Coşmarul României în UE e ca o carte deschisă sub lacăt (I)

Notă:

Da, cu greu, am reactualizat abia azi, pe 3 aprilie, această pagină....

Dacă nu erau reglările de conturi, dublate de reglarea tirului (atât prin trageri directe, cât şi acoperite) din confruntările de pe frontul corupţiei, care confruntări domină încă viaţa internă din ţară, oare ce-ar fi fost scos pe piaţă (şi) pentru a fugări atenţia până în ultima clipă de la unul dintre cele mai grave subiecte cu care se confruntă România de la răsturnarea lui Ceauşescu încoace? E vorba de criza profundă a Uniunii Europene. Pe ici, pe colo, câte o voce falsă, câte un condei strâmb se gripau în cutia cu două viteze a lui Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. Tuşele otrăvite prindeau de minune la un popor dezamăgit, dezorientat. O susţinere iresponsabilă venea din partea celor dedaţi la asocierea decupajelor aproape apocaliptice, rupte de contextul declaraţiilor, cu pretinse informaţii din „surse avizate” ori „surse apropiate”. Puţinii pricepuţi autentici şi oneşti abia îşi strecurau observaţiile, comentariile, analizele. Pentru atitudine şi implicare nu era loc de niciun fel.

Şi a venit Juncker cu a sa Cartă Albă. Ca la comandă, a fost luată la scărpinat, la disecat, în principal la televizuinile unde inclusiv invitaţii nu se abat de la litera şi indicaţiile rolului primit. Sau, altfel spus, prestație de figuri impuse ca la patinaj artistic. Rareori, cu aer de rătăcire, în mediul online, s-a punctat că e vorba de o propunere care nu spune absolut nimic nou. Iar criza Uniunii, după cum bine se vedea de la Washington şi Moscova, nu şi de la Bucureşti, n-are legătură nici cu Brexit-ul, nici cu criza „migratorilor”. Locul trâmbiţatelor două viteze, descrise de apartenenţa, respectiv neapartenenţa la Zona Euro, a fost luat mai apoi de cinci propuneri (sau scenarii) prezentate cam aşa: limitatrea la piaţa unică, Europa federalizată, o Europă cu mai multe viteze, o Uniune ca până acum (?!? – n.a.) şi creşterea eficienţei. De unde, de neunde, înaintea summit-ului ținut la Versailles, hop!, încă o gulgută impunătoare, abil lansată pe un site românesc prestator de servicii: cum poate ajunge UE a doua putere mondială. Banc de doi lei. Zilele au trecut şi nu s-a semnalat nicio intervenţie publică în regim de grabnică detoxificare.

Ajungem astfel la uitata întânire a liderilor din Germania, Franţa, Italia şi Spania. Ce am aflat? De la Francois Hollande, că „Europa poate să se relanseze prin apărare”, că statele membre care vor să meargă mai departe şi în materie de armonizare fiscală sau socială, cercetare, cultură sau tineret o pot face în jurul „unui pact comun, o piaţă internă, iar pentru unii o monedă unică”, plus că „unitatea nu înseamnă uniformitate” şi „fără un nou spirit european, UE se va îndrepta către o diluare, iar apoi o dislocare”. Se vede că e an de alegeri în Franţa, nu? Apoi, Angela Merkel a vorbit despre „curajul ca anumite ţări să avanseze mai rapid ca altele”, fără a-i exclude pe cei aflaţi în înârziere. Cu alte cuvinte, „va exista o Uniune Europeană cu viteze diferite, nu toţi vor participa de fiecare dată la toate etapele de integrare”.

Fix ce spusese în Malta, la început de februarie, când românii credeau că apără statul de drept în stradă. Ce să vezi însă, şi în Germania sunt alegeri! Italia şi Spania, prin vocile nefericiţilor premieri, ca „backimg vocalists”, au exprimat dorinţa unei Uniuni mai integrate, dar cu niveluri diferite de integrare (Paolo Gentiloni), respectiv disponibilitatea de a merge mai departe în integrare, împreună cu toţi care vor s-o urmeze (Mariano Rajoy). Pentru cine a uitat, cele două ţări fac parte din „frăţia” PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), state membre incapabile să refinanţeze deficitul datoriei publice la vremea ultimei mari crize economice contemporane. Cu siguranţă, statutul de prime patru economii din Zona Euro le permite multe. Numai că Uniunea Europeană nu e clădită pe diktat.

Când am pornit la drum, în 1995, cu Declaraţia de la Snagov în mapă, ni se vorbea la greu – pe lângă grabnică prosperitate și plimbări peste hotare -  despre solidaritate, despre coeziune.  Din start, ai noştri au confundat solidaritatea cu egalitarismul, o eroare tragică şi naturală la români. Consecinţele se văd astăzi la tot pasul. Românul s-a mulţumit cu halca de liberă circulaţie așa cum s-a mulţumit şi la revizuirea Constituţiei din 2003 cu desfiinţarea stagiului militar obligatoriu.  

Ni se povestea cu elan și pasiune, după 1995, fără a intra în profunzimi, despre Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993), tratat care a pus bazele Uniunii Europene. Cei trei piloni ai construcției – Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate și Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală – păreau decupați din Poarta Raiului. Inutil să fi explicat cum caracterul supranațional (federativ) al Comunităților Europene se tamponează vârtos și nefuncțional cu partea interguvernamentală (confederativă) a celorlalți doi piloni.

La rigoare, era normal să se explice tratatele de la Amsterdam (1997), Nisa (2001), Lisabona (2007). Sau defunctul proiect de Constituție Europeană administrat de Valéry Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei şi fost membru al Parlamentului European. Pauză de pauză. Consemn dur a fost. În alte țări n-au existat restricții. Ba au fost și referndumuri cu strigături. Iar românii nu rețin nici cine le erau conducătorii vremurilor.

Tratatul de la Maastricht avea alt obiectiv principal: crearea Uniunii Economice și Monetare. Acolo-s vestitele criterii de convergență pentru adoptarea modei unice europene. Euro, de ani buni, este renegat până și de părintele său, francezul Jacques Delors, fost președinte al Comisiei Europene. Nu a ezitat să afirme că proiectul era sortit eșecului încă de la început! Atunci, cum vine socoteala reală, în principal, cu Traian Băsescu și Mugur Isărescu, „titanii” care vor să ne bage cu forța în Zona Euro? De Isărescu ne-am lămurit că nu se atinge nimeni în timpul vieții sale pământene, dar nici de Băsescu?... În 2011, de pildă, matrozul încă liber ne-a pus jugul Acordului de guvernanță fiscală, cel cu povara deficitului structural minuscul și blocator de dezvoltare. Analizele aplicate, coerente, profesioniste și hotărâte pe subiect au fost atât de puține încât, practic, s-au pierdut. Fără să fim indisolubil legați de Bulgaria, Polonia, Danemarca, Letonia și Lituania, ne-am trezit că avem obligații certe și beneficii iluzorii angajate de un singur personaj. Cu cine s-a consultat, cine l-a mandatat? Ungaria, Cehoa și Slovacia, ca de-o pildă, or fi fost ticăloase, lipsite de viziune?... Asta se întâmpla (și) după uriașul eșec al UE cu Agenda Lisabona 2010. Reuniți în martie 2000, la Consiliul European găzduit de capitala Portugaliei, șefii de stat și de guvern au adoptat strategia menită să transforme UE în „cea mai dinamică și competitivă economie din lume bazată pe cunoaștere”. Praful s-a ales de agendă.

Revenind la zilele noastre, am bifat comemorarea festivă a Tratatului de la Roma. Viteze transformate în ritmuri, chestii, socoteli, după care – gata! – liniște și oarece deranj proaspăt pe tema Gibraltarului. Efectiv, ca pentru proști.

Ca pentru proști, fără a rememora operațiunea dictatorială susținută de Germania în privința migratorilor din Orientul Mijlociu, ne-a fost servit Brexit-ul. Orice om documentat, cu mintea acasă, din politică și presa pretins serioase, știa despre ce e vorba. Bruxelles-ul și Comisia Europeană, ca exponenți fundamentali ai corupției, birocrației și impunerilor suprastatale, deveniseră insuportabili. Nu trebuia să dea un bandit eolian național interviu din pușcărie să semnaleze că Marea Britanie are în spate puternicul Commonwealth de 53 de state. Se învață la școală, ce naiba! Ce-au făcut televizuinile și asociații a fost o manipulare criminală pe un câmp tactic finanțat parcă împotriva minții românilor.

La fel s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din SUA. Te uitai cu silă cum plângeau de la distanță gargaragii comandați ai neamului pe umărul lui Hillary Clinton. Indiferent ce demonstrai despre rolul malefic global al familiei, al mafiei politice răzbunătoare a democraților americani personificate de una ca Madeleine Albright (fost secretar de Stat sinistru – n.a.), sau în legătură cu jalnicul fost președinte Barack Obama, erai desființat. Bombardarea fără temei real a sârbilor, în urmă cu vreo 20 de ani, crizele din Egipt, Libia, Siria sau Ucraina, provocarea fățișă a Rusiei sau stimularea iresponsabilă a Statulului Islamic, dispăreau ca prin miracol. L-au demonizat ai noștri ca tâmpiții pe Donald Trump și nu pricep defel de ce era clar că va fi președinte. Culmea-culmilor agresiv de bine ascunsă e că, în istoria contemporană cel puțin, nouă ne-a fost fost bine numai cu republicani la putere în SUA. Pardon?

Înainte de final, ca desert, o rețetă similară de intoxicare, la altă scară, dar din același manual e valabilă în cazul jucătoarei de tenis de câmp Simona Halep. A ajuns unde a ajuns printr-un joc de rezultate și strategii. Care se cam termină, fiindcă de valoare globală nu e nici urmă. Atât.

Cât privește cartea noastră europeană și lacătul, deja devine simplu de înțeles că nu Bruxelles-ul a impus dezastrul, ci liderii de la București, în succesiunea lor, măcar din 1995 încoace. Degeaba vorbim de grad de absorbție a fondurilor europene când nu simțim beneficii majore.

În februarie 1998, un italian cu mare inimă de român avertiza, la Piatra Neamț, că vom fi primiți cândva în UE din simplul motiv că i-ar costa prea mult să ne țină afară. Pentru aderare am dat mită de stat unor state importante, se știe, e recunoscut. În loc de suveranitate am cedat hălci de țară și resurse ca nimeni alții. Nu răspunde nimeni. Reacția naționalistă e doar o chestiune de timp cu orizont apropiat.

Tot la Piatra Neamț, într-un interviu acordat în noiembrie 2005, Jonathan Scheele, șef al Delegației Europene la București, mărturisea: „În aderare nu este lapte şi miere, ci sînt drepturi, avantaje, dar şi obligaţii“. Cine să priceapă, cine să acționeze?...

În 2013, cu resemnare, același englez mirabil avea să afirme că „România are încă nevoie de o viziune clară despre cum vrea să fie în viitor”. Cine să priceapă, cine să acționeze?...

Excelenței Sale, în drumul nostru spre UE, i-a fost colaboratoare aproapiată o adevărată eroină a aderării. Se numește Angela Cristea (Filote), șefa de azi a reprezentanței diplomatice a Uniunii la București. E printre puținele persoane oneste care știu ce e sub lacăt. Știu și alții, dar nu-s onești. Iar când buba europeană va plesni cu adevărat și în România, niște români cinstiți vor fi fost deja obosiți, irosiți cu alte proteste. Să le spui cum un fost Imperiu Roman de Apus a fost devorat, de fapt, de criza corupției centrale e prea mult. Să le demonstrezi cum conducătorii naționali te vând cu libertatea și democrația pe masă e de neînțeles. Dar se accepta.