Hai, 2019, hai!...

Asta-ia tot... La mulţi ani!

Povestea textului despre darul de la "România, te iubesc!"

Ce urmează ţine mai mult de zona de mărturisiri, decât de gazetărie.
E greu de crezut că se va întâmpla încă o dată faza de aseară, din Ajunul Crăciunului - ediţia 2018. Nu-i un secret pentru apropiaţi, duminica, de la ora 18, cât ţine sezonul de emisiuni, îmi iau raţia de "România, te iubesc!" la Pro TV. După cum şi în timpul săptămânii sunt uşor dependent de participarea lui Cristian Diaconescu la "Jocuri de putere", emisiunea lui Rareş Bogdan, la Realitatea TV.
Aseară s-a întâmplat ceva ciudat şi tocmai de aceea am decis să amân programata ruladă de pui la cuptor, după o reţetă proprie şi să scriu textul - Un dar minunat de Crăciun pentru Piatra Neamţ. De la Pro TV şi „România, te iubesc!” - pentru Mesagerul de Neamţ.

Echipa RTI (sursă foto: Facebook)

Am crezut şi cred în continuare că cineva trebuia să semnaleze cumva, musai civilizat şi nu neapărat pentru pietreni şi nemţeni, ci pentru toţi urmăritorii mediului on-line, că în două reportaje a fost vorba despre două personalităţi din Piatra Neamţ. Adrian Pascu-Tulbure, ca personaj principal şi Adela Vrînceanu-Celebidachi, personaj principal asociat, dacă-mi este permisă formula, n-au avut parte de o prezentare a originii lor şi asta trebuia compensat într-un fel. Într-un fel... călduros.
Însă este cel puţin straniu că au lipsit aceste trimiteri, altfel curente, normale, care dau culoare şi au farmec. Asta nu înseamnă că pun la îndoială profesionalismul şi probitatea echipei RTI, şi nici nu îndrăznesc să fac vreo sugestie nepotrivită.
Mirarea e cu atât mai mare cu cât Adrian şi Adela sunt pietreni mândri, fără a mai vorbi - în spiritul conexiunilor atât de firesc exploatate constant de realizatorii de la RTI - de faptul că soţia lui Serge e din acelaşi judeţ cu tatăl său, ilustrul Sergiu Celibidache.
Aşa că am reţinut fondul şi l-am decretat dar minunat de Crăciun.

Crăciunul, orbul Jose Feliciano şi o veste pentru Sfântul Părinte Valerian

Au trecut doi ani, tot la Jose Feliciano m-am întors.
Spuneam în 2016: Bucuraţi-vă dragilor! Fără patimă, că nu prea ştim ce ne aşteaptă.
Vedeţi singuri câte ni s-au întâmplat... Drept este, unii bănuiam ce va veni, dar ne feream s-o spunem în clar. Nu de frică, nu. Doar pentru că nemaipomenit de fantasticul român merită tot mai puţin să-i deschizi ochii. Un orb ca Jose Feliciano vede incomparabil mai bine.

La acest Crăciun am să vă amintesc însă că Oamenii sunt Lumina . Am preluat mesajul şi l-am dat mai departe, la toţi  în aprilie 2016. Când românii au înţeles cine e Părintele Valerian după reportajul lui Alex Dima pentru România, te iubesc! difuzat în Duminica Învierii.

(sursă foto: cuvantul-ortodox.ro)

La începutul lunii decembrie am aflat prin Liviu Timuş că fostul actor Dragoş Pâslaru a preluat o bisericuţă - monument istoric, în satul Vătăşeşti, comuna Goleşti, judeţul Vâlcea. O renovează singur. Informaţiile primare se găseau în ziaruldevalcea.ro .

Între timp, am vorbit cu o frumuseţe de om sensibil şi talentat, actriţa Carmen Tănase şi cu însuşi părintele Valerian.

Urmăriţi cu atenţie Mesagerul de Neamţ . Vom intra în acţiune şi chiar mai mult decât atât. Măcar din simplul motiv că şi Dragoş Pâslaru a fost ras din istoria Teatrului Tineretului.

P.S. Peste câteva ceasuri revin cu povestea din spatele ultimului text din Mesagerul. Nimic nu-i întâmplător.

Rătăciţi în tradiţie: Memoria şi realităţile paralele

Un filmuleţ de 1 minut şi 53 de secunde, distribuit marţi, 17 decembrie, la prima oră de Oana Pellea, sare peste toate hotarele speciilor publicistice şi intră direct în clişeul unei radiografii autentice a României. Nu-ţi trebuie expert în radiologie şi imagistică prin preajmă, nu trebuie interpretată. Pricepi şi singur. Întrebarea reporterului e clară, la obiect: ştiţi cumva ce înseamnă ziua de 17 decembrie pentru Timişoara? E pusă pe stradă în Timişoara. Grosul răspunsurilor selectate vine de la tineri şi e cutremurător, dacă nu insultător fiindcă tinerii de azi nu ştiu că în 17 decembrie 1989, acolo, se trăgeau focuri de armă şi cădeau sub gloanţe primii tineri eroi ai Revoluţiei. 62 de oameni au murit în acea zi, după cum reaminteşte Opinia Timişoarei, iar câteva sute au fost răniţi.

Atunci, să te mai miri că în ţara asta mocirlită şi dezaxată - dar foarte răscântată şi descântată la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, mai mult cu argumentul onorariului decât din sinceră simţire - dacă n-ai ce face şi aminteşti de un decembrie negru, din 1983, când în două zile consecutive (12 şi 13) au plecat la Cer Amza Pellea şi Nichita Stănescu, se uită boborul la tine ca la unul care a uitat să-şi ia medicamentele la timp?... 

Scria recent un poet contemporan şi consacrat al neamului nostru nemţean cam aşa: „Recursul la istorie, recursul la fapte de acum un secol este unul absolut firesc, conștiința de neam se dezvoltă numai pe suportul memoriei”. Ce să faci, omul e poet, trăieşte în lumea lui. Şi nu-l poţi condamna că ne-o bagă uşor-uşor sub nas, cu argumente specifice talentului său artistic! Beleaua-i cu ceilalţi, care au alte talente şi, cu sau fără suportul memoriei, au descoperit conştiinţa de neam abia în acest an, că dădea bine la Centenar. Acei ceilalţi cu totul altceva ne bagă sub nas. Şi în viaţă. Ni se întâmplă de 29 de ani. Care cum ajunge la putere, cum prinde o funcţioară şi capătă notorietate, indiferent cu ce partid sau în care domeniu, dar obligatoriu pe calea generalizătă a competenţei politice, se simte dator să ia minţile românului. În valuri o face, căci el e ţara, el – conducătorul, creatorul sau orice îi mai trece printre urechi. Bineînţeles, toţi proclamă supremaţia profesionalismului, când adevărul e cumplit de bine ştiut. Toate ţiitoarele analfabete au devenit fenomenale femei de carieră cu dulapul plin de diplome şi certificate, după ce-au optimizat circuitul paturilor. Toţi hoţii şi corifeii criminalităţii financiare se transformă brusc în gânditori economici şi făuritori de strategii. Dacă te paşte o condamnare definitivă exemplară, e musai să încerci să ajungi în Parlament, să fii în miezul contrafacerii legilor. Apoi, persoană de seamă te numeşti, dacă nu direct personalitate a neamului. Important e să nimereşti partidul adecvat. Adecvat începutului de carieră publică, deoarece culoarea politică a contat esenţial doar o scurtă vreme, cât au trăit şi activat ţărăniştii şi liberalii fundamentalişti. Vechimea neîntreurptă într-un partid nu are de fapt valoare, iar apartenenţa la o formaţiune sau altă capătă pe zi ce trece consistenţa unui simplu rol distribuit, eventual cumpărat peste rând. Ca mâine – ăştia-s în stare s-o facă, s-o impună – dacă nu ai carnetul de partid potrivit, la momentul potrivit, mai bine o iei din din loc, că le tulburi ordinea din ţară şi oricum n-ai niciun viitor, chit că vine rândul altora să mai ia câteva piei de pe românul european şi nordatlantic deoarece ei sunt în bună înţelegere cu predecesorii şi urmaşii politici. Nu contează că realitatea e alta. Nu le pasă, ei ţi le impun pe cele paralele fabricate de ei. Nu statul paralel trâmbiţat de PSD omoară, ci realităţile paralele. În cazul PSD, cam de la 2012, o încasăm la foc automat şi-o ţinem – a se scuza parabolica metaforă niţel hiperbolică – în cea mai paralelă dintre realităţile paralele. Da, fiindcă pretinsa pauză de guvernare cu Cioloş plasat la Palatul Victoria a fost în realitate o figură cumplită girată de PSD, ce-i drept cu PNL ca ţap ispăşitor. Dacă dăm invocatei memorii valoare de întrebuinţare, creşte enervarea. Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu, după stricăciunea PNL administrată de Băsescu & Co., a fost susţinut până în 2008 tot de PSD. Sprijinindu-ne pe memorie, adăugăm încă 4 ani cu Adrian Nătase, plus alţi 4 la fel de cerţi cu Văcăroiu şi influenţa dramatică a secţiunii PD, trup din trupul FSN, în guvernarea reţinută oficial în contul Convenţiei. Cam mulţi ani şi o puternică realitate paralelă, nicidecum un stat paralel.

Cât priveşte conştiinţa de neam, privind din prezent spre meandrele trecutului, sub spectrul unor cuvinte simple, se cuvine să valorizăm educaţia şi credinţa ca suport, întâi de toate, că memoria aţi văzut ce construcţii necorespunzătoare vremurilor riscă să edifice. În cuvinte aplicate, dacă ne axăm numai pe Marea Unire, se poate începe lejer prin a-l asculta pe istoricul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, când vorbeşte despre conştiinţa etnică românească din Evul Mediu. Un film de 4 minute şi 17 secunde circulă pe internet. Trecând peste adevăratele socoteli istorice unioniste cu atletul Ştefan cel Mare şi aventurierul Mihai Viteazul, se va afla şi despre românii care n-au agreat ideea unirii, despre cum s-a creat o albie pe care a curs apoi un şuvoi care a condus la ceea ce numim astăzi România. Asta, da realitate! Sau nu e?

Câteva cuvinte ale academicianului spun multe despre noi şi astfel nu ne vom mira de realitatea în care unii habar n-au ce-a fost la Timişoara pe 17 decembrie 1989: „Ideea că 10% dintre români n-au vrut unirea este fundamentală, e importantă, dar nu-i hotărâtoare pentru că 10% nu înseamnă majoritate. Când s-a unit Transilvania cu România, unii români care erau funcţionari ai statului austro-ungar se temeau de unire că se gândeau ce vor deveni după. (...) Boierii moldoveni, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn şi la Iaşi, şi la Bucureşti, s-au gândit că s-a terminat cu binele lor, că nu vor mai fi nici miniştri, nici... Că va fi un singur guvern şi ce se va întâmpla cu viaţa lor? (...) Pe mine mă interesează că s-a făcut România şi dacă s-a făcut e foarte clar şi logic că argumentele în favoarea ei sunt mai multe decât cele împotriva ei. Trebuie să le relev pe toate. Ca educator eu nu pot să semăn false iluzii. De aceea cred sincer în urmărirea ideii acesteia a unirii cu onestitate, arătând şi reculurile, arătând şi ezitările care au fost şi arătând şi românii care s-au desprins. Sunt familii româneşti care s-au desprins din neamul românesc de-a lungul vremii. De pildă, Nicolae Olahus a fost român. El a avut conştiinţă de român, dar fiind episcop catolic şi pe urmă arhiepiscop primat al Ungariei în secolul XVI, sigur că fraţii lui trăind în Transilvania şi căsătorindu-se cu femei unguroaice, s-au maghiarizat. Ei sunt altceva. Dar asta nu înseamnă că poporul ăsta n-a rămas mereu cu o conştiinţă a lui. Iar conştiinţa etnică, chiar dacă n-o numim naţională, există de când e lumea. De când s-au întâlnit doi oameni şi unul vorbea o limbă, iar altul o altă limbă, există o conştiinţă etno-lingvistică”.      

Peste încă 100 ani, nici nu merită să ne închipuim cam ce măcel şi rătăcire în tradiţie va fi pe capul urmaşilor urmaşilor urmaşilor noştri, indiferent între ce hotare se vor afla şi ce vor zice despre memorie, educaţie şi credinţă când s-or apuca să cerceteze realităţile paralele de astăzi, iar conştiinţa de neam le va da cu zecimale.

P.S. Textul a fost publicat în ediţia de vineri, 21 decembrie a săptămânalului Mesagerul de Neamţ, iar de astăzi este şi on-line .

(Foto: La blouse roumaine, autor necunoscut, via Facebook Oana Pelllea & Mihai Şora)

Mesagerii Cerului au colindat la Piatra Neamţ

Corala Armonia, consacrată în această vară, încă o dată, drept cel mai bun bărbătesc bărbătesc din lume a deschis practic sezonul sărbătorilor de iarnă, în Piatra Neamţ. S-a întâmplat marţi seară, la Cinematograful Dacia, cu prilejul unui concert de colinde oferit de Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” al CJ Neamţ, semn că se mai întâmplă şi minuni pe acest pământ chinuit al Neamţului.
La Jocurile Mondiale Corale, desfăşurate la Tshwane, în Africa de Sud (4-14 iulie 2018), corala care activează sub tutela Arhiepiscopiei Tomisului (altă minune! – n.a.) şi singura care a reprezentat România a participat la trei secţiuni – Cor bărbătesc, Muzică sacră a cappella şi Folclor a cappella – şi a câştigat de fapt două medalii de aur (la primele două categorii) şi una de argint. În competiţie au fost înscrise peste 300 de coruri din 62 de ţări.
Marţi seară, Armonia ne-a uns sufletele cu sclipiri de perfecţiune. (Amănunte în Mesagerul.)

Colindul „Ce bucurie ar fi”, poate emblema cea mai cunoscută a coralei, răsună deja din înregistrările făcute în sală. Iată-l, mai jos, într-o versiune consacrată, via doxologia.ro: