La rigoare, primul
care a dezvoltat public tema clivajului social din societatea românească, după
Revoluţie, este fizicianul, dizidentul, activistul pentru drepturile omului,
analistul politic, ziaristul, scriitorul şi profesorul Gabriel Andreescu. A
fost cofondator şi preşedinte al Grpului pentru Dialog Social (în vremurile de
glorie, când GDS nu se umpluse de ruşine), e cel care a iniţiat şi condus un
timp APADOR-CH, adică Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România –
Comitetul Helsinki. Din nefericire, această organizaţie onorabilă este abuziv
şi eronat asociată în prezent aproape exclusiv cu Monica Macovei. Drept e,
Macovei s-a alăturat APADOR-CH în 1996, între 2001 şi 2004 fiind preşedinte.
Peste ani, în buna
sa tradiţie de-a compromite orice e clar definit şi acceptat peste tot în lume,
în România s-a denaturat şi minunea asta de clivaj. De la diferenţele fireşti
între membrii unei societăţi, prin prisma veniturilor, etniei, rasei, religiei,
s-a consacrat clivajul politic generat şi susţinut de o oligarhie politică nesănătoasă
pentru ţară şi români. Această judecată de valoare e greu de pus de cineva la
îndoială, proba prin efecte fiind una certă şi suficientă. Exponentă de seamă a
oligarhiei s-a consacrat nimeni alta decât Monica Macovei. Până la segregarea
bazată pe opţiuni politice, care ne ameninţă în acest august fierbinte, a rămas
distanţă cât de-o răsuflare gâtuită. Victor Ponta a simţit pericolul şi nu
ratează nici o ocazie de a transmite mesaje liniştitoare, de solidaritate şi
încredere. Din păcate, nu duce treaba până la capăt şi se asociază constant doar
cu cei care au votat pentru eliberarea preşedinţiei de Băsescu. Aşa se face că
pe terenul rămas liber zburdă (şi) Monica Macovei, una dintre marile deziluzii
politice de după 2004. Aplombul dovedit de ea în susţinerea orbească a
preşedintelui suspendat frizeză deseori patologicul şi accentuează premisele
segregării. Din drepturile omului în România a reţinut drepturile, privilegiile
şi puterea unuia singur din România. Lupta feroce care se dă pe butoanele
pupitrului de comandă al ţării e din ce în mai vizibilă. Nu justiţia e în joc,
dreptatea nici atât, ci nenorocitele de butoane. Bunăstarea noastră, libertăţile
şi drepturile noastre pălesc în faţa negocierilor, tranzacţiilor şi luptelor
aproape sângeroase duse între cei ce vor să apuce butoanele. Cu certitudine,
Băsescu stăpâneşte încă două: Parchetul General şi Direcţia Naţională
Anticorupţie. Nu e nevoie de probe şi argumente directe – se văd efectele, iar
segregarea politică-i aproape gata. Segregarea rasială presupunea existenţa
unor legi care stabileau drepturile şi îndatoririle persoanelor în funcţie
strict de rasă, dincolo de izolare, de separare. Segregarea politică la noi se
face fără legi. Nici dreptul la vot nu se suprimă, doar rezultatul. Restul e
pustiu. Sau ieşirea din pustiu. La diferenţă de-o răsuflare gâtuită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu