Coşmarul României în UE e ca o carte deschisă sub lacăt (I)

Notă:

Da, cu greu, am reactualizat abia azi, pe 3 aprilie, această pagină....

Dacă nu erau reglările de conturi, dublate de reglarea tirului (atât prin trageri directe, cât şi acoperite) din confruntările de pe frontul corupţiei, care confruntări domină încă viaţa internă din ţară, oare ce-ar fi fost scos pe piaţă (şi) pentru a fugări atenţia până în ultima clipă de la unul dintre cele mai grave subiecte cu care se confruntă România de la răsturnarea lui Ceauşescu încoace? E vorba de criza profundă a Uniunii Europene. Pe ici, pe colo, câte o voce falsă, câte un condei strâmb se gripau în cutia cu două viteze a lui Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. Tuşele otrăvite prindeau de minune la un popor dezamăgit, dezorientat. O susţinere iresponsabilă venea din partea celor dedaţi la asocierea decupajelor aproape apocaliptice, rupte de contextul declaraţiilor, cu pretinse informaţii din „surse avizate” ori „surse apropiate”. Puţinii pricepuţi autentici şi oneşti abia îşi strecurau observaţiile, comentariile, analizele. Pentru atitudine şi implicare nu era loc de niciun fel.

Şi a venit Juncker cu a sa Cartă Albă. Ca la comandă, a fost luată la scărpinat, la disecat, în principal la televizuinile unde inclusiv invitaţii nu se abat de la litera şi indicaţiile rolului primit. Sau, altfel spus, prestație de figuri impuse ca la patinaj artistic. Rareori, cu aer de rătăcire, în mediul online, s-a punctat că e vorba de o propunere care nu spune absolut nimic nou. Iar criza Uniunii, după cum bine se vedea de la Washington şi Moscova, nu şi de la Bucureşti, n-are legătură nici cu Brexit-ul, nici cu criza „migratorilor”. Locul trâmbiţatelor două viteze, descrise de apartenenţa, respectiv neapartenenţa la Zona Euro, a fost luat mai apoi de cinci propuneri (sau scenarii) prezentate cam aşa: limitatrea la piaţa unică, Europa federalizată, o Europă cu mai multe viteze, o Uniune ca până acum (?!? – n.a.) şi creşterea eficienţei. De unde, de neunde, înaintea summit-ului ținut la Versailles, hop!, încă o gulgută impunătoare, abil lansată pe un site românesc prestator de servicii: cum poate ajunge UE a doua putere mondială. Banc de doi lei. Zilele au trecut şi nu s-a semnalat nicio intervenţie publică în regim de grabnică detoxificare.

Ajungem astfel la uitata întânire a liderilor din Germania, Franţa, Italia şi Spania. Ce am aflat? De la Francois Hollande, că „Europa poate să se relanseze prin apărare”, că statele membre care vor să meargă mai departe şi în materie de armonizare fiscală sau socială, cercetare, cultură sau tineret o pot face în jurul „unui pact comun, o piaţă internă, iar pentru unii o monedă unică”, plus că „unitatea nu înseamnă uniformitate” şi „fără un nou spirit european, UE se va îndrepta către o diluare, iar apoi o dislocare”. Se vede că e an de alegeri în Franţa, nu? Apoi, Angela Merkel a vorbit despre „curajul ca anumite ţări să avanseze mai rapid ca altele”, fără a-i exclude pe cei aflaţi în înârziere. Cu alte cuvinte, „va exista o Uniune Europeană cu viteze diferite, nu toţi vor participa de fiecare dată la toate etapele de integrare”.

Fix ce spusese în Malta, la început de februarie, când românii credeau că apără statul de drept în stradă. Ce să vezi însă, şi în Germania sunt alegeri! Italia şi Spania, prin vocile nefericiţilor premieri, ca „backimg vocalists”, au exprimat dorinţa unei Uniuni mai integrate, dar cu niveluri diferite de integrare (Paolo Gentiloni), respectiv disponibilitatea de a merge mai departe în integrare, împreună cu toţi care vor s-o urmeze (Mariano Rajoy). Pentru cine a uitat, cele două ţări fac parte din „frăţia” PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), state membre incapabile să refinanţeze deficitul datoriei publice la vremea ultimei mari crize economice contemporane. Cu siguranţă, statutul de prime patru economii din Zona Euro le permite multe. Numai că Uniunea Europeană nu e clădită pe diktat.

