Despre olimpism și arbitraje

Steve Guerdat (Elveția), Gerco Schroder (Olanda) și Cian O’Connor (Irlanda) sunt nume cvasinecunoscute românilor. Au vârste între 30 și 34 de ani. S-au întâlnit cu gloria la Jocurile Olimpice de la Londra. Medaliile de aur, argint și bronz câștigate îi plasează printre vedetele planetei. Are cineva idee la ce au concurat? Aud?... La călărie, oameni buni, la sărituri peste obstacole. Mai puțin contează că preferații mei Nick Skelton (Marea Britanie), Ian Millar (Canada) și Marcus Ehring (Germania) s-au clasat pe locurile 5, 9, respectiv 12. Nu mai vorbesc de tristețea produsă de Rodrogo Pesoa (Brazilia), poliglotul care vorbește șapte limbi, fiul al legendarului Nelson Pesoa – el a terminat pe 22. Concursul de sărituri peste obstacole este unul pur și sincer. Arbitrii hrăpăreți nu pot vicia rezultatul așa cum s-a întâmplat în finala de la handbal feminin, unde două franțuzoaice au nenorocit admirabila echipă din Muntenegru. La obstacole, se penalizează ce-ai dărâmat și cât ai depășit timpul. Omul și calul nu trișează, nu pot fi furați pe față.

Povestea spune că pe durata Jocurilor Olimpice încetau războaiele. Războiul politic româno-român, unul intern, dar bogat în conexiuni externe, a mers mai departe. Pauză s-a luat la sosirea sportivilor, pentru ceremonia de decorare de la Cotroceni. Imediat după aceea am asistat, urmărind o televizuină băsesciană, la o grețoasă agresiune inchizitorială a gurnalistului Dan Tăpălagă asupra premierului Victor Ponta. Prin comparație, penibilul “recital” susținut de Mihai Gâdea contra lui Mihai Răzvan Ungureanu era aproape nevinovat. Tăpălagă a căpătat notorietate națională după asocierea cu Monica Macovei, când aceasta interpreta rolul de ministru al Justiției. Cum am recunoscut fără ezitare, într-o vreme i-am ținut partea. Dovadă stă și comentariul “Imagine”, publicat pe 14 februarie 2006 în cotidianul “Monitorul de Neamț”. Din jocul de imaginație făcut pe seama valorilor, o “agățam” pe Macovei într-un text despre festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice (de iarnă) de la Torino. Scriam acolo: “Dacă ar fi trăit pînă în zilele noastre, un creator protestatar şi vizionar ca John Lennon, cu greu scăpa marcării ca ţintă de unii, de alţii. De dincolo de viaţa pămînteană, mesajul şi fabuloasele versuri ale şlagărului <<Imagine>> au lovit din nou. În interpretarea lui Peter Gabriel, monstru sacru al muzicii numai bun de pus pe rană, mi-am adus aminte că în păcatul de a fi visători nu sîntem singuri. Ceea ce ţine şi nu ţine de imaginaţie”.

În 2012, era natural ca imperiala Londră olimpică să-l omagieze pe John Lennon. Tot cu “Imagine”. Și, cum altfel mai mișcător decât la festivitatea de închidere a jocurilor?! Alături de Freddie Mercury, Brian May și Roger Taylor, cu a lor “bază internațională de suporteri” (vorbe împrumutate de la Wikipedia),  “Imagine” m-a făcut să uit un pic arbitrajele străine de spiritul olimpic. În noapte, gândul îmi fugea la eroii mei, călăreții medaliați Guerdat, Schroder și O’Connor. După care, odată cu stingerea flăcării olimpice, s-a produs inevitabilul: din visul stins am alunecat spre România, unde nu mai pricepi nici în ruptul capului cine arbitrează războiul politic româno-român.

P.S. La Lausanne, în pardoseala Muzeului Olimpic, este gravată deviza Jocurilor Olimpice: “Citius, Altius, Fortius”. În România, după 22 de ani de la despărțirea de Ceaușescu, se conturează deviza “Mai încet, mai jos, mai slab”. E gata gravată, dar nu risc să spun în ce loc.