Coşmarul României în UE e ca o carte deschisă sub lacăt (I)

Notă:

Da, cu greu, am reactualizat abia azi, pe 3 aprilie, această pagină....

Dacă nu erau reglările de conturi, dublate de reglarea tirului (atât prin trageri directe, cât şi acoperite) din confruntările de pe frontul corupţiei, care confruntări domină încă viaţa internă din ţară, oare ce-ar fi fost scos pe piaţă (şi) pentru a fugări atenţia până în ultima clipă de la unul dintre cele mai grave subiecte cu care se confruntă România de la răsturnarea lui Ceauşescu încoace? E vorba de criza profundă a Uniunii Europene. Pe ici, pe colo, câte o voce falsă, câte un condei strâmb se gripau în cutia cu două viteze a lui Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. Tuşele otrăvite prindeau de minune la un popor dezamăgit, dezorientat. O susţinere iresponsabilă venea din partea celor dedaţi la asocierea decupajelor aproape apocaliptice, rupte de contextul declaraţiilor, cu pretinse informaţii din „surse avizate” ori „surse apropiate”. Puţinii pricepuţi autentici şi oneşti abia îşi strecurau observaţiile, comentariile, analizele. Pentru atitudine şi implicare nu era loc de niciun fel.

Şi a venit Juncker cu a sa Cartă Albă. Ca la comandă, a fost luată la scărpinat, la disecat, în principal la televizuinile unde inclusiv invitaţii nu se abat de la litera şi indicaţiile rolului primit. Sau, altfel spus, prestație de figuri impuse ca la patinaj artistic. Rareori, cu aer de rătăcire, în mediul online, s-a punctat că e vorba de o propunere care nu spune absolut nimic nou. Iar criza Uniunii, după cum bine se vedea de la Washington şi Moscova, nu şi de la Bucureşti, n-are legătură nici cu Brexit-ul, nici cu criza „migratorilor”. Locul trâmbiţatelor două viteze, descrise de apartenenţa, respectiv neapartenenţa la Zona Euro, a fost luat mai apoi de cinci propuneri (sau scenarii) prezentate cam aşa: limitatrea la piaţa unică, Europa federalizată, o Europă cu mai multe viteze, o Uniune ca până acum (?!? – n.a.) şi creşterea eficienţei. De unde, de neunde, înaintea summit-ului ținut la Versailles, hop!, încă o gulgută impunătoare, abil lansată pe un site românesc prestator de servicii: cum poate ajunge UE a doua putere mondială. Banc de doi lei. Zilele au trecut şi nu s-a semnalat nicio intervenţie publică în regim de grabnică detoxificare.

Ajungem astfel la uitata întânire a liderilor din Germania, Franţa, Italia şi Spania. Ce am aflat? De la Francois Hollande, că „Europa poate să se relanseze prin apărare”, că statele membre care vor să meargă mai departe şi în materie de armonizare fiscală sau socială, cercetare, cultură sau tineret o pot face în jurul „unui pact comun, o piaţă internă, iar pentru unii o monedă unică”, plus că „unitatea nu înseamnă uniformitate” şi „fără un nou spirit european, UE se va îndrepta către o diluare, iar apoi o dislocare”. Se vede că e an de alegeri în Franţa, nu? Apoi, Angela Merkel a vorbit despre „curajul ca anumite ţări să avanseze mai rapid ca altele”, fără a-i exclude pe cei aflaţi în înârziere. Cu alte cuvinte, „va exista o Uniune Europeană cu viteze diferite, nu toţi vor participa de fiecare dată la toate etapele de integrare”.

Fix ce spusese în Malta, la început de februarie, când românii credeau că apără statul de drept în stradă. Ce să vezi însă, şi în Germania sunt alegeri! Italia şi Spania, prin vocile nefericiţilor premieri, ca „backimg vocalists”, au exprimat dorinţa unei Uniuni mai integrate, dar cu niveluri diferite de integrare (Paolo Gentiloni), respectiv disponibilitatea de a merge mai departe în integrare, împreună cu toţi care vor s-o urmeze (Mariano Rajoy). Pentru cine a uitat, cele două ţări fac parte din „frăţia” PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), state membre incapabile să refinanţeze deficitul datoriei publice la vremea ultimei mari crize economice contemporane. Cu siguranţă, statutul de prime patru economii din Zona Euro le permite multe. Numai că Uniunea Europeană nu e clădită pe diktat.

Când am pornit la drum, în 1995, cu Declaraţia de la Snagov în mapă, ni se vorbea la greu – pe lângă grabnică prosperitate și plimbări peste hotare -  despre solidaritate, despre coeziune.  Din start, ai noştri au confundat solidaritatea cu egalitarismul, o eroare tragică şi naturală la români. Consecinţele se văd astăzi la tot pasul. Românul s-a mulţumit cu halca de liberă circulaţie așa cum s-a mulţumit şi la revizuirea Constituţiei din 2003 cu desfiinţarea stagiului militar obligatoriu.  

Ni se povestea cu elan și pasiune, după 1995, fără a intra în profunzimi, despre Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993), tratat care a pus bazele Uniunii Europene. Cei trei piloni ai construcției – Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate și Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală – păreau decupați din Poarta Raiului. Inutil să fi explicat cum caracterul supranațional (federativ) al Comunităților Europene se tamponează vârtos și nefuncțional cu partea interguvernamentală (confederativă) a celorlalți doi piloni.

La rigoare, era normal să se explice tratatele de la Amsterdam (1997), Nisa (2001), Lisabona (2007). Sau defunctul proiect de Constituție Europeană administrat de Valéry Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei şi fost membru al Parlamentului European. Pauză de pauză. Consemn dur a fost. În alte țări n-au existat restricții. Ba au fost și referndumuri cu strigături. Iar românii nu rețin nici cine le erau conducătorii vremurilor.

Tratatul de la Maastricht avea alt obiectiv principal: crearea Uniunii Economice și Monetare. Acolo-s vestitele criterii de convergență pentru adoptarea modei unice europene. Euro, de ani buni, este renegat până și de părintele său, francezul Jacques Delors, fost președinte al Comisiei Europene. Nu a ezitat să afirme că proiectul era sortit eșecului încă de la început! Atunci, cum vine socoteala reală, în principal, cu Traian Băsescu și Mugur Isărescu, „titanii” care vor să ne bage cu forța în Zona Euro? De Isărescu ne-am lămurit că nu se atinge nimeni în timpul vieții sale pământene, dar nici de Băsescu?... În 2011, de pildă, matrozul încă liber ne-a pus jugul Acordului de guvernanță fiscală, cel cu povara deficitului structural minuscul și blocator de dezvoltare. Analizele aplicate, coerente, profesioniste și hotărâte pe subiect au fost atât de puține încât, practic, s-au pierdut. Fără să fim indisolubil legați de Bulgaria, Polonia, Danemarca, Letonia și Lituania, ne-am trezit că avem obligații certe și beneficii iluzorii angajate de un singur personaj. Cu cine s-a consultat, cine l-a mandatat? Ungaria, Cehoa și Slovacia, ca de-o pildă, or fi fost ticăloase, lipsite de viziune?... Asta se întâmpla (și) după uriașul eșec al UE cu Agenda Lisabona 2010. Reuniți în martie 2000, la Consiliul European găzduit de capitala Portugaliei, șefii de stat și de guvern au adoptat strategia menită să transforme UE în „cea mai dinamică și competitivă economie din lume bazată pe cunoaștere”. Praful s-a ales de agendă.

Revenind la zilele noastre, am bifat comemorarea festivă a Tratatului de la Roma. Viteze transformate în ritmuri, chestii, socoteli, după care – gata! – liniște și oarece deranj proaspăt pe tema Gibraltarului. Efectiv, ca pentru proști.

Ca pentru proști, fără a rememora operațiunea dictatorială susținută de Germania în privința migratorilor din Orientul Mijlociu, ne-a fost servit Brexit-ul. Orice om documentat, cu mintea acasă, din politică și presa pretins serioase, știa despre ce e vorba. Bruxelles-ul și Comisia Europeană, ca exponenți fundamentali ai corupției, birocrației și impunerilor suprastatale, deveniseră insuportabili. Nu trebuia să dea un bandit eolian național interviu din pușcărie să semnaleze că Marea Britanie are în spate puternicul Commonwealth de 53 de state. Se învață la școală, ce naiba! Ce-au făcut televizuinile și asociații a fost o manipulare criminală pe un câmp tactic finanțat parcă împotriva minții românilor.

La fel s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din SUA. Te uitai cu silă cum plângeau de la distanță gargaragii comandați ai neamului pe umărul lui Hillary Clinton. Indiferent ce demonstrai despre rolul malefic global al familiei, al mafiei politice răzbunătoare a democraților americani personificate de una ca Madeleine Albright (fost secretar de Stat sinistru – n.a.), sau în legătură cu jalnicul fost președinte Barack Obama, erai desființat. Bombardarea fără temei real a sârbilor, în urmă cu vreo 20 de ani, crizele din Egipt, Libia, Siria sau Ucraina, provocarea fățișă a Rusiei sau stimularea iresponsabilă a Statulului Islamic, dispăreau ca prin miracol. L-au demonizat ai noștri ca tâmpiții pe Donald Trump și nu pricep defel de ce era clar că va fi președinte. Culmea-culmilor agresiv de bine ascunsă e că, în istoria contemporană cel puțin, nouă ne-a fost fost bine numai cu republicani la putere în SUA. Pardon?

Înainte de final, ca desert, o rețetă similară de intoxicare, la altă scară, dar din același manual e valabilă în cazul jucătoarei de tenis de câmp Simona Halep. A ajuns unde a ajuns printr-un joc de rezultate și strategii. Care se cam termină, fiindcă de valoare globală nu e nici urmă. Atât.

Cât privește cartea noastră europeană și lacătul, deja devine simplu de înțeles că nu Bruxelles-ul a impus dezastrul, ci liderii de la București, în succesiunea lor, măcar din 1995 încoace. Degeaba vorbim de grad de absorbție a fondurilor europene când nu simțim beneficii majore.

În februarie 1998, un italian cu mare inimă de român avertiza, la Piatra Neamț, că vom fi primiți cândva în UE din simplul motiv că i-ar costa prea mult să ne țină afară. Pentru aderare am dat mită de stat unor state importante, se știe, e recunoscut. În loc de suveranitate am cedat hălci de țară și resurse ca nimeni alții. Nu răspunde nimeni. Reacția naționalistă e doar o chestiune de timp cu orizont apropiat.

Tot la Piatra Neamț, într-un interviu acordat în noiembrie 2005, Jonathan Scheele, șef al Delegației Europene la București, mărturisea: „În aderare nu este lapte şi miere, ci sînt drepturi, avantaje, dar şi obligaţii“. Cine să priceapă, cine să acționeze?...

În 2013, cu resemnare, același englez mirabil avea să afirme că „România are încă nevoie de o viziune clară despre cum vrea să fie în viitor”. Cine să priceapă, cine să acționeze?...

Excelenței Sale, în drumul nostru spre UE, i-a fost colaboratoare aproapiată o adevărată eroină a aderării. Se numește Angela Cristea (Filote), șefa de azi a reprezentanței diplomatice a Uniunii la București. E printre puținele persoane oneste care știu ce e sub lacăt. Știu și alții, dar nu-s onești. Iar când buba europeană va plesni cu adevărat și în România, niște români cinstiți vor fi fost deja obosiți, irosiți cu alte proteste. Să le spui cum un fost Imperiu Roman de Apus a fost devorat, de fapt, de criza corupției centrale e prea mult. Să le demonstrezi cum conducătorii naționali te vând cu libertatea și democrația pe masă e de neînțeles. Dar se accepta.

Apăraţi-l şi iubiţi-l pe Cornel Nistorescu!...

Mda!, se cam împletesc oarece peruci, fără limite de costuri, cu interminabile tentacule tot mai toxice pentru a acoperi prăbuşirea României...
Nu e prima dată când îl invoc pe Cornel Nistorescu pe bază de profesionalism aparte, dramă, acţiune şi atitudine. Şi responsabilitate, aia străină derbedeilor de presă contemporană

Luaţi, dragilor, aşadar, acest pasaj cald:

"Anticorupţia şi iar anticorupţia. Nu-i exclus ca în curînd România să ofere şi anticorupţie la export. Și aşa au existat tentative de a curăţa Bulgaria sau Moldova cu procurori exportaţi de la Bucureşti. Dar în afară de profesionişti ai anticorupţiei gen Emilian Eva, Negulescu, Papici, Codruţa Kovesi, Monica Macovei, România poate exporta manuale şi tehnici de întocmit dosare, reguli şi proceduri, modele de protocoale ale Parchetelor cu serviciile secrete, tehnici de infiltrare în partide politice, complete de judecată, redacţii de ziare şi televiziuni etc. Apoi să deschidă un muzeu. La Sibiu, bineînţeles! "

Mai mult, aici .

Iar mâine, despre drama României în UE.

Lecturi de lucru despre un teatru pentru Sevil Shhaideh

Pe seama vizitei politice de lucru a ministrului Sevil Shhaideh, anunţate pentru astăzi în judeţul Neamţ, am "agăţat" deja un mic comentariu la textul din Mesagerul de Neamţ. Era imposibil să nu mă mănânce degetele şi să nu prestez clasica amintire a operaţiunilor de distrugere săvârşite împotriva Teatrului Tineretului sub steagul Regio.
Acuma, dacă tot nu am aflat despre vreo contramandare a vizitei, mă gândesc să dau un pic de lucru echipei personale de consilieri care cască ochii la ce se scrie pe aici cu acest prilej. Iată, mai jos, doar o selecţie de link-uri spre materiale de presă de referinţă, binecunoscute la vremea lor atât publicului, cât şi autorităţilor:

Mesagerul de Neamţ

http://mesagerulneamt.ro/2011/12/misterul-fatadei-teatrului-tineretului/

http://mesagerulneamt.ro/2011/12/liviu-timus-pune-n-fund-figurantii-consiliului-judetean/ 

http://mesagerulneamt.ro/2013/09/primaria-pietreana-gireaza-teapa-de-la-tt/

http://mesagerulneamt.ro/2014/07/rasarit-de-soare-la-teatrul-tineretului/

http://mesagerulneamt.ro/2015/01/comentariul-zilei-o-noua-lectie-de-complicitate-nevinovata/

http://mesagerulneamt.ro/2015/02/teatrul-si-pompierii-ramane-cum-am-spus-noi/

Ceahlăul

http://zch.ro/batjocorirea-teatrului-tineretului-ia-proportii/

http://zch.ro/marti-13-la-teatrul-tineretului-scaunele-erau-pe-drum-dar-nu-s-plecate-din-china/

http://zch.ro/teatrul-tineretului-a-primit-niste-scaune/

http://zch.ro/reabilitarea-tt-din-nou-in-lumina-reflectoarelor/

http://zch.ro/averse-de-prostie-la-tt/

http://zch.ro/tt-noi-dovezi-ale-dezastrului/

http://zch.ro/ca-la-piatra-neamt-primaria-minte-si-ne-ia-de-prosti/

http://zch.ro/scaune-de-gradinita-pentru-tt/

http://zch.ro/masonul-de-la-eurodidactica-ne-ataca-spinarea-si-articulatiile/

http://zch.ro/teatrul-tineretului-glaciatiuni-pe-aceeasi-tema/

http://zch.ro/dimensiunea-jafului-public-proiect-european-minciuni-romanesti/

La nevoie, mai am/ avem. Păcat că fostul administrator public al judeţului, Vlad Angheluţă, tocmai s-a retras la Târgu Neamţ. Pe vremea când era prefect, primise exact această listă de texte ca susţinere suplimentară pentru un material pe care intenţiona să-l trimită fostului ministru Liviu Dragnea.   

Ionel Arsene şi hinghero-gurnaliştii

La ce vremuri trăim, normal ar fi să mă stric de râs după ce, de câteva ceasuri bune, internetul a luat foc (două exemple de forţă aici  şi aici , pornind de aici ) cu pretinse dezvăluiri despre participarea lui Ionel Arsene la o întâlnire „dubioasă” la ceas de noapte, la un restaurant de lux din Bucureşti, alături de premierul Sorin Grindeanu, un om de afaceri cu tinichele pe coadă (Petrică Hogea) şi nişte dame. Na, a făcut ce-a făcut şi, uite, prezidentul judeţului Neamţ a ajuns iar vedetă naţională!...

Să vezi însă minune! Noroc, în primă instanţă, de Mesagerul de Neamţ 

care şi-a dat seama că omul fusese la masă împreună cu soţia proprie şi personală, ceea ce – aşa cum se cuvântează azi cu preţiozitate - schimbă cu totul paradigma. Dacă oamenii se cunosc, unde e problema? Ce te uiţi în farfuria lor? Şi ce contează cine plăteşte într-un cadru privat?

Sigur, în funcţie de gradul de apropiere dintre cei trei protagonişti, se pot ţese diverse intrigi şi conexiuni, dar asta-i deja altă poveste.

În toată întâmplarea, rostogolită pe internet ca la comandă, există şi o învăţătură amară pentru Ionel Arsene: să vadă cum e, cum doare, fiindcă pe diverse orbite, în jurul lui, vieţuiesc prin Neamţ nişte personaje cu apucături de hinghero-gurnalişti care procedează exact la fel. 

P. S. cu update, sau invers, după ora 12:15:

Nişte „nevinovaţi” locali, de diverse specii huiduibile şi cărora sângele, mintea, obligaţiile şi conturile le-au fost marcate în etape succesive de comenzi politice favorabile livrate de Stăpânul vremii stăpânii vremurilor, insistă să afle la ce mă „ofer” cu hinghero-gurnaliştii operativi locali, nu cu apucăturile asimilabile pomenite. Le dau, pentru început, un răspuns-întrebător intermediar şi de sinceră verificare: nu vă răspunde Liviu Harbuz la telefon să vă spună prin ce a trecut? 

Crăciun Fericit!

Fac ce fac şi tot la Jose Feliciano mă întorc. În astă dimineaţă minunată, pe un capăt de vis, m-a trezit chiar versiunea 2016 a inegalabilului Feliz Navidad.

Bucuraţi-vă, dragilor!
Fără patimă, că nu prea ştim ce ne aşteaptă.

Din culisele gâlcevii unora c-un teatru şi-un festival. La TT

O nouă ediţie, tare chinuită şi cred că cea mai lungă, a primului festival de teatru serios şi de referinţă inventat în România, tocmai s-a-ncheiat.

Observaţiile, comentariile, analizele şi concluziile, atât interne fenomenului, cât şi externe, se vor contura, probabil, în perioada următoare. Cu cât mai repede, cu atât mai... fericit. De fapt, cunoscătorii o ştiu, e vorba despre deparazitarea decisivă a teatrului de ...  impostură.

În condiţiile specifice acestui an, festivalul n-ar fi trebuit să se ţină deloc. Numai că „nişte-unii” s-au ambiţionat să nu rupem tradiţia, tradiţie cu greu reanimată anul trecut.

Până ce varii păreri vor prinde contur, o primă paranteză ajutătoare e musai de deschis. Ţine de rolul şi contribuţia Ministerului Culturii, indiferent de cine-l păstoreşte. Fără un acord-cadru scris, cu durată mai mare decât a unui mandat de director al TT, acord care să conţină în clar angajamentul finanţării multianuale, nu mai merge.

Teatrul nostru este unicat, la fel şi festivalul.

Actualul regulament de desfăşurare a festivalului, girat de autoritatea finanţatoare (atenţie: e păcătosul de CJ Neamţ, nu ministerul!), nu prevede plata de onorarii pentru participanţii din secţiunea de concurs. Bătaia-cea-frumoasă e pe prestigiul selecţiei, pe participarea în sine, pe premii, care premii – oricât de simbolice ar fi - nu sunt acordate nici ele din banii ministerului. (Nu mai vorbesc de trofeele propriu-zise, adevărate piese de colecţie realizate din granit de lux gravat cu laser la firma unui prieten bolnav de modestie.)

În acest an, mama poneiului roz cu zvastică, aşa cum e (re)cunoscută ministrul Corina Şuteu, s-a trezit pe ultimii zeci de metri ai pregătirii festivalului că nu mai poate de grija stimulării financiare a tinerilor actori din festival. Cam vreo 113 la număr, dacă am reţinut bine. Uite marea ei prioritate! Foarte tare, foarte bine, la prima vedere. Necazul este că vorbim, pentru interesul nostru de Piatra Neamţ, şi despre spectacole tinere, despre echipe artistice şi tehnice pe măsură. Adică, vorbim pe româneşte, nu pe „poneiasca” madamei cu aplecare spre roz. Dacă într-un spectacol calificat în concurs conform regulamentului joacă seniorii Gheorghe Visu şi Maria Ploae, pe ei nu îi plăteşte ministerul? Ce fac cu regizorul, cu scenograful? Dar cu echipa tehnică fără de care spectacolul nu există? Se pune, evident, de o discriminare oribilă.

Încă ceva, cu patimă sinceră: din punctul de vedere al CJ Neamţ, fantastica activitate a personalului teatrului pe durata excesivă a festivalului, poate fi încadrată, la limită, ca obligaţie de serviciu. Dar, ministerul ce zice? Truditorilor locali, care (ţie, minister!) îţi fac glorie, nu le dai o compensaţie, nu îi bagi în seamă? Cu partea de concurs, trecută în dări de seamă ministeriale aproape pe cale naturală, de parcă aşa s-ar cuveni, laudele curg. Pe banii noştri?... Uşor cu aberanţii pe scări - sunt martor, ştiu cum un ministru defect rău de tot, Alexandrescu pe numele său, a fost defiinţat de Caramitru, Onisei şi Falcă. Cine urmează?

Ajungând din nou la banii noştri, trag şi o alarmă. E pentru cunoscători şi, în principal, pentru oameni sinceri. Anul acesta, mult hulitul CJ Neamţ a suplimentat bugetul TT, în perspectiva festivalului de teatru, cu 180.000 lei, deşi speram la 250.000. Oricum, e mai mult cu 30.000 lei ca anul trecut . Deşi în pragul incapacităţii de plată, până şi municipiul Piatra Neamţ a asigurat 50.000 lei faţă de jalea de 20.000 de anul trecut.
Veselia în acest an este că peste 150.000 lei au venit din bani privaţi. Finanţatorii vor locuri. Poanta-i că cei mai serioşi le şi plătesc. Atunci, cum să împarţi cele vreo 200 de locuri real disponibile? Şi asta fără a mai vorbi că, în ciuda comentariilor aberante, publicul ăla teribil de pofticios şi reclamagiu, ba şi fantastic de cult pe deasupra, a lăsat sălile goale la multe spectacole.

În clar, despre ce vorbim noi aici?

Parcă ceva sună altfel. Mă gândesc repede şi la măreţul regizor Alexandru Dabija care crede că duce de nas un teatru şi un judeţ. Pentru că îşi permite? Aşa crede el. Nu a fost în stare, timp de aproape un an, să anunţe măcar cum se cheamă spectacolul scump cât un festival pe care nu l-a pus şi nu-l va pune niciodată pe scena unde s-a obişnuit cu... creaţii colective.

În fine, ultima paranteză, poate cea mai dură.

Istoric vorbind, Teatrul Tineretului a avut 346 de locuri, repartizate după cum urmează:

-          stal: 252;

-          loje: 62;

-          balcon: 32.

După „minunea” de renovare (a se revedea oricând arhiva de la „Mesagerul de Neamţ”), care angaja creşterea numărului de locuri spre 500, au rezultat, pe acte, doar 258, repartizate astfel:

-          stal: 156 (faţă de 252!!!);

-          loje: 64 (culmea, cu 2 mai mult!!!);

-          balcon: 48 (uite minunea din acte, cu 16 mai mult!).

Pe scurt şi în realitate, TT are doar 220 locuri (faţă de 346). Iată lista reală:

-          stal: 156;

-          loje: 54;

-          balcon: 10.

De la 346 la 220 e o oarece diferenţă.

Direct şi la obiect, atunci, cine ocupă locurile în sală la un festival? Cum le împarţi? Că trebuie să dai ce se cuvine, în primul rând, finanţatorilor. Celor privaţi, evident, că umblă la buzunarul lor, nu la contul cu bani publici. Dacă te-ai lua după pretenţiile stăpânilor banului public, nici n-ai  mai avea de ce să deschizi teatrul pentru popor că rezervă ei tot. 

Mai vorbim, desigur. Chiar foarte repede.

De Crăciun, dragilor!...

​

Forta Domnului si a Credintei fie cu voi!

Un Craciun bogat, fericit, cu bucurii!

După cum mulţi ştiu, am încheiat conturile cu presa locală în formula cunoscută de toată lumea. Am trecut consultant la Teatrul Tineretului. E un punct de inflexiune în destin mai mult decît în cariera profesională.

Mai vorbim, ne mai auzim.

Oricum, a devenit limpede de ce nu am intervenit deloc pe durata festivalului, nu?

Iar la noapte e lună plină, ca să vedeţi minune!.