Usca-li-s-ar mâna de plăcere!

Comentariul de mai jos, din seria Rătăciţi în tradiţie, a apărut în ediţia de azi a Mesagerului. Va fi şi pe site în curând, că abia l-am refăcut.

Indignarea înflăcărată a pus iarăși stăpânire pe suficiente minți din județ. Se înghesuie optimiștii, naivii, prostălanii desăvârșiți, fraierii cinstiți și alte categorii vulnerabile, ca de fiecare dată când s-au dat miliarde „fără număr, fără număr” pentru fotbal. Combinațiile din jurul echipei care, cândva demult, a jucat din greșeală cu Juventus Torino sunt arhicunoscute, multitolerate și polijecmănitoare. De mirare ar fi fost, după alegerile locale de anul trecut, să apucăm ziua când miliarde de lei publici nu vor mai lua drumul unui sport abuziv categorisit drept comandă socială. Oare câți dintre pietrenii și nemțenii onești știu pe de rost cum se cheamă ONG-ul de pe lângă SA-ul care cuprinde echipa de fotbal și aspiră netulburată bănuții noștri? A văzut cineva un raport de activitate despre cum s-au cheltuit banii în asocierile cu consiliul local și cel județean? Ați auzit ca teribila Curte de Conturi să întrebe cele două consilii pe ce-au aruncat miliardele? Cât privește atingerea criteriilor de performanță, nu are rost să ne batem gura. Pesemne că penibila Ligă a lui Mitică o fi vreo Olimpiadă vopsită, unde hazul e să păcălești boborul că importantă-i participarea.

Ce drăgălaşi erau ei doi...

Este știut că performanțele nemțene s-au înregistrat și se înregistrează în alte sporturi. Unele, cu o componentă educativă puternică, dublată de titluri europene și mondiale, ajung să se susțină din cerșit. E cazul artelor marțiale. Altele, categoric mai cinstite și mai frumoase decât împuțitul fotbal românesc, dacă ar beneficia de miliardele irosite, ne-ar plasa garantat în lupta pentru supremație națională, plus c-ar aduce publicul entuziast la Sala din Deal. E vorba despre handbalul și voleiul de ambe sexe. După cum se vede treaba, nimic nu se schimbă. Gălăgia se va stinge. Stăpânul cel din cale-afară de onorabil jubilează. Ne-a făcut încă o dată.

La fel ca și la alte poturi publice, de prea mulți ani de zile, ne face cu mâna altora. Consilieri locali, cunoscuți perfect după nume și partid, votează în cel mai ticălos și iresponsabil mod orice li se comandă. Așa a ajuns Piatra Neamț dator vândut la bănci, așa se face că nu mai știi ce-a rămas din domeniul public al orașului. Prin extensie, în ciuda unor tentative timide de a curma dezmățul, consilierii județeni s-au aliniat și ei înaltului comandament. „Totul pentru fotbal” se împlinește pe față, prin vot, sfidând culisele campaniilor „Bani pentru partid”. Cum se tocmește ridicarea favorabilă a mâinilor se știe, e greu de probat, dar se poate investiga. Nu-i greu de calculat nici câți bani ne-a mâncat forbalul din 2004 încoace. Cumplit este altceva, anume că, odată luat în colimator de cooperativa pietreană, riști să fii deființat, lăsat pe drumuri. Abia în cazuri fericite scapi cu plecarea din oraș sau peste hotare.

Indignarea înflăcărată de-acum are și o tușă particulară pentru cei care nu uită. Unul dintre susținătorii vioi ai jecmănirii amărâtului de buget județean e consilierul Neculai Pușcașu de la PSD, șeful Comisiei buget-finanțe. În loc de motivație pertinentă, responsabilă pentru acordarea a încă un miliard de lei vechi fotbalului, a dat un răspuns pentru care și de la PCR era dat afară în șuturi, nu înainte de-a fi pus să-și mănânce dosarul de cadre: „Este plăcerea noastră!” Actualul domn Pușcașu e nimeni altul decât vajnicul tovarăș activist Pușcașu, recuperat de la PCR prin socialiști post-ceaușiști, șlefuit apoi până a căpătat chip și formă moderne la încăpătorul PSD. Are școală politică-n el, nu glumă, de te miri că n-a apărut într-o teză de bacalaureat ca model în viață. Și are plăceri costisitoare. Măcar pe el l-a luat gura pe dinainte, a recunoscut. Știe că nu i se va întâmpla absolut, dar absolut nimic. Rețeta e verificată.

P.S. Acest comentariu este rezultatul unei vădite tulburări emoționale matinale. Declararea ca pamflet se impune din lipsă de timp de pierdut prin tribunale.

 

Rătăciţi în tradiţie: România lui Frank Herbert

Sunt unii extrem de naturali când vorbesc sau scriu în pilde, când fac uz de aforisme, citate clasice sau alte vorbe consacrate. Dincolo sau alături de naturaleţe, poate fi şi o tehnică dobândită prin studiu. Cazul lui Corneliu Vadim Tudor este cel mai la îndemână. La fel de natural este să fii sensibil la auzul, la citirea lor. O primă problemă vine de la exces, ca pe la noi. Adică, la două vorbe, trei citate şi-un aforism, eventual prost tradus. O a doua problemă, nu neapărat ultima, ţine de otrăvirea tâlcului. Mai clar, e vorba de cuvinte care, la origine, sunt legate de un context, dar sunt făţiş exploatate în altul. Prin această falsă devenire, se croieşte un soi mutant de vorbe de duh la kilogram. Până la a–ţi fi teamă să exploatezi cu bună intenţie nişte cuvinte înţelepte nu-i decât un pas, sau o respiraţie. Cuvântul scris, în general, e sortit astăzi unei răstălmăciri ce-a devenit şi ea naturală, deşi-i cu desăvârşire incorectă şi nesănătoasă pe fond. Acţiunea descrisă sau gândul exprimat, cu sau fără susţinere din cuvintele altora, pălesc în faţa „interpreţilor” şi „translatorilor”.

Am zis, totuşi, să risc.

Pentru că aud pe câte unii, din ce în ce mai agresivi, cum ne fericesc din toate colţurile lumii pentru cât de bine merg treburile-n ţară, cu toate că nici românul statistic n-a observat încă.

Pentru că m-am imunizat la statistici aiuritoare, deşi nu asta-i soluţia.

Pentru că mă scandalizează imunitatea medicilor, incomparabil mai periculoasă decât a magistraţilor din moment ce moartea omului nu are parte de graţiere.

Cum-necum, mi-am amintit de un uriaş scriitor american care a împins hotarele prozelor SF în teritorii de neimaginat până la el. Frank Herbert se numeşte. La un moment dat, în capodopera „Dune”, zicea aşa: „O lume se sprijină pe patru lucruri: învăţătura celor înţelepţi, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioşi şi dârzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic fără un conducător care cunoaşte arta guvernării.” Ăsta nu mai e SF. Fără să-şi dea seama, a anticipat perfect România.

Rătăciţi în tradiţie: Să nu jignim pompierii

În frumoasa şi bogata noastră limbă, cuvântul pompieristic nu mai ţine demult cu pompierii. Sensul de bombastic sau pompos predomină până aproape de acaparare, dar lăsă loc unei nuanţe demne de consacrarea incapacităţii. Suntem agasaţi şi agresaţi de valuri de manifestări publice, care mai de care cu titluri colorate, cu parteneri fuduli, pe urma cărora rămânem cu poze, diplome, dedicaţii şi comentarii pseudoboeme. Se întâmplă curent la Piatra Neamţ, ba chiar se permanentizează. Ultimul târg de carte o dovedeşte.

Degeaba iese în prim-plan, la bătaie, un inimos demn de toată lauda precum Cristian Livescu. Degeaba ţine spatele de influenţă un „fabricant” de poezie ca Mihai Hanganu, consilier personal al prezidentului de judeţ.

Totul se duce de râpă sau, în funcţie de percepţie, sare în aer prin implicarea unui abuziv neica-nimeni aflat pe statul de plată al Camerei de Comerţ şi Industrie, organizaţie cu rol de partener neabătut unde are şi n-are ce căuta peste nivelul de închiriere al ţarcurilor penibile. La târgul de carte, neica-nimeni ăsta, ţinut în braţe la nesfârşit de preşedintele Mihai Apopii, a răspuns şi de gestionarea participării lui Horaţiu Mălăele. Iniţial a fost vorba de joi, unii ştiau că vine sâmbătă, de fapt era vineri. Prins într-un program infernal, iubitul fost actor al Teatrului Tineretului a ajuns cu o întârziere nepermisă faţă de ora anunţată şi asumată de organizatori. Se ştia precis că programul e înghesuit, publicul cinstit putea fi prevenit, dar neicuşorul protejat de Apopii, care ţinea legătura cu invitatul, avea alte preocupări bombastice şi pompoase. Mai era cunoscut că Mălăele, cu inima sa mare şi sensibilă, salutase de la Chicago proiecţia filmului „Funeralii fericite” la Piatra Neamţ şi era loc de dezvoltarea subiectului. Se ştia și că pleacă repede, dovadă că n-a avut timp să discute cu un cunoscut om de afaceri, bun şi vechi prieten din tinereţile comune, cumătru pe deasupra. Atunci, de ce l-ai mai adus? Pentru palmares? Să te dai şmecher? Pentru o poză în raportul de activitate? Lumea aştepta să stea cu el de vorbă, să-l atingă, să se bucure, să depene amintiri. Ba şi Teatrul Tineretului îl aştepta, cu personalizarea de rigoare, pentru o fotografie pe scena regăsită.

Într-un perfect stil pompieristic, personajul nostru a îmbârligat întrega manifestare pe tot parcursul ei. Că a emanat şi păreri cu preţ de judecată de valoare la adresa cui n-are dreptul să-i treacă prin faţă decât în pas defilare, ţine deja de aroganţa şmecherilor locali care „se implică” mereu unde nu le fierbe oala. Compromit orice lucrare publică. Nu-i recomandă absolut nimic în afara unei susțineri durabile. Nu pricep, nu se uită la vecini, nu acceptă sfaturi. Regulile unei acţiuni serioase, demne de a consolida un prestigiu, le sunt perfect străine.

La cât de puţini bani se strâng pentru acţiuni importante, e de-a dreptul dureros să evoci vremurile când la Piatra Neamţ se întâmpla ce nu se întâmpla în România. Împletirea evenimentelor era firească, naturală. Aşa s-a întâmplat, ca de-un exemplu defel întâmplător, pe la începutul lui 1992. Horaţiu Mălăele fusese invitat de doi tineri oameni de afaceri (Liviu Tudor şi Iulian Ţocu), asociaţi pe atunci, să susţină un recital şi să facă parte din juriul unui concurs de Miss organizat de ei. Era-ntr-o sâmbătă ca de poveste. La Teatrul Tineretului se juca „O scrisoare pierdută”, în regia lui Niki Scarlat, cu o distribuţie iatorică. E suficient de amintit că Liviu Timuş era Tipătescu, Cornel Nicoară un minunat Nae Caţavencu, iar regretatul Ion Muscă îl juca pe Ghiţă Pristanda. Aflând de spectacol, Mălăele s-a dus pur şi simplu la