Când am pornit la drum, în 1995, cu Declaraţia de la Snagov în mapă, ni se vorbea la greu – pe lângă grabnică prosperitate și plimbări peste hotare -  despre solidaritate, despre coeziune.  Din start, ai noştri au confundat solidaritatea cu egalitarismul, o eroare tragică şi naturală la români. Consecinţele se văd astăzi la tot pasul. Românul s-a mulţumit cu halca de liberă circulaţie așa cum s-a mulţumit şi la revizuirea Constituţiei din 2003 cu desfiinţarea stagiului militar obligatoriu.  

Ni se povestea cu elan și pasiune, după 1995, fără a intra în profunzimi, despre Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993), tratat care a pus bazele Uniunii Europene. Cei trei piloni ai construcției – Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate și Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală – păreau decupați din Poarta Raiului. Inutil să fi explicat cum caracterul supranațional (federativ) al Comunităților Europene se tamponează vârtos și nefuncțional cu partea interguvernamentală (confederativă) a celorlalți doi piloni.

La rigoare, era normal să se explice tratatele de la Amsterdam (1997), Nisa (2001), Lisabona (2007). Sau defunctul proiect de Constituție Europeană administrat de Valéry Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei şi fost membru al Parlamentului European. Pauză de pauză. Consemn dur a fost. În alte țări n-au existat restricții. Ba au fost și referndumuri cu strigături. Iar românii nu rețin nici cine le erau conducătorii vremurilor.

Tratatul de la Maastricht avea alt obiectiv principal: crearea Uniunii Economice și Monetare. Acolo-s vestitele criterii de convergență pentru adoptarea modei unice europene. Euro, de ani buni, este renegat până și de părintele său, francezul Jacques Delors, fost președinte al Comisiei Europene. Nu a ezitat să afirme că proiectul era sortit eșecului încă de la început! Atunci, cum vine socoteala reală, în principal, cu Traian Băsescu și Mugur Isărescu, „titanii” care vor să ne bage cu forța în Zona Euro? De Isărescu ne-am lămurit că nu se atinge nimeni în timpul vieții sale pământene, dar nici de Băsescu?... În 2011, de pildă, matrozul încă liber ne-a pus jugul Acordului de guvernanță fiscală, cel cu povara deficitului structural minuscul și blocator de dezvoltare. Analizele aplicate, coerente, profesioniste și hotărâte pe subiect au fost atât de puține încât, practic, s-au pierdut. Fără să fim indisolubil legați de Bulgaria, Polonia, Danemarca, Letonia și Lituania, ne-am trezit că avem obligații certe și beneficii iluzorii angajate de un singur personaj. Cu cine s-a consultat, cine l-a mandatat? Ungaria, Cehoa și Slovacia, ca de-o pildă, or fi fost ticăloase, lipsite de viziune?... Asta se întâmpla (și) după uriașul eșec al UE cu Agenda Lisabona 2010. Reuniți în martie 2000, la Consiliul European găzduit de capitala Portugaliei, șefii de stat și de guvern au adoptat strategia menită să transforme UE în „cea mai dinamică și competitivă economie din lume bazată pe cunoaștere”. Praful s-a ales de agendă.

Revenind la zilele noastre, am bifat comemorarea festivă a Tratatului de la Roma. Viteze transformate în ritmuri, chestii, socoteli, după care – gata! – liniște și oarece deranj proaspăt pe tema Gibraltarului. Efectiv, ca pentru proști.

Ca pentru proști, fără a rememora operațiunea dictatorială susținută de Germania în privința migratorilor din Orientul Mijlociu, ne-a fost servit Brexit-ul. Orice om documentat, cu mintea acasă, din politică și presa pretins serioase, știa despre ce e vorba. Bruxelles-ul și Comisia Europeană, ca exponenți fundamentali ai corupției, birocrației și impunerilor suprastatale, deveniseră insuportabili. Nu trebuia să dea un bandit eolian național interviu din pușcărie să semnaleze că Marea Britanie are în spate puternicul Commonwealth de 53 de state. Se învață la școală, ce naiba! Ce-au făcut televizuinile și asociații a fost o manipulare criminală pe un câmp tactic finanțat parcă împotriva minții românilor.

La fel s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din SUA. Te uitai cu silă cum plângeau de la distanță gargaragii comandați ai neamului pe umărul lui Hillary Clinton. Indiferent ce demonstrai despre rolul malefic global al familiei, al mafiei politice răzbunătoare a democraților americani personificate de una ca Madeleine Albright (fost secretar de Stat sinistru – n.a.), sau în legătură cu jalnicul fost președinte Barack Obama, erai desființat. Bombardarea fără temei real a sârbilor, în urmă cu vreo 20 de ani, crizele din Egipt, Libia, Siria sau Ucraina, provocarea fățișă a Rusiei sau stimularea iresponsabilă a Statulului Islamic, dispăreau ca prin miracol. L-au demonizat ai noștri ca tâmpiții pe Donald Trump și nu pricep defel de ce era clar că va fi președinte. Culmea-culmilor agresiv de bine ascunsă e că, în istoria contemporană cel puțin, nouă ne-a fost fost bine numai cu republicani la putere în SUA. Pardon?

Înainte de final, ca desert, o rețetă similară de intoxicare, la altă scară, dar din același manual e valabilă în cazul jucătoarei de tenis de câmp Simona Halep. A ajuns unde a ajuns printr-un joc de rezultate și strategii. Care se cam termină, fiindcă de valoare globală nu e nici urmă. Atât.

Cât privește cartea noastră europeană și lacătul, deja devine simplu de înțeles că nu Bruxelles-ul a impus dezastrul, ci liderii de la București, în succesiunea lor, măcar din 1995 încoace. Degeaba vorbim de grad de absorbție a fondurilor europene când nu simțim beneficii majore.

În februarie 1998, un italian cu mare inimă de român avertiza, la Piatra Neamț, că vom fi primiți cândva în UE din simplul motiv că i-ar costa prea mult să ne țină afară. Pentru aderare am dat mită de stat unor state importante, se știe, e recunoscut. În loc de suveranitate am cedat hălci de țară și resurse ca nimeni alții. Nu răspunde nimeni. Reacția naționalistă e doar o chestiune de timp cu orizont apropiat.

Tot la Piatra Neamț, într-un interviu acordat în noiembrie 2005, Jonathan Scheele, șef al Delegației Europene la București, mărturisea: „În aderare nu este lapte şi miere, ci sînt drepturi, avantaje, dar şi obligaţii“. Cine să priceapă, cine să acționeze?...

În 2013, cu resemnare, același englez mirabil avea să afirme că „România are încă nevoie de o viziune clară despre cum vrea să fie în viitor”. Cine să priceapă, cine să acționeze?...

Excelenței Sale, în drumul nostru spre UE, i-a fost colaboratoare aproapiată o adevărată eroină a aderării. Se numește Angela Cristea (Filote), șefa de azi a reprezentanței diplomatice a Uniunii la București. E printre puținele persoane oneste care știu ce e sub lacăt. Știu și alții, dar nu-s onești. Iar când buba europeană va plesni cu adevărat și în România, niște români cinstiți vor fi fost deja obosiți, irosiți cu alte proteste. Să le spui cum un fost Imperiu Roman de Apus a fost devorat, de fapt, de criza corupției centrale e prea mult. Să le demonstrezi cum conducătorii naționali te vând cu libertatea și democrația pe masă e de neînțeles. Dar se accepta.

Băsescu, subtilitatea şi suveranitatea

Preşedintele Băsescu, indiferent ce-ar decreta cu ultimele puteri cei mai influenţi dintre devotaţii săi adulatori, a avut treabă cu subtilitatea cam cât Ştefan cel Mare cu fidelitatea conjugală. Subtilitatea este însuşirea de a fi subtil. E sinonimă cu acuitate, ingeniozitate, fineţe, distincţie. Dând Dicţionarului de sinonime partea „subtilă” de eroare politică, respectiv fineţea şi distincţia, acuitatea şi ingeniozitatea se potrivesc cu preşedintele. Diferenţa vine din fond. Iar proba verităţii a fost dată şi consacrată de agresivitate, conspiraţie şi trădare, de primitivism, manipulare, mitocănie şi, cu voia lui Dan Diaconescu, de ciocoism.  Idolatrizarea interesată a formei fără fond, chit că Băsescu pătrunde esenţa lucrurilor, ne-a otrăvit sufletele şi viaţa fără ca majoritatea românilor să aibă vreo remuşcare.

Tot fără vreo remuşcare, cu puţine zile în urmă, la vârful de sarcină al luptei cu Victor Ponta pentru supremaţia reprezentării României la Consiliul European, am fost loviţi de Băsescu în moalele valorilor naţionale invers ca pe vremea când luptam pentru pacea mondială fără să ştim cine e în război. Pe nepusă masă, probabil în ideea de a-i trage una marinărească în bot premierului, a dezvăluit o temă gravă de pe agenda „subtilă” a Consiliului, anume cedarea de suveranitate. Din partea ţării noastre către intermediarii unui proiect intitulat Statele Unite ale Europei. Ocupat fiind cu revizuirea Constituţiei, cu parlamentul redus şi despărţirea definitivă de curbele de sacrificiu administrate românilor prin marioneta Boc, se vede treaba că tăticul inegalabilului europarlamentar EBA a omis o dezbatere naţională legată de cedarea de suveranitate. În glumă, dacă nu ar fi tragic, e de înţeles. Suveranitate vine din limba franceză, nu din engleza ridicolă pe care o vorbeşte întâiul hăhăitor al ţării. A dispune liber de soarta ta, nu pare a-i fi pe plac, doar e obişnuit ca numai el să dispună. Independenţa faţă de alte state (suveranitatea naţională), după cum şi supremaţia puterii de stat în interiorul ţării şi independenţa faţă de puterea altor state (suveranitatea de stat), sună ca naiba, vorba lui Petre Roman. Cheia ticăloasă stă în „independenţa faţă de puterea altor state”. Nu e nimic subtil aici, e vizibil totul. Uniunea Europeană nu-i nici cal, nici măgar. Nu e federaţie, adică uniune de state autonome (păstrându-și în anumite limite independența) într-un stat unitar, condus de un guvern central. Şi nu e confedraţie, ceea ce-ar însemna uniune de state independente, înființată pe baza unui acord sau tratat internațional, prin care se determină condițiile de asociere a statelor și de funcționare a acestora, statele asociindu-se pe baza păstrării suveranităţii lor. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană este atât de originală încât îşi mai caută identitatea.

Moneda unică europeană, un proiect eminamente politic, trebuia să contribuie la această identitate. Iată, o simţim pe pielea şi viaţa noastră, criza din Zona Euro sapă la temelia întregului eşafodaj al Uniunii. Preşedintele Băsescu, însă, de bună seamă captiv într-un spaţiu subtil inaccesibil banalului plătitor de taxe şi impozite, abia ce-a fost potolit de noul guvern s-o termine cu îndeplinirea în pas alergător a unor criterii de convergenţă peste resursele şi puterile ţării în vederea trecerii dezastruoase la Euro. Uniunea Economică şi Monetară e bună, dar e pentru cei puternici. Iniţierea unei dezbateri reale pe aceast subiect, unul grav şi profund, nu a fost promovată de personajul care-şi spune, fără să şi fie potrivit Constituţiei, şeful statului.

Pentru a înţelege mai limpede cum se leagă, în termeni de eşec, socotelile cu identitatea UE, performanţele visate, subtilitatea extrem de vizibilă tradusă în angajamente seducătoare, plus două vorbe despre suveranitate, o poveste din anul 2000 e pe deplin grăitoare. Agenda Lisabona sau Strategia de la Lisabona se numea. Şefii de stat şi de guvern reuniţi în martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat un document menit să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în „cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere”. Se vorbea, cu pasiune şi fermitate, de creştere economică de 3% pe an şi de crearea a 20 de milioane de noi locuri de muncă până în 2010. Suntem în 2012. Între timp ne-au primit şi pe noi în UE. Ce s-a ales de Agendă, de economia dinamică şi competitivă a lumii?... Răspunsul garantat e c-a venit criza. Identitatea de faţadă a uniunii, regăsită în modificarea tratatelor, n-a rezolvat absolut nimic. Soluţiile nu au nevoie de strategi şi birocraţi, ci de vizionari şi oameni de stat providenţiali, iar România nu are alternativă mai bună decât Uniunea Europeană în acest moment. Pe lângă costurile financiare vizibile (lesne de cuantificat) şi cele ale ineficienţei statului (tot mai greu de evaluat), am aflat de la preşdinte – fără emoţie, fără remuşcare, dar cu superioritatea stăpânului suprem - despre „dosita” subtilitate cu cedarea de suveranitate. Nu cumva de la atâta subtilitate să ne pască o calamitate. (Altă rimă n-am găsit.) Independenţa faţă de puterea altor state se reţine ca definiţie. Şi nu are nimic subtil.

Comentariul a fost publicat azi, în Mesagerul de Neamţ .