Decimarea, distrugerea, sabotajul, trădarea sînt cuvinte dure şi clare. Dacă nu în toate limbile vorbite pe faţa Pămîntului, cu siguranţă în cele oficiale şi de lucru (23 la număr) din Uniunea Europeană. Pentru că, în România, minciuna - spre deosebire de nevinovata şi fascinanta mămăligă - nu are nici urmă de potenţial exploziv, pe francofona noastră limbă, cea adesea electrocutată de fruntaşii politici anglo-dependenţi, decimării, distrugerii, sabotajului, trădării li s-a spus mai simplu, fără teamă, fără scrupule: reforme.
Ştim şi simţim cu toţii că aceste „reforme” n-au fost niciunde mai teribile ca în Sănătate. Dreptul la viaţă, cel atît de slăvit în declaraţii, coduri, legi şi constituţii, a ajuns să poarte pecetea hîdă a... condamnării la viaţă. E o povară neverosimilă în lumea civilizată. Dan Enăchescu, Mircea Maiorescu, Bogdan Marinescu, Iulian Mincu, Ştefan Drăgulescu, Francisc Baranyi, Hajdu Gabor, Daniela Bartoş, Mircea Beuran, Ovidiu Brînzan sînt figuri aproape uitate. Poate de la Mircea Cinteză şi Eugen Nicolaescu încoace ce-şi mai aduce lumea aminte de miniştrii care ne operează la Sănătate de peste 20 de ani şi, incredibil, încă rezistăm.
Rezistenţa în faţa decimării, probată de cei născuţi un pic mai devreme, confirmă cinic că antrenamentele aplicate, efectuate pe vremea lui Ceauşescu, n-au fost în van. Pe lîngă această rezistenţă, în Sănătate există încă două certitudini. Prima e insuficienţa banilor pentru bolnavi. A doua este că aceşti bani sînt suficienţi pentru ca medicamentele, programele de sănătate şi investiţiile să reprezinte constant mize şi surse pentru jaful „operat” de asociaţii puternicilor şi conducătorilor zilei, indiferent care au fost ziua şi anul curent. Restul sînt poveşti sinistre şi fantasmagorii politice.
Catastrofa din Sănătate mai are şi o particularitate peste care se trece de parcă n-ar fi, anume fidelizarea dregătorilor din teritoriu. Mă uit la unii buni specialişti în medicină şi nu înţeleg la ce le trebuie funcţii de conducere administrative. (Cele de pe secţiile de spital le consider în continuare profesionale, deşi...) Pentru sporuri? Să fim serioşi, e o glumă proastă, nu stau ei în acei bani. Pentru a rezolva problemele oamenilor? Nu cred, n-au resurse. Poate pentru cartea de vizită? Nici atît, nu ţine loc de bisturiu, stent sau sterilet. Lupta e însă acerbă. Iar astăzi sînt tentat să cred un prieten, medic nemţean bun, consacrat, care îmi spunea cu ani în urmă că numai în eventualitatea puţin probabilă a unor crîncene reglări de conturi între „grupurile de interese” se vor scoate la iveală, din spitale cel puţin, actele ce-ar trebui să paveze drumuri spre puşcărie. În aşteptare, reţinem fidelizarea. Curios este că, faţă de ce se întîmpla în urmă cu 10 ani, cu 15 ani, chiar cu 20, au dispărut şi vocile din interiorul sistemului care combăteau veritabila crimă de reformă. Camera şi Sindicatul Medicilor de odinioară au însemnat mai mult decît o alinare a suferinţelor. Funcţionau aproape ca o extensie a vocii şi furiei pacientului, dublate de apărarea demnităţii meseriei de medic. Disecau organizarea sanitară, mergeau la cauze, nu îmbălsămau efectele. Era vorba, în esenţă, de solidaritate cu bolnavul. Astăzi i se spune mai simplu: reţetă pentru materiale sanitare, substanţe şi medicamente cînd ai nevoie de o intervenţie chirurgicală.
Astfel, fidelizarea dregătorilor sanitari din teritoriu faţă de stăpîni, dacă se perpetuează, ne va garnisi condamnarea la viaţă cu pavele de bune intenţii din partea unora care nu au nimic împotrivă să fie asociaţi la o „operă” îndreptată împotriva semenilor. Iadul şi pavajul devin pe dată o simplă rimă. Iar onoare avea mai degrabă un fost director al Direcţiei Sanitare Neamţ, dr. Constantin Gaube. El şi-a asumat băbăteşte, pe faţă şi pînă la capăt simulacrul de reformă sanitară girată de Iulian Mincu (ministru al Sănătăţii între noiembrie 1992 şi august 1996). Neamţul a fost atunci unul dintre judeţele-pilot din România, iar banii veneau de la Banca Mondială. N-aveam truse laparoscopice, Internet, SMURD, RMN, ecocardiograf, proiect de spital cu heliport care nu se mai face şi atîtea altele, dar ne era o foame cumplită de reforme!...
PS Comentariul a apărut in ediţia din 3 iunie a săptămînalului Mesagerul de Neamţ (serie nouă). Ţinem legătura. Abia acum descîlcesc şi eu gestionarea blogului, a comentariilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu