Rătăciți în tradiție: Televizuinile de știri și divanul

Cândva, demult, pe vremea când agenda guvernului se făcea verde-n față la Marius Tucă Show, nu știu câți își închipuiau ziua în care nenăscutele televizuini de știri vor fi cotropit viața și mintea românului. Cum buricul pământului și originalitatea fără margini sunt definitorii pentru neamul nostru, era perfect normal să compromitem nobilele idealuri profesionale ale unei televiziuni de știri. Interesul pentru aceste „oaze” toxice a fost precum pofta: a venit mâncând. Indiferent de care parte a ecranului te afli. Preluarea butoanelor și reconfigurarea lor în registru politic a durat chiar prea mult, incredibil de mult. Când mă gândesc la naivitățile lui Silviu Prigoană, din epoca sa de păstor la Realitatea TV, mai că-mi devine simpatic fiul Gherlei...

Repetând rețetele nenorocite de implementare a telenovelelor și manelelor, televizuinile de știri dau la tot poporul breaking news și reprezentații cu invitați în platou (nu le zic talk-show, că ăla-i altceva) de abia mai fac loc pentru închipuitele buletine de știri. Înșelăciunea este perfectă – exact știrile lipsesc. Informațiile difuzate nu sunt știri și nu au nimic comun cu jurnalismul, gazetăria, ziaristica sau cum vreți să mai numiți această meserie măsluită de mogulii cu televizuini naționale. Actul „profesional” săvârșit în numele unei meserii frumoase și onorabile e gata confiscat prin așa-zișii responsabili de editorial și realizatorii de emisiuni. Întorc subiectele pe toate părțile și le răstălmăcesc în așa hal că uiți de unde au plecat. Adevărul devine nesemnificativ prin comparație cu concluziile, cu verdictele ce trebuie impuse. Telespectatorul ajunge, în final, dependent de rația de agresivitate și aberație. Simte că ar fi ceva în neregulă, dar e prea târziu – discernământul, cât o mai fi rămas, e gata anesteziat. Simpla și naturala îndoială din firea omului au apus și ele fiindcă artizanii diversiunii și manipulării au știut să strecoare, în timp, mici doze necesare de credibilitate pe care s-a clădit iluzia de necesitate. Astfel se închide cercul, iar eliberarea de dependență e tot mai grea. Pe nesimțite, românul trece la următorul nivel de întunecare și devine captiv al acestor televizuini. Ele dau ora exactă, ele spun când să te bucuri și când să bocești, ele au drept de viață și de moarte. Ele anunță când să votezi, cu cine și de ce. Când să ieși în stradă și când nu. Te inventează, te ridică, te coboară, te desființează, te îngroapă. Te țin sau nu la guvernare. Prestatorii angajați sau afiliați, la braț cu musafirii navetiști arondați, se transformă în veritabili mutanți care nu se abat de la linia prestabilită în jocul de și pentru putere din care fac parte. După modelul lui Traian Băsescu, sunt jucători, antrenori și arbitri în același timp. Firește, schimbă regulile jocului în timpul jocului. Instantaneu decretează că așa e bine, sănătos. În acest ritm, nu e departe ziua când vom fi apelați nu pe nume, ci după CNP. Dreptul de-a avea nume, de-a purta cât de cât o identitate reală îl vor da tot televizuinile de știri. Iar asta e valabil și pentru politicienii care parcă n-au alt țel în viață decât să pupe microfoanele și să lustruiască scaunele din platouri. Le-au dat nas până s-au urcat pe divan. Unde nici telecomanda televizorului nu-i mai atinge.

Rătăcii în tradiţie: Dramă şi mizerie

Prezentarea morţii violente a unui nefericit american, venit în România să cîştige abia 1.000 de euro lunar jucînd baschet, a confirmat încă o dată că lipsa de discernămînt defineşte în mod dramatic pe făcătorii de ştiri, reportaje şi dezbateri televizate închinate “Zeului Audienţă”. Este cu totul nejust să vorbim despre otevizare sau tabloidizare. Otevizarea este în fapt un fenomen social, iar zisa tabloidizare nu e altceva decît tentativa de cosmetizare a unei prese bulevardiere mizerabile. Rădăcinile sînt cele vechi şi cunoscute, dar uitate: şcoala de presă Cristoiu şi ştirile PRO-TVde la 5. Devierea spre ce ne administrează astăzi cîteva televizuini de Bucureşti a fost perfect naturală pentru jucătorii dintr-un mediu (profesional?) care pe zi ce trece îşi pierde demnitatea sub presiunea audienţelor cu orice preţ. A călca pe cadavre a ajuns o sinistră întrecere pe ramură al cărei leac cert rămîne telecomanda televizorului.
Bine, veți spune, asta-i situaţia la zi, să avem răbdare, să nutrim speranţe în viitor. Hm, am îndoieli. În loc să înveţe ce e bun din filozofia corporatistă, televizuinile vizate semnalizează tot mai clar că se substituie decidenţilor politici, actorilor sociali şi instituţiilor statului de drept. Şi o fac cu argumentul audienţei în spate. Astfel calate, încep să genereze sisteme de selecţie şi promovare a unor vedete care slujesc vizibil orice interese, mai puţin pe cel public. Reţetele se rafinează într-un mod aproape diabolic şi induc publicului ideea falsă că fără aceste maşinării de intoxicare şi diversiune viaţa nu ar fi posibilă.
Departe gîndul de a sugera vreo soluţie. Într-un fel sau altul, viaţa şi piaţa le vor impune. Sau nu le vor impune. Însă nimic nu trebuie să ne reţină de la a semnala că sîntem deja contemporani cu o generaţie sensibilă la modelele şi valorile false cultivate de televizuini. Pentru a vă îngrozi e suficient să observaţi cîţi copii şi tineri vor să devină vedete TV.
Un american nefericit a visat să devină vedetă la baschet şi n-a mai apucat. L-au recuperat după moarte şi l-au făcut vedetă televizuinile noastre – fără scrupule, evident. Data viitoare propun să facem invers.

Nota mea: N-am avut un motiv anume să amîn postarea comentariului de joia trecută. Cazul Huidu, despre care încă nu am chef să scriu, confirmă cel puţin cele spuse despre televizuini.