Capăt de drum – ori pentru Iohannis și Orban, ori pentru noi!

 Motto: „Poți abandona totul, exceptând nevoia de a înțelege”. (Virgiliu)

Din câte am citit și auzit, din câte am și scris în marja avertismentelor și îndoielilor argumentate de când sarscovdoiul ne-a întors pe dos, dor adânc cele ignorate parcă dinadins. Includ aici subiecte mari, strategice, care au trăit preț de câteva ceasuri sau o zi, două. Corespundeau îngrijorărilor întemeiate ale românilor din țară, numai că în condițiile noii ordini instituite în stat nu s-au „calificat” pentru atenția cuvenită. Privind în urmă, măcar oamenii cu mintea acasă, de felul lor străini de docilitate, ar trebui să nu ezite și să facă minimul efort de-a înțelege întreaga grozăvie a nenorocitei aplicații politico-administrative implementate de guwerneri, în frunte cu Iohannis de Sibiu, Orban de Brașov și Comandantul suprem Arafat de la Siria.

Un stimulent decisiv pentru efortul enunțat ni l-a servit cel afectuos poreclit Sparanghel Vodă. Odată cu sesizarea Curții Consituționale în legătură cu Legea pentru declararea zilei de 4 iunie drept Ziua Tratatului de la Trianon, s-ar cuveni să cadă în dizgrația românilor din țară și de pretutindeni.

■ Mărirea și decăderea diversiunii, ediția 2020

Trei la număr sunt factorii de a căror prezență concomitentă este nevoie pentru reușita unei diversiuni. E vorba de ignoranța publicului, de adevăruri prezentate parțial astfel încât să deschidă calea speculațiilor și de o stare emoțională ușor de excitat pe tema abordată. Au fost amintiți insistent, nu dezvoltați cât se impunea, pornind – ce coincidență!... - de la violenta reprezentație prezidențială în chestiunea Ținutului Secuiesc.

Latura pur civilă a diversiunii, extrasă din manual și dicționar, înseamnă încercarea de schimbare a cursului unei acțiuni, de a abate intențiile, gândurile, demersurile sau planurile cuiva prin crearea unor false probleme. Încărcătura politică standard e dată de distragerea atenției de la problemele adevărate ale vieții publice. Imediat ce aruncăm o privire spre sensul militar, lucrurile se complică brusc. De partea cealaltă a frontului se află obligatoriu un inamic. În cazul nostru, risipa considerabilă de muniție din arsenalul manipulării și intoxicării nu a funcționat în favoarea „manevrei” lui Iohannis. Obsedat de eradicarea PSD, transformase însuși poporul român în inamic lovit în plin de inducerea în eroare.

Vestea minunată e că nesperat de mulți au înțeles combinația. Nu era nimic ascuns, jucătorii politici cunoșteau în detaliu parcursul real de respingere a proiectului de lege antinațională. Combinagii încercau, în funcție de caracter, minte și interese, să maximizeze profitul propriu, întinzând capcane adversarilor. Fără a invoca o inspirație de la autorul Eneidei, poetul antic Virgiliu, am constatat că nevoia de a înțelege a refuzat să moară. O încurajare dramtică se născuse din noianul de reguli și restricții prost dispuse și înmiit mai prost administrate.

Emoția inițială s-a consumat repede, cu intensitate, în felurite expresii și manifestări de izvor politico-maniacal. Pozițiile critic-raționale, exemplare pe fond și în particular, erau adumbrite în acele zile, dar au ieșit întărite.

■ Exercițiu de traducere în limba română

Recurgerea la tema naționalistă denota în primul rând o disperare cumplită a președintelui, la acel moment. Discursul apocaliptic din 29 aprilie, așa cum sesizase la cald Ion M. Ioniță de la Adevărul, corespundea fricii de meritata suspendare din funcție. De când a-nceput a ne călca în picioare cu ambiția de-a fabrica (peste rând) un parlament pe deplin subordonat, împreună cu fostul liberal Ludovic Orban, parcă o caută în miezul zilei c-un reflector de noapte împrumutat de la Comandamentul de Apărare Antiaeriană a Teritoriului de odinioară.

O dovadă imbatabilă a disperării stă în procedeul de pălitură aplicat fidelilor săi susținători udemeriști și, prin patronii lor budapestani, familiei politice pan-europene introduse cu de-a sila în viața noastră. Acolooo, între populăroșii „ioropeni” nemaipomenit de creștini, sociali și democrați, realesul din noiembrie 2019 interpretează magistral rolul de momâie. Pe sensul lipsei de onoare față de binefăcători, îl concurează pe Traian Băsescu. El, nu alt prezident, presta memorabil la ceas de vară, hăhăind cu virtuozitate, îndatoritor, alături de popa Tokes și Orbanul celălalt, cu ocazia taberelor de instrucție politică separatistă și însămânțat iredentism, organizate în scumpa Românie. A uitat de usturoiul mâncat, gura-i miroase a altceva, astăzi lovește și el.

Ambiția „vitejilor și drepților” urmași ai hunilor migratori de a comemora centenarul Tratatului de la Trianon, cu zgomot amplu, transfrontalier și revanșard, o știa inclusiv ultimul gherțoi de pe firmamentul politic. Oricum vopsești ambiția, factor de risc la adresa siguranței naționale se cheamă.

Despre contramăsuri înțelepte vorbea aproape de unul singur, prin 2018, distinsul diplomat Cristian Diaconescu. Pe-atunci, dacă nu ați uitat, cel pe care îl consider în continuare unul dintre cei mai buni președinți de țară pe care nu i-am avut l-a provocat pe Iohannis să dovedească „respectul și recunoașterea” acordate de partenerului strategic special, aducându-l pe Donald Trump la Alba Iulia. Reamintesc și finalul marcat în august 2019: una bucată șapcă. Inscripționată cu „Make Romania Great Again”. (Pentru 8,99 $ obiectul, plus 15,16 $ curieratul, amazon.com ți-o trimite acasă, în România, pe aia cu America.)

Ce era așa de greu de înțeles pentru dezonoranții noștri conducători că erau obligați în fața istoriei și a neamului să pregătească o măreață sărbătorire a Centenarului recunoașterii oficiale a Marii Uniri? Pe 1 decembrie 1918 am declarat copilul, dar certificatul de naștere s-a emis la Trianon pe 4 iunie 1920…

Șansa unei minime bucurii oficiale ne-a surâs tot grație unui diplomat pur-sânge, senatorul Titus Cărlățean (PSD). Împreună cu colegul Șerban Nicolae (na, surpriză!) a înregistrat pe 27 iunie 2019 proiectul de lege cu Trianonul nostru. Pe 16 octombrie este adoptat de Senat, după ce pe 10 căzuse Guvernul Dăncilă, iar pe 28 ajunge la Camera Deputaților. Din 4 noiembrie Ludovic Orban se mută cu locul de muncă la Palatul Victoria, consumăm alegeri prezidențiale, începe demența cu anticipatele, vine pandemia. Traseul parlamentar greoi al actului devenit Legea 459/2019 se încheie pe 13 mai, în prezența a 281 deputați, cu 235 voturi „pentru”, 21 contra și 25 abțineri. Pe 19 mai e trimisă la promulgare. Peste o săptămână, într-o marți când „oamenii sunt sparți”, aterizează în vizită oficială de o zi un individ pe care amân să-l caracterizez de frica unei amenzi de la numitul Ciaba Astaloș, șeful combaterii discriminării. Musafirului, Peter Szijjarto, ministrul de Externe al Ungariei, i se administrează repede – ca la terapie intensivă – o rație de sfioase pupăciuni auresciene cu parfum de țigară de foi și Lagavulin 16 de la aniversarea Orbanului nostru, din ziua precedentă.

Legea stă în continuare la Cotroceni, promulgarea se amână. Nu-i așa, Sparanghel Vodă duce pe umeri uriașa povară a grijii pentru apărarea Sănătății și Vieții boborului!? Vine și trece Centenarul certificatului de naștere, iar Vodă, căutând parcă o simbolistică sfidătoare, iese fix o zi mai târziu și-i informează pe „dragii români” că legea îi pute a neconstituționalitate. Zicea, printre altele, că are „un caracter pur enunțiativ, fără ca obiectul legii să fie determinat în mod clar”. Ceva-ceva șoptește că „obiectul  legii” e clar românilor. E clar ca și diferența între explozia naționalist-iohanniană din 29 aprilie și esența patriotică a legii pe care, totuși, partidul său marionetă a votat-o.

Presa s-a grăbit să anunțe înregistrarea oficială a sesizării chiar pe 5 iunie, dar Parlamentul reține ziua de 9, aceeași cu reiterarea enervantului îndemn la responsabilitate exclusiv pentru muritorii de rând și anunțarea prelungirii cu fentă a stării de alertă. Așa ne întoarcem la suspendare. Să vedem cine pe cine mai amenință cu deștu’.

Drept este, se spune că semnalizarea cu arătătorul, în special în momente grele, conține semnficații accesibile unor inițiați. Pentru lămuriri, adresați-vă fără încredere la Templu, la frații cu șorțulețe. În această idee, n-o să creadă nimeni că următoarele trei fotografii, altfel reluate cu perseverență pe internet, sunt alese pentru valoarea lor artistică.

Ca „digestiv”, meargă ș'alte două, cu alt gest, în închiderea parantezei foto.

■ Auf Wiedersehen, Herr Werner?   

Am scris despre spectrul suspendării în vederea demiterii de luni bune, dar presa dă Bucale nu are ochi pentru ce se publică în premieră în provincie decât dacă faci parte din „rețele”. Aceeași presă fudulă, de această dată în strânsă conexiune cu pregătirea României, ca pacientă, pentru operația silită de instalare a guwernerilor, n-a vazut anul trecut, la sfârșitul lunii mai, un avertisment asumat sub semnătură la Piatra Neamț: întâia prioritate a PNL, sub înalta dirijare de la Cotroceni, era să pună un Comisar european pe altarul hâd al Partidului Popular European. Ceea ce s-a confirmat.

Am semnalat și o încurcătură nerezolvată până azi. Primul interimar constituțional este președintele Senatului, dar cel de atunci, Titus Corlățean, o persoană calificată să administreze țara, era el însuși interimar. Mai clar, vicepreședinte delegat.

Urmaș, la fel de provizoriu, a intrat Robert Cazanciuc. Singura-i recomandare validă se numește Victor Ponta, ceea ce în mod trațional era suficient să genereze întoarcerea bruscă a capului, scuipatul ferm în sân și cele trei cruci aferente. Socotelile s-au schimbat. Exponentul Tribului Nas Lung acaparează pe zi ce trece – și n-ai ce-i face! - rolul de lider penetrant al Opoziției. N-ar fi deloc șocant să discutăm ca răspoimâne despre o reevaluare extinsă, de nevoie, dar cu o condiție minimă și necesară, stabilită de la început: s-o termine cu jignirea că Raed Arafat e bun de prim-ministru. În România. Nu de alta, dar și-așa se îngroașă cumplita-i factură personalizată plătită de noi, denunțată ca perspectivă pe 24 februarie.

La rând după Cazanciuc e șeful Camerei Deputaților, definitivat pe post cu vot în regulă. Deopotrivă de interesant și important vine observația că PSD, sub Marcel Ciolacu, se reîntâlnește – categoric, nemeritat și preț de o scurtă fereastră favorabilă de timp - cu o parte din șansa istorică ratată imediat după Europarlamentare. S-au arătat incapabili nu atât de modernizare și reformare, ca bază a unei relansări de impact, cât de înțelegere a ce se întâmplă în țară și-n partid. Cea mai limpede dovadă rămâne candidatura Vioricăi Dăncilă la președinție. Se apucă de treabă, le pasă cu adevărat de România, taie coada câinelui din prima? S-or prinde sau învăță de la Călin Popescu Tăriceanu că poți fi o voce puternică în politică și fără argumentul voturilor adunate cândva ori al pompoaselor sondaje de opinie lipsite de valoare reală, la care răspund cu greu 40% din cei chestionați? În ultimele luni, șeful ALDE a dezvoltat exemplul personal. Pur și simplu, s-a lepădat de Călin File de Tristețe, renăscând mai mult decât ca lider liberal coerent, limpede în idei și construcții. E un redutabil editorialist.

Senatul are încă puțin timp să se trezească, să instaleze înainte de a-l descăuna pe Ludovic un șef puternic măcar ca amenințare și înfrânare a comportamentului lui Herr Werner, ca de împroprietărit cu România. Știm, e dovedit cum niște așa ziși magistrați i-au recunoscut forumului etnic pe care l-a condus calitatea de urmaș al unei organizații naziste, Grupul Etnic German, ca să-și tragă un patrimoniu baban la care nu aveau dreptul. Cu toată țara nu se poate.

Dacă PSD, Pro România și ALDE o lungesc cu tocmelile și combinațiile, n-ar fi rău să tacă puțin și să ridice un scut viu în fața presei și gazetarilor necombinați financiar cu guwerneri, până nu le trece prin capul… Comandantului acțiunii să închidă internetul. Sigur, nu avem nici urmă de garanție că alții vor guverna pentru noi, nu pentru ei. Intrigant este că doritorii arată speriați numai la gândul unei riposte de tip mineriadă neopostmodernistă „diseminată” de hașatgiști și rezistarieni, altminteri desăvârșit de tăcuți în disciplina lor în aceste luni. Zice-se din lipsă de comenzi. Ăștia oricum n-au grija costurilor. Nu le pasă de niciun fel că ambiția iohanniană de a dispune de guvern și parlament personal începe să coste enorm prin comparație cu concedierea constituțională a ambițioșilor. Da, da, nu-i de glumit. Ne uităm și la costuri, nu suntem frați cu Câțu.

Avem în față cu certitudine guwerneri marionetă. Au început a insinua otrăvit - prin activiștii dublați de trompetiști, tromboniști și gorniști - că ei și „patronul” ne-au salvat de la moarte. Altfel, un guvern axat pe PSD sigur ne-ar fi exterminat. Bine întreabă execpționalul gazetar Cornel Nistorescu: dacă le ieșea afacerea cu anticipatele, ce făceau cu pandemia, ne mai țineau în casă? Bine și fără folos caută maestrul Gheorghe Piperea documentul de declarare a epidemiei în țară. Bine-i și că, alături de cei doi și Cristian Diaconescu, nu ne-au lăsat singuri în această perioadă gânditori lucizi precum Dan Dungaciu, Petrișor Peiu sau Mircea Coșea. Li se adaugă din oficiu Remus Borza. Eroul de la Hidroelectrica, vigilent de serviciu pe țară ușor cufundat de vreo două luni într-o pauză de atitudine, trebuie grabnic studiat cu atenție sporită în arhiva de pe remusborza.ro. Cu generozitate, ne-a avretizat înaintea tuturor cam cu tot ce ni se întâmplă și ce urmează în termeni de dezastru economic și foamete .

La zi, ne apropiem de un capăt de drum. S-au adunat atâtea de dau pe-afară sub acest Vodă incapabil să unească țara și forțele politice în folosul nostru, la ceas de mare cumpănă. Apără-ne, Doamne, să nu fie primite! Le-om lua încet, pe rând, de la ordonanțe militare date de un civil și ignorarea excepționalilor militari de la Apărarea CBRN (sau NBC, dar garantat cu chimic și bacteriologic, spre știința lui Arafat – n.a.), trecând - vorba doctorului Răzvan Constantinescu de la Iași - prin streinopiteci și rafilopați, până la milioanele de bolnavi cronici nevinovați lăsați să moară în afara spitalelor și un guraliv originar din Piatra Neamț care umblă cu plasma vopsită prin țară.