Rătăciţi în tradiţie
Măsuri încurcate, măsuri defecte
Nu se întâmplă în
fiecare zi să intre pentru a doua oară la puşcărie un fost prim-ministru, să-ţi
tulbure agenda publică naţională un emisar al Unchiului Sam sau echipajul şi
pasagerii unui avion să supravieţuiască prăbuşirii şi să nu-i găseşti. În
termeni de probabilităţi e hazardant cu totul să te-apuci să vezi care
eveniment ar fi mai rar. Nici nu se merită pentru că nu din unicitate a venit
interesul şi efectiva masacrare a acestor subiecte, unul după altul. Au
propriile lor dimensiuni şi impun unităţi de măsură şi măsurări diferite. Ceea
ce n-a fost cazul în România. E semn rău prevestitor, poate mai cu seamă în
acest an abia început.
Încrâncenarea şi
apucăturile unora care au evoluat exclusiv şi excesiv pe tarlaua politică, în Cazul
Adrian Năstase, nu au frizat, ci au cotropit absurdul. Este evident că a avut
parte de un dosar politic. La fel era şi cu Traian Băsescu, în 2004, dacă
pesedeii încuviinţau aprofundarea cercetării acestuia în Dosarul Flota. Din
exercţiul de forţă al funcţiilor politice s-au născut cele reţinute în sarcina
ambilor, nu din lipit afişe sau dus bătrânii la urne. Important, de fapt
aproape vital este să nu se ajungă la o condamnare politică, iar în cazul lui
Bombonel n-a fost. Ce i s-a administrat lui, păstrând proporţiile, s-ar potrivi
bine şi altor lideri politici binecunoscuţi şi bine dovediţi. Altfel spus, e
păcat să fie lăsat fără colegi, să sufere de singurătate. Iar unicitatea
cazului abia de aici încolo se poate construi. Numai că, pentru aşa ceva, îţi
trebuie discernământ şi, mai ales, măsură. Curajul, aproape ca o poftă, vine
din mers.
Victoria Nuland a
fost şi parcă n-a fost. Ce atâta tărăboi pentru un funcţionar de la
Departamentul de Stat? Nu e politician de sistem, nu e diplomat şi din aceste
motive întâlnirea cu ministrul de externe a fost un mare gest de bunăvoinţă, o
onoare pentru ea. Ca dovadă că se ştia precis ce rolişor joacă, ce mandat
restrâns are, nimeni din partea română n-a scos un cuvinţel despre problema
vizelor. Cum lipsa de competenţă şi măsură produce ravagii, am avut parte de
nişte zile fierbinţi aiuritoare.
Şi a venit tragedia
din Apuseni. Este uluitor cum se trece peste amănuntul tehnic că Armata avea
date cumva de acurateţe, prin comparaţie cu STS, despre localizarea avionului
prăbuşit. Şi nu amănuntul dramatic în sine contează, cât alte conexiuni decât
cele prezentate până acum. Dacă ROMATSA sau diverse comandamente guvernamentale
trebuiau şi ele să ştie ce ştia apărarea antiaeriană, se va lămuri, probabil.
De nelămurit este ce-au păzit doi prefecţi, de Alba şi Cluj. Cel de Alba nu
trebuia să ştie că are două radare importante în judeţ? Nu mai sunt scret de
stat de multă vreme. Apoi, cel de Cluj nu ştia ce brigadă de antiaeriană era la
Floreşti, în marginea oraşului? N-aveau oare pe nimeni prin preajmă să-i
întrebe, măcar de curiozitate, cum zboară şi cum cad avioanele mai înainte de-a
trimite salvatorii aiurea prin munţi? Sigur, se vor găsi destui să replice
imediat că nu aveau proceduri. Da, dar, în vara lui 1991, la inundaţii, când
fostul prefect de Neamţ, Alexandru Ţibulcă, a preluat comanda operaţiunilor din
judeţ, el avea proceduri? Avea autoritate şi avea măsură, asta-i diferenţa, că
legile abia se năşteau.
Dincolo de responsabilitate, competenţă şi autoritate, măsura – de fapt
lipsa ei - e factorul de legătură al celor trei episoade. Prea au venit unul
după altul, prea au cutremurat mai mult prin prezentare. Urmează un an greu şi
aruncarea televizorului pe geam devine din nou o opţiune demnă de luat în
seamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu