Şi ăsta-i comentariu cu poveste. L-am scris pentru Mesagerul de joia trecută, dar l-am găsit în Ceahlăul. Îl pun şi aici, că tot urmează încă o repriză de circ cu organigrama consiliului judeţean şi nu înţeleg ce vrea de fapt Culiţă Tărâţă. Ordonanţa-minune e cu totul altceva şi cred că n-o înţelege el.
 |
| Paznicul funcţiilor |
Câteva categorii de
bugetivori au intrat în panică activă de ceva vreme. Cică se reformează de nu
se mai poate sistemul de salarizare, în special prin teritoriile ocupate de cei
datori c-un serviciu public funcţionăresc. Săracii de ei, nu le tihneşte vara!
Nu le tihneşte? Nici chiar aşa... Celebrii sindicalişti corporatişti deja au
ieşit la rampă şi au început să ne împroaşte cu produsele lor de emanaţie:
cuvintele goale. Nu scăpăm nici în acest sezon de panaramele astea din fruntea pompoaselor
centrale sindicale deşi, paradoxal, abia acum au ce apăra. Pârâtele panarame,
obişnuite că combată absolut orice şi absolut oricând, într-un profund dispreţ
faţă de cine are mintea acasă, s-au trezit că le sunt atacaţi supuşii bugetari,
cu accent pe bugetivori. Povestita reformă a salarizării ar trebui să doară rău
de tot pe unii şi, în sfârşit, ar trebui să creeze premisele plăţii superioare
a unui funcţionar util şi performant. Sună frumos, e un vis. Nu se va-ntâmpla
curând.
Întâi de toate, s-a
pus coada în faţă. Salarizarea e ultimul subiect care trebuia adus în discuţie,
poate nici nu era cazul. Necazurile încep de fapt cu accesul în sistemul
funcţionăresc. Legislaţia în domeniu e perfect tâmpită şi, sub aparenţă de om nou
cu faţă europeană, botezat funcţionar de carieră, se face loc pentru monştri
aproape inamovibili. Crearea de locuri de muncă preponderent în zona
bugetivoră, pe vremea premierului Tăriceanu, a fost o crimă cu efect întârziat.
Sigur, funcţionărimea din administraţiile locale reprezintă o ţintă predilectă,
însă nenorocirile adevărate se identifică la nivelul aparatului de stat.
Acolo-s salariile nesimţite, acolo-s recompensele politice. Cine vrea să ştie
cam ce salarii ridicole se încasează în administraţia locală, dar şi prin unele
dregătorii de stat defavorizate, nu are decât să caşte ochii pe declaraţiile
publice de avere. Surprizele sunt maxime – cu excepţia câtorva jupâni, ceilalţi
au lefuri de mizerie. Pe acest palier, toată reforma, dacă e dorită cu
onestitate, începe şi se încheie când liberalizezi cu totul finanţarea
aparatelor proprii de funcţionari. Eşti localitate sau judeţ bogat, ai venituri
proprii viguroase? Foarte bine, angajezi câţi vrei şi îi plăteşti pe măsura
resurselor. Nu ai bani, iar e bine, se găsesc soluţii. Ca primărie de comună, tai
toată coada câinelui odată, dintr-o lovitură şi iei decizia istorică de a
desfiinţa localitatea, fie ea abuziv înfiinţată sau şi mai abuziv lăsată să
toace banii degeaba. Ca primărie urbană, declari falimentul localităţii, dai cu
tămâie necontaminată politic şi o iei de la capăt. Soluţia se complică un pic
pentru nivelul consiliului judeţean şi al judeţului fiindcă nu ştim ce se alege
de regionalizare, dar durerile vor fi minime. Lumina le vine de la Bruxelles -
coeziunea şi solidaritatea să trăiască!
După acest model se pot căuta soluţii pentru aparatul de stat. Cheia tot
liberalizare se numeşte. Abia punând cu ambiţie şi viziune bazele unui aparat
minimal de stat dovedeşti responsabilitate şi respect pentru banul public. Nu
raportul dintre leafa cea mai mică şi a premierului e importantă, cât
lichidarea excesului de reglementări, care nasc avantaje şi sporuri. Cum au
apărut ele, la fel ca toate ierarhiile false din întreg sistemul bugetar de
această dată? Aţi ghicit: prin complicitatea acelor panarame de lideri de
centrale sindicale. Ei nu intră în panică niciodată, nici măcar când un coleg
de calibru face rost de domiciliu forţat la puşcărie. Nu vreţi să ştiţi ce
venituri au, ce afaceri combină. Nu simt şi nu resimt absolut nimic. Într-o zi,
poate, li se va reţine în sarcină „contribuţia” la frânarea dezvoltării
României.
