Rătăciţi în tradiţie: Asta e?

Doi ani de blogăreală pașnică în dreptul meu (ieri), doi ani de viață tumultoasă pentru Mesagerul... Nu știu când au trecut.

Comentariul este cel apărut în ediția de astăzi a săptămânalului. Aduce a manifest și a fost inspirat de o formidabilă întâlnire de la Iași, la sfârșitul săptămânii trecute, cu energeții mei dragi. Categoric, nu este o dedicație. O aluzie este, dar in fotografia aleasă deloc întâmplător.

Durerea nu înseamnă obligatoriu şi nefericire. Nefericirea nu trebuie să conducă la abandon. A abandona conţine nuanţe de trădare. Când te trădezi cu totul pe tine însuţi, eşti pierdut.

O condiţie a salvării de la pierire vine din participare. Cu atenţie şi un strop de gândire poţi ieşi din contradicţia pasiv-activ, după care responsabilitatea poate sau nu să urmeze.

Dincolo de durerile consemnate şi consumate, e criminal să accepţi deprecierea omului. Observarea, constatarea aparent de la distanţă, rece de regulă, tot de acceptare ţin. Societatea şi sistemul care ne presează să acceptăm totul ne duc aproape iremediabil spre condiţia de simpli trăitori, piese de inventar. În alte societăţi şi sisteme nu e cazul. Dar şi acelea n-au fost fundamental mai bune dintotdeauna - au fost schimbate tot de oameni. Tonul şi direcţia spre evoluţie l-au dat cei providenţiali, elitele autentice. În unele ţări, se ştie, s-a lăsat cu decapitări.

La scara istoriei, etapa prin care trecem şi ne marchează viaţa ar putea fi reţinută – dacă va fi reţinută – ca una a supravieţuirii spectaculoase, miraculoase. Explicabilă sau nu, este lipsită de valoare. Pe ea se clădesc supremaţii false, dinastii mincinoase care nu ştim peste cine sau ce vor domni. Ceilalţi, adică noi, ca oameni, părem a ne dori pierirea. Nu participăm, nu ne implicăm hotărât în absolut nimic din ce-ar putea contribui la o descătuşare definitivă, ireversibilă. Românii de calitate nu mai ies în faţă de teamă să nu fie zdrobiţi. În ţara resemnării supreme, a lui „Asta e!”, cum spunea maestrul Gheorghe Zamfir, punem barba-n piept şi cărăm fiecare mai departe durerile noastre. Până-ntr-o zi. Undeva, departe, jungla pare a sclipi în nuanţe pradisiace.