Notă:
Da, cu greu, am reactualizat abia azi, pe 3 aprilie, această pagină....
Dacă nu erau reglările de
conturi, dublate de reglarea tirului (atât prin trageri directe, cât şi
acoperite) din confruntările de pe frontul corupţiei, care confruntări domină
încă viaţa internă din ţară, oare ce-ar fi fost scos pe piaţă (şi) pentru a
fugări atenţia până în ultima clipă de la unul dintre cele mai grave subiecte
cu care se confruntă România de la răsturnarea lui Ceauşescu încoace? E vorba
de criza profundă a Uniunii Europene. Pe ici, pe colo, câte o voce falsă, câte
un condei strâmb se gripau în cutia cu două viteze a lui Jean-Claude Juncker,
preşedintele Comisiei Europene. Tuşele otrăvite prindeau de minune la un popor
dezamăgit, dezorientat. O susţinere iresponsabilă venea din partea celor dedaţi
la asocierea decupajelor aproape apocaliptice, rupte de contextul
declaraţiilor, cu pretinse informaţii din „surse avizate” ori „surse
apropiate”. Puţinii pricepuţi autentici şi oneşti abia îşi strecurau
observaţiile, comentariile, analizele. Pentru atitudine şi implicare nu era loc
de niciun fel.
Şi a venit Juncker cu a sa Cartă
Albă. Ca la comandă, a fost luată la scărpinat, la disecat, în principal la
televizuinile unde inclusiv invitaţii nu se abat de la litera şi indicaţiile
rolului primit. Sau, altfel spus, prestație de figuri impuse ca la patinaj
artistic. Rareori, cu aer de rătăcire, în mediul online, s-a punctat că e vorba
de o propunere care nu spune absolut nimic nou. Iar criza Uniunii, după cum
bine se vedea de la Washington şi Moscova, nu şi de la Bucureşti, n-are
legătură nici cu Brexit-ul, nici cu criza „migratorilor”. Locul trâmbiţatelor
două viteze, descrise de apartenenţa, respectiv neapartenenţa la Zona Euro, a
fost luat mai apoi de cinci propuneri (sau scenarii) prezentate cam aşa: limitatrea la piaţa unică, Europa
federalizată, o Europă cu mai multe viteze, o Uniune ca până acum (?!? –
n.a.) şi creşterea eficienţei. De
unde, de neunde, înaintea summit-ului ținut la Versailles, hop!, încă o gulgută
impunătoare, abil lansată pe un site românesc prestator de servicii: cum poate
ajunge UE a doua putere mondială. Banc de doi lei. Zilele au trecut şi nu s-a
semnalat nicio intervenţie publică în regim de grabnică detoxificare.
Ajungem
astfel la uitata întânire a liderilor din Germania, Franţa, Italia şi Spania.
Ce am aflat? De la Francois Hollande, că „Europa
poate să se relanseze prin apărare”, că statele membre care vor să meargă
mai departe şi în materie de armonizare fiscală sau socială, cercetare, cultură
sau tineret o pot face în jurul „unui
pact comun, o piaţă internă, iar pentru unii o monedă unică”, plus că „unitatea nu înseamnă uniformitate” şi „fără un nou spirit european, UE se va
îndrepta către o diluare, iar apoi o dislocare”. Se vede că e an de alegeri
în Franţa, nu? Apoi, Angela Merkel a vorbit despre „curajul ca anumite ţări să avanseze mai rapid ca altele”, fără a-i
exclude pe cei aflaţi în înârziere. Cu alte cuvinte, „va exista o Uniune Europeană cu viteze diferite, nu toţi vor participa
de fiecare dată la toate etapele de integrare”.
Fix
ce spusese în Malta, la început de februarie, când românii credeau că apără
statul de drept în stradă. Ce să vezi însă, şi în Germania sunt alegeri! Italia
şi Spania, prin vocile nefericiţilor premieri, ca „backimg vocalists”, au
exprimat dorinţa unei Uniuni mai integrate, dar cu niveluri diferite de
integrare (Paolo Gentiloni), respectiv disponibilitatea de a merge mai departe
în integrare, împreună cu toţi care vor s-o urmeze (Mariano Rajoy). Pentru cine
a uitat, cele două ţări fac parte din „frăţia” PIGS (Portugalia, Italia,
Grecia, Spania), state membre incapabile să refinanţeze deficitul datoriei
publice la vremea ultimei mari crize economice contemporane. Cu siguranţă,
statutul de prime patru economii din Zona Euro le permite multe. Numai că
Uniunea Europeană nu e clădită pe diktat.
Când am pornit la drum, în 1995,
cu Declaraţia de la Snagov în mapă, ni se vorbea la greu – pe lângă grabnică
prosperitate și plimbări peste hotare - despre solidaritate, despre coeziune. Din start, ai noştri au confundat
solidaritatea cu egalitarismul, o eroare tragică şi naturală la români.
Consecinţele se văd astăzi la tot pasul. Românul s-a mulţumit cu halca de
liberă circulaţie așa cum s-a mulţumit şi la revizuirea Constituţiei din 2003
cu desfiinţarea stagiului militar obligatoriu.
Ni
se povestea cu elan și pasiune, după 1995, fără a intra în profunzimi, despre
Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993), tratat
care a pus bazele Uniunii Europene. Cei trei piloni ai construcției –
Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate și Cooperarea
polițienească și judiciară în materie penală – păreau decupați din Poarta
Raiului. Inutil să fi explicat cum caracterul supranațional (federativ) al
Comunităților Europene se tamponează vârtos și nefuncțional cu partea
interguvernamentală (confederativă) a celorlalți doi piloni.
La
rigoare, era normal să se explice tratatele de la Amsterdam (1997), Nisa (2001),
Lisabona (2007). Sau defunctul proiect de Constituție Europeană administrat de Valéry
Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei şi fost membru al Parlamentului
European. Pauză de pauză. Consemn dur a fost. În alte țări n-au existat
restricții. Ba au fost și referndumuri cu strigături. Iar românii nu rețin nici
cine le erau conducătorii vremurilor.
Tratatul
de la Maastricht avea alt obiectiv principal: crearea Uniunii Economice și
Monetare. Acolo-s vestitele criterii de convergență pentru adoptarea modei
unice europene. Euro, de ani buni, este renegat până și de părintele său,
francezul Jacques Delors, fost președinte al Comisiei Europene. Nu a ezitat să
afirme că proiectul era sortit eșecului încă de la început! Atunci, cum vine
socoteala reală, în principal, cu Traian Băsescu și Mugur Isărescu, „titanii” care
vor să ne bage cu forța în Zona Euro? De Isărescu ne-am lămurit că nu se atinge
nimeni în timpul vieții sale pământene, dar nici de Băsescu?... În 2011, de
pildă, matrozul încă liber ne-a pus jugul Acordului de guvernanță fiscală, cel
cu povara deficitului structural minuscul și blocator de dezvoltare. Analizele
aplicate, coerente, profesioniste și hotărâte pe subiect au fost atât de puține
încât, practic, s-au pierdut. Fără să fim indisolubil legați de Bulgaria,
Polonia, Danemarca, Letonia și Lituania, ne-am trezit că avem obligații certe
și beneficii iluzorii angajate de un singur personaj. Cu cine s-a consultat,
cine l-a mandatat? Ungaria, Cehoa și Slovacia, ca de-o pildă, or fi fost
ticăloase, lipsite de viziune?... Asta se întâmpla (și) după uriașul eșec al UE
cu Agenda Lisabona 2010. Reuniți în martie 2000, la Consiliul European găzduit
de capitala Portugaliei, șefii de stat și de guvern au adoptat strategia menită
să transforme UE în „cea mai dinamică și
competitivă economie din lume bazată pe cunoaștere”. Praful s-a ales de
agendă.
Revenind la zilele noastre, am
bifat comemorarea festivă a Tratatului de la Roma. Viteze transformate în
ritmuri, chestii, socoteli, după care – gata! – liniște și oarece deranj proaspăt
pe tema Gibraltarului. Efectiv, ca pentru proști.
Ca
pentru proști, fără a rememora operațiunea dictatorială susținută de Germania
în privința migratorilor din Orientul Mijlociu, ne-a fost servit Brexit-ul.
Orice om documentat, cu mintea acasă, din politică și presa pretins serioase, știa
despre ce e vorba. Bruxelles-ul și Comisia Europeană, ca exponenți fundamentali
ai corupției, birocrației și impunerilor suprastatale, deveniseră
insuportabili. Nu trebuia să dea un bandit eolian național interviu din
pușcărie să semnaleze că Marea Britanie are în spate puternicul Commonwealth de
53 de state. Se învață la școală, ce naiba! Ce-au făcut televizuinile și
asociații a fost o manipulare criminală pe un câmp tactic finanțat parcă
împotriva minții românilor.
La
fel s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din SUA. Te uitai cu silă cum plângeau
de la distanță gargaragii comandați ai neamului pe umărul lui Hillary Clinton. Indiferent
ce demonstrai despre rolul malefic global al familiei, al mafiei politice
răzbunătoare a democraților americani personificate de una ca Madeleine
Albright (fost secretar de Stat sinistru – n.a.), sau în legătură cu jalnicul
fost președinte Barack Obama, erai desființat. Bombardarea fără temei real a
sârbilor, în urmă cu vreo 20 de ani, crizele din Egipt, Libia, Siria sau
Ucraina, provocarea fățișă a Rusiei sau stimularea iresponsabilă a Statulului
Islamic, dispăreau ca prin miracol. L-au demonizat ai noștri ca tâmpiții pe
Donald Trump și nu pricep defel de ce era clar că va fi președinte.
Culmea-culmilor agresiv de bine ascunsă e că, în istoria contemporană cel
puțin, nouă ne-a fost fost bine numai cu republicani la putere în SUA. Pardon?
Înainte
de final, ca desert, o rețetă similară de intoxicare, la altă scară, dar din
același manual e valabilă în cazul jucătoarei de tenis de câmp Simona Halep. A
ajuns unde a ajuns printr-un joc de rezultate și strategii. Care se cam
termină, fiindcă de valoare globală nu e nici urmă. Atât.
Cât privește cartea noastră
europeană și lacătul, deja devine simplu de înțeles că nu Bruxelles-ul a impus
dezastrul, ci liderii de la București, în succesiunea lor, măcar din 1995
încoace. Degeaba vorbim de grad de absorbție a fondurilor europene când nu
simțim beneficii majore.
În
februarie 1998, un italian cu mare inimă de român avertiza, la Piatra Neamț, că
vom fi primiți cândva în UE din simplul motiv că i-ar costa prea mult să ne
țină afară. Pentru aderare am dat mită de stat unor state importante, se știe,
e recunoscut. În loc de suveranitate am cedat hălci de țară și resurse ca nimeni
alții. Nu răspunde nimeni. Reacția naționalistă e doar o chestiune de timp cu
orizont apropiat.
Tot
la Piatra Neamț, într-un interviu acordat în noiembrie 2005, Jonathan Scheele,
șef al Delegației Europene la București, mărturisea: „În aderare nu este
lapte şi miere, ci sînt drepturi, avantaje, dar şi obligaţii“. Cine să priceapă, cine să
acționeze?...
În 2013, cu resemnare, același englez
mirabil avea să afirme că „România are încă nevoie de o viziune clară despre
cum vrea să fie în viitor”. Cine să priceapă, cine să acționeze?...
Excelenței Sale, în drumul nostru spre
UE, i-a fost colaboratoare aproapiată o adevărată eroină a aderării. Se numește
Angela Cristea (Filote), șefa de azi a reprezentanței diplomatice a Uniunii la
București. E printre puținele persoane oneste care știu ce e sub lacăt. Știu și
alții, dar nu-s onești. Iar când buba europeană va plesni cu adevărat și în
România, niște români cinstiți vor fi fost deja obosiți, irosiți cu alte
proteste. Să le spui cum un fost Imperiu Roman de Apus a fost devorat, de fapt,
de criza corupției centrale e prea mult. Să le demonstrezi cum conducătorii
naționali te vând cu libertatea și democrația pe masă e de neînțeles. Dar se
accepta.
