raportează vizite. Ca probă a neseriozității conducătorilor locali, după ce ani și ani de zile parteneriatul a fost ținut în viață de relația privilegiată dintre spitalul nostru județean și centrul spitalicesc din Roanne, medicii veterani ai frăției sunt ignorați până la limita disprețului.

Nici județul nu e mai prejos. De anul 1991 și fostul prefect Alexandru Țibulcă se leagă oficializarea relațiilor cu Regiunea Champagne-Ardenne. Omologul său, Yves Bonnet, știa multe despre România și efectiv ne iubea la vedere. Condusese DST-ul francez, adică Securitatea sau Siguranța lor internă. Ulterior, relația a trecut la Consiliul Județean Neamț, care are un acord oficial de cooperare cu Departamentul Marne, unul din cele 4 departamente ale regiunii. Documentului original i s-a cam pierdut urma, dovada indirectă venind dinspre purtătorul de cuvânt Dan Ailincăi – miercuri dimineață vorbea despre un acord încheiat abia în 2006, dar nici pe-acesta nu-l găsea. Nu este exclus să fi dispărut și dovezile vizitei istorice efectuate la Châlons-en-Champagne, cu peste 10 ani în urmă, de o delegație condusă de regretatul președinte de județ Raul Constantin Bobeanu.

În aceste condiții, nu este de mirare că primarul Ștefan, prefectul Lazăr și președintele Tărâță (gazdă pasionată de ambasadori de pe toate meridianele) au primit invitații de mâna a doua, pentru data de 13 iulie, ora19, la Institutul Francez din Iași, unde se organizează o aniversare de „20 de ani de activitate”. Cum primarul e plecat în Franța, nimeni nu a îndrăznit să deschidă plicul cu invitația personalizată înainte de-a cere noi relații. Până la închiderea ediției, purtătorul de cuvânt Vlad Tudor nu a confirmat desemnarea unui înlocuitor de primar, dar cineva se va duce cu siguranță. A promis că revine cu un telefon lămuritor și Dan Ailincăi, dar se pare că nominalizarea unui trimis e la fel de dificilă ca găsirea acordului pomenit mai sus. Fermitate și claritate au venit doar dinspre Instituția Prefectului. Andreea Govna, purtător de cuvânt, a precizat limpede și în ordine: s-a luat act de invitație, prefectul nu participă și nu trimite pe altcineva.

Au și francezii caraghioșii lor

La drept vorbind, nu este exclus ca la Iași să se pună de o mare șuetă regională, una unde, cum se zice, semnezi condica și te pierzi în peisaj. Ce frapează este lipsa de rigoare a sărbătoriților. Sub nicio formă nu poate fi vorba de 20 de ani de activitate a Institutului Francez. Acesta a fost creat la 1 ianuarie 2012 prin regruparea Centrelor culturale din Cluj, Iași și Timișoara cu Institutul din București. Pe teritoriul nostru, institutul este „operatorul educativ, universitar, științific, cultural și audiovizual din cadrul Ministerului francez al Afacerilor Externe și al Ambasadei Franței în România”. Practic, la Iași ființează o direcție regională, condusă de un director regional în persoana lui Alain Ramette. (În țară funcționează și Alianțe franceze la Braşov, Constanţa, Piteşti și Ploieşti. Sunt asociații de drept român, partenere ale ambasadei și Alianței franceze din Paris.) Distracția supremă, indiciu că avem multe asemănări cu francezii, vine din povestea de la ambasadă. Invocații ”120 de ani de prietenie nedezmințită între Franța și România” nu se pupă cu nici un reper istoric de notorietate. România şi Franţa au stabilit relaţii diplomatice la nivel de legaţie începând cu 8/20 februarie 1880. La 28 februarie/12 martie 1880, Aubert Ducros, primul trimis extraordinar şi plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti şi-a prezentat scrisorile de acreditare. În baza principiului reciprocităţii, la 24 iulie/5 august 1880, Mihail Kogălniceanu a fost acreditat la Paris, în aceeaşi calitate. Abia după 29 noiembrie 1938 relaţiile diplomatice româno-franceze au fost ridicate la nivel de ambasadă.

Pe-aproape de-o aniversare a fost Reședința Franței, aceasta datând 1889, la 100 de ani după Revoluția Franceză, cu 100 înaintea celei române. Și cu 102-103 ani înainte ca pe la Neamț să se angajeze niște vizionari în relații serioase franco-române, din nefericire distruse de urmași.

Personajul mitsterios: Yves Bonnet

Yves Bonnet

E născut în 1935, pe 20 noiembrie. La limită, e în aceeași zodie cu Ion Mihai Pacepa (n. 28 octombrie 1928), pe care de altfel l-a și cunoscut. A povestit acest episod în 1991, la Piatra Neamț, cu ocazia inaugurării Casei Franței în fosta reședință oficială a prim-secretarilor PCR de județ. S-au pus atunci bazele primului parteneriat oficial inter-regional franco-român modern. Bonnet, ca prefect, conducea delegația oficială a regiunii Champagne-Ardenne. Era în funcție din 1987, anterior marcând reprize importante ca subprefect (Cherbourg, Arles și Dunkerque) și prefect (Mayotte, Finistère și Guadelupa). Veteran al Războiului din Algeria, intrase în Corpul prefecților încă din 1958.

Perioada cea mai spectaculoasă din carieră rămâne 1982-1985, când a deținut funcția de director al DST (Direcția de Spraveghere a Teritoriului), numit fiind de președintele François Mitterand. Astfel, mărturisirea memorabilă despre Pacepa capătă altă încărcătură. Înregistrarea audio făcută atunci este păstrată într-o colecție privată.

Personajul de forță: Jean Auroux

Jean Auroux

Dacă istoria l-ar menționa ca primar de Roanne (1977-2001) și fondator, în 1988, al Federației Primăriilor Orașelor Mijlocii din Franța, tot ar fi suficient. Pe partea noastră, s-a străduit să ne deschidă drumul relațiilor directe cu multe comunități locale importante din lume. Dar Jean Auroux (n. 19 septembrie 1942) impune printr-o carieră politică mult mai complexă. A fost ministru și secretar de stat în cîteva rânduri, a fost deputat din partea socialiștilor. În timpul mandatelor de secretar de stat pentru Transporturi (iulie 1984 - septembrie 1985) și ministru al Urbanismului, Transporturilor și Locuinței (septembrie 1985 - martie 1986) s-au parafat înțelegerile finale dintre Marea Britanie și Franța pentru construirea tunelului pe sub Canalul Mânecii.

S-a retras cu totul din viața politică după 2008. În 2002 a fost trimis în judecată pentru infracțiuni de corupție (conflict de interese) în timpul cât a fost primar. Și-a recunoscut vinovăția, în 2011, și a fost scutit de pedeapsă de o instanță a Curții de Apel din Lyon.

Promoţia 1973, Liceul Petru Rareş

Sînt momente în viaţă când vîrsta din acte nu are nicio relevanţă. Aşa s-a întîmplat sîmbăta trecută, pe 29 iunie, cu ocazia întîlnirii absolvenţilor cursurilor de zi de la Liceul Petru Rareş din 1973. O promoţie fabuloasă, la fel de tineri şi frumoşi în realitate, cu diferenţa că pe lîngă realizarea deplină în viaţă mulţi sînt bunici nespuşi de mândri.

Dintr-o serie cu şase clase s-au adunat nu mai puţin de 45 de rareşişti pur-sînge din România, SUA, Israel şi Elveţia. Alături le-au fost 12 foşti profesori (inclusiv 3 diriginţi) şi cu directorul Mihai Obreja, 13. Deşi sînt identificaţi prin persoane „grele”, precum Ioan Onisei, Romulus şi Remus Caranfil, Victor Kirileanu, Georgeta şi Dragoş Vintea, Cristiana Catană, Maria şi Gheorghe Căescu, Stela Dezsy, Carmen Comăniţă sau figuri cu personalitate aparte ca Iulian şi Mihaela Vernescu, Luminiţa Hăisan, Diamant Teodorescu, Dan Călinescu, Ioan I. Rusu, Georgeta Burduja, Lucia Cojocaru, Nicoleta Antoniuc, Sonia Grolimund, Radu Iftimescu şi Sorin Moraru, nu este deloc exclus ca peste ani să li se spună mai simplu, Promoţia Rifil, din simplul motiv că şi ei au reuşit, lansaţi fiind în România în acelaşi an.

Pentru istorie şi fără a face ierarhii, iată-i şi pe ceilalţi absolvenţi, în ordinea claselor: Georgeta Martin, Lidia Moisei, Maria Tudose, Mihaela Popa, Dana Violeta Gheorghe, Gheorghe Crudu, Petru Ivanov, Constantin Măstăcăneanu, Constantin Mihalachi, Sorin Moisei, Dorel Tătaru, Ioan Boţu, Florin Hanganu, Viorel şi Fănica Zabavschi, Elena David, Elena Dincă, Valerica Pricope, Constantin Creţu, Stelian Leviţchi, Ferdinand Pricope, Florentin Romano, Constantin Ţuţuianu.

Tot pentru istorie, se cuvin reţinuţi profesorii prezenţi: Ioana Zamoşteanu, Maria Meder şi Paul Sandovici (diriginţi), Aurora Horga, Maria Bîrlădeanu, Mihai Oprea, Antonina Mândru, Irina Hirţe, George Grigorică, Constanţa Samachişă, Elena Popa-Burcă şi Gheorghe Dumitreasa.

Am fost acolo, a fost un privilegiu. Interviul cu Ioan Onisei despre chinurile Constituţiei e disponibil încă de joi în Mesagerul de Neamţ.