Un filmuleţ de 1 minut şi 53 de
secunde, distribuit marţi, 17 decembrie, la prima oră de Oana Pellea, sare
peste toate hotarele speciilor publicistice şi intră direct în clişeul unei
radiografii autentice a României. Nu-ţi trebuie expert în radiologie şi
imagistică prin preajmă, nu trebuie interpretată. Pricepi şi singur. Întrebarea
reporterului e clară, la obiect: ştiţi cumva ce înseamnă ziua de 17 decembrie
pentru Timişoara? E pusă pe stradă în Timişoara. Grosul răspunsurilor selectate
vine de la tineri şi e cutremurător, dacă nu insultător fiindcă tinerii de azi
nu ştiu că în 17 decembrie 1989, acolo, se trăgeau focuri de armă şi cădeau sub
gloanţe primii tineri eroi ai Revoluţiei. 62 de oameni au murit în acea zi,
după cum reaminteşte Opinia Timişoarei, iar câteva sute au fost răniţi.
Atunci,
să te mai miri că în ţara asta mocirlită şi dezaxată - dar foarte răscântată şi
descântată la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, mai mult cu argumentul
onorariului decât din sinceră simţire - dacă n-ai ce face şi aminteşti de un decembrie
negru, din 1983, când în două zile consecutive (12 şi 13) au plecat la Cer Amza
Pellea şi Nichita Stănescu, se uită boborul la tine ca la unul care a uitat
să-şi ia medicamentele la timp?...
Scria recent un poet contemporan şi consacrat
al neamului nostru nemţean cam aşa: „Recursul la istorie, recursul la fapte de acum un
secol este unul absolut firesc, conștiința de neam se dezvoltă numai pe suportul
memoriei”. Ce să faci, omul e poet, trăieşte în lumea lui. Şi nu-l
poţi condamna că ne-o bagă uşor-uşor sub nas, cu argumente specifice talentului
său artistic! Beleaua-i cu ceilalţi, care au alte talente şi, cu sau fără
suportul memoriei, au descoperit conştiinţa de neam abia în acest an, că dădea
bine la Centenar. Acei ceilalţi cu totul altceva ne bagă sub nas. Şi în viaţă. Ni
se întâmplă de 29 de ani. Care cum ajunge la putere, cum prinde o funcţioară şi
capătă notorietate, indiferent cu ce partid sau în care domeniu, dar
obligatoriu pe calea generalizătă a competenţei politice, se simte dator să ia
minţile românului. În valuri o face, căci el e ţara, el – conducătorul,
creatorul sau orice îi mai trece printre urechi. Bineînţeles, toţi proclamă
supremaţia profesionalismului, când adevărul e cumplit de bine ştiut. Toate
ţiitoarele analfabete au devenit fenomenale femei de carieră cu dulapul plin de
diplome şi certificate, după ce-au optimizat circuitul paturilor. Toţi hoţii şi
corifeii criminalităţii financiare se transformă brusc în gânditori economici
şi făuritori de strategii. Dacă te paşte o condamnare definitivă exemplară, e
musai să încerci să ajungi în Parlament, să fii în miezul contrafacerii
legilor. Apoi, persoană de seamă te numeşti, dacă nu direct personalitate a
neamului. Important e să nimereşti partidul adecvat. Adecvat începutului de
carieră publică, deoarece culoarea politică a contat esenţial doar o scurtă
vreme, cât au trăit şi activat ţărăniştii şi liberalii fundamentalişti. Vechimea
neîntreurptă într-un partid nu are de fapt valoare, iar apartenenţa la o
formaţiune sau altă capătă pe zi ce trece consistenţa unui simplu rol
distribuit, eventual cumpărat peste rând. Ca mâine – ăştia-s în stare s-o facă,
s-o impună – dacă nu ai carnetul de partid potrivit, la momentul potrivit, mai
bine o iei din din loc, că le tulburi ordinea din ţară şi oricum n-ai niciun
viitor, chit că vine rândul altora să mai ia câteva piei de pe românul european
şi nordatlantic deoarece ei sunt în bună înţelegere cu predecesorii şi urmaşii
politici. Nu contează că realitatea e alta. Nu le pasă, ei ţi le impun pe cele paralele
fabricate de ei. Nu statul paralel trâmbiţat de PSD omoară, ci realităţile
paralele. În cazul PSD, cam de la 2012, o încasăm la foc automat şi-o ţinem – a
se scuza parabolica metaforă niţel hiperbolică – în cea mai paralelă dintre
realităţile paralele. Da, fiindcă pretinsa pauză de guvernare cu Cioloş plasat
la Palatul Victoria a fost în realitate o figură cumplită girată de PSD, ce-i
drept cu PNL ca ţap ispăşitor. Dacă dăm invocatei memorii valoare de
întrebuinţare, creşte enervarea. Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu,
după stricăciunea PNL administrată de Băsescu & Co., a fost susţinut până
în 2008 tot de PSD. Sprijinindu-ne pe memorie, adăugăm încă 4 ani cu Adrian
Nătase, plus alţi 4 la fel de cerţi cu Văcăroiu şi influenţa dramatică a
secţiunii PD, trup din trupul FSN, în guvernarea reţinută oficial în contul
Convenţiei. Cam mulţi ani şi o puternică realitate paralelă, nicidecum un stat
paralel.
Cât priveşte
conştiinţa de neam, privind din prezent spre meandrele trecutului, sub spectrul
unor cuvinte simple, se cuvine să valorizăm educaţia şi credinţa ca suport, întâi
de toate, că memoria aţi văzut ce construcţii necorespunzătoare vremurilor
riscă să edifice. În cuvinte aplicate, dacă ne axăm numai pe Marea Unire, se
poate începe lejer prin a-l asculta pe istoricul Ioan Aurel Pop, preşedintele
Academiei Române, când vorbeşte despre conştiinţa etnică românească din Evul
Mediu. Un film de 4 minute şi 17 secunde circulă pe internet. Trecând peste
adevăratele socoteli istorice unioniste cu atletul Ştefan cel Mare şi
aventurierul Mihai Viteazul, se va afla şi despre românii care n-au agreat
ideea unirii, despre cum s-a creat o albie pe care a curs apoi un şuvoi care a
condus la ceea ce numim astăzi România. Asta, da realitate! Sau nu e?
Câteva cuvinte ale academicianului spun multe despre noi şi
astfel nu ne vom mira de realitatea în care unii habar n-au ce-a fost la Timişoara
pe 17 decembrie 1989: „Ideea că 10%
dintre români n-au vrut unirea este fundamentală, e importantă, dar nu-i
hotărâtoare pentru că 10% nu înseamnă majoritate. Când s-a unit Transilvania cu
România, unii români care erau funcţionari ai statului austro-ungar se temeau
de unire că se gândeau ce vor deveni după. (...) Boierii moldoveni, când
Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn şi la Iaşi, şi la Bucureşti, s-au gândit
că s-a terminat cu binele lor, că nu vor mai fi nici miniştri, nici... Că va fi
un singur guvern şi ce se va întâmpla cu viaţa lor? (...) Pe mine mă interesează că s-a făcut România şi dacă s-a făcut e foarte
clar şi logic că argumentele în favoarea ei sunt mai multe decât cele împotriva
ei. Trebuie să le relev pe toate. Ca educator eu nu pot să semăn false iluzii. De aceea cred sincer în urmărirea ideii
acesteia a unirii cu onestitate, arătând şi reculurile, arătând şi ezitările
care au fost şi arătând şi românii care s-au desprins. Sunt familii româneşti
care s-au desprins din neamul românesc de-a lungul vremii. De pildă, Nicolae
Olahus a fost român. El a avut conştiinţă de român, dar fiind episcop catolic
şi pe urmă arhiepiscop primat al Ungariei în secolul XVI, sigur că fraţii lui
trăind în Transilvania şi căsătorindu-se cu femei unguroaice, s-au maghiarizat.
Ei sunt altceva. Dar asta nu înseamnă că poporul ăsta n-a rămas mereu cu o
conştiinţă a lui. Iar conştiinţa etnică, chiar dacă n-o numim naţională, există
de când e lumea. De când s-au întâlnit doi oameni şi unul vorbea o limbă, iar
altul o altă limbă, există o conştiinţă etno-lingvistică”.
Peste încă
100 ani, nici nu merită să ne închipuim cam ce măcel şi rătăcire în tradiţie va
fi pe capul urmaşilor urmaşilor urmaşilor noştri, indiferent între ce hotare se
vor afla şi ce vor zice despre memorie, educaţie şi credinţă când s-or apuca să
cerceteze realităţile paralele de astăzi, iar conştiinţa de neam le va da cu
zecimale.
P.S. Textul a fost publicat în ediţia de vineri, 21 decembrie a săptămânalului Mesagerul de Neamţ, iar de astăzi este şi on-line .
(Foto: La blouse roumaine, autor necunoscut, via Facebook Oana Pelllea & Mihai Şora)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu