Doi medici din val: Alina și Laci

N-am ce face uneori și, cu toate că îmi promit să mă învăț minte, urmăresc ce spune și ce scrie Alina Mungiu Pippidi. După cum se știe, e un produs al Institutului de Medicină și Farmacie din Iași și al școlii de presă „Opinia studențească”. Sînt, de fapt, motivele pentru care mă predau în fața nostalgiei și acord o atenție nemeritată acestui autentic prototip de instalație generatoare de gălăgie pe orice temă. E cultă, nimic de zis. Domină, dacă își pune mintea, pe orice interlocutor, transformîndu-și vocea imposibilă într-o armă redutabilă. Ce-a pățit cu ea fostul președinte Ion Iliescu, la TVR, pe vremea cînd Convenției nu-i ieșeau specialiștii la număr, întrece în mîrlănie și astăzi multe dintre „derapajele” cu care ne-au obișnuit televizuinile. Dar în cazul ei, se vede treaba, s-a iertat, nu se pune, doar e mare profesor universitar în Germania. Care profesor are o mare problemă: confundă catedra cu masa, fie ea de scris, fie de sprijinit coatele într-un studio cu lumini și camere de filmat.
De la atîția deținători ai titlului de profesor universitar, cîți au ajuns să se perinde prin diverse emisiuni TV, se naște mai întîi o îngrijorare: cum or fi arătînd studenții lor? Apoi, te întrebi ce fel de profesor o fi, dacă nu știe să vorbească și să se comporte potrivit poziției academice? Pe fond, însă, situația e mai gravă. Pentru că într-un profesor, expus public prin natura activității, nădăjduim să găsim un model. Cu Alina, eternă promotoare de proiecte moarte, precum CDR sau Alianța Dreptate și Adevăr, publicul larg e lămurit. Dar ea tot insistă. Și asta în condițiile în care n-am auzit să fie combătută competența ei în politologie, ci doar la ce ne folosește.
Dacă în cazul ei ne salvăm din telecomandă sau respingerea unei publicații, iată, în cazul unui cadru universitar eminent de la Oradea am ajuns să ne predăm, să ne resemnăm. Ladislau Ritli e numele său și se ocupă de conducerea Ministerului Sănătății. I-am luat apărarea în cîteva rînduri, chiar cu riscul de a mă certa cu unii cunoscuți. Aflasem de la Oradea ce om minunat e, cît e de iubit, cu cîtă dăruire își face meseria de medic. Exterminarea bolnavilor de cancer, ca „program național”, a devenit între timp o certitudine. Iar Laci de la Bihor nu e orice fel de medic, el este specialist în… Oncologie pediatrică. Semn clar că între ce profesezi la locul tău de muncă și ce „produci” în viața publică poate fi o diferență realmente criminală. Motiv pentru care refuz să îmi închipui ce-ar face Alina într-un guvern, mai ales că e medic, iar specialitatea ei, dacă nu mă înșel, este Psihiatria.

Comentariul a fost publicat astăzi în Mesagerul de Neamț .

Rătăcii în tradiţie: Dramă şi mizerie

Prezentarea morţii violente a unui nefericit american, venit în România să cîştige abia 1.000 de euro lunar jucînd baschet, a confirmat încă o dată că lipsa de discernămînt defineşte în mod dramatic pe făcătorii de ştiri, reportaje şi dezbateri televizate închinate “Zeului Audienţă”. Este cu totul nejust să vorbim despre otevizare sau tabloidizare. Otevizarea este în fapt un fenomen social, iar zisa tabloidizare nu e altceva decît tentativa de cosmetizare a unei prese bulevardiere mizerabile. Rădăcinile sînt cele vechi şi cunoscute, dar uitate: şcoala de presă Cristoiu şi ştirile PRO-TVde la 5. Devierea spre ce ne administrează astăzi cîteva televizuini de Bucureşti a fost perfect naturală pentru jucătorii dintr-un mediu (profesional?) care pe zi ce trece îşi pierde demnitatea sub presiunea audienţelor cu orice preţ. A călca pe cadavre a ajuns o sinistră întrecere pe ramură al cărei leac cert rămîne telecomanda televizorului.
Bine, veți spune, asta-i situaţia la zi, să avem răbdare, să nutrim speranţe în viitor. Hm, am îndoieli. În loc să înveţe ce e bun din filozofia corporatistă, televizuinile vizate semnalizează tot mai clar că se substituie decidenţilor politici, actorilor sociali şi instituţiilor statului de drept. Şi o fac cu argumentul audienţei în spate. Astfel calate, încep să genereze sisteme de selecţie şi promovare a unor vedete care slujesc vizibil orice interese, mai puţin pe cel public. Reţetele se rafinează într-un mod aproape diabolic şi induc publicului ideea falsă că fără aceste maşinării de intoxicare şi diversiune viaţa nu ar fi posibilă.
Departe gîndul de a sugera vreo soluţie. Într-un fel sau altul, viaţa şi piaţa le vor impune. Sau nu le vor impune. Însă nimic nu trebuie să ne reţină de la a semnala că sîntem deja contemporani cu o generaţie sensibilă la modelele şi valorile false cultivate de televizuini. Pentru a vă îngrozi e suficient să observaţi cîţi copii şi tineri vor să devină vedete TV.
Un american nefericit a visat să devină vedetă la baschet şi n-a mai apucat. L-au recuperat după moarte şi l-au făcut vedetă televizuinile noastre – fără scrupule, evident. Data viitoare propun să facem invers.

Nota mea: N-am avut un motiv anume să amîn postarea comentariului de joia trecută. Cazul Huidu, despre care încă nu am chef să scriu, confirmă cel puţin cele spuse despre televizuini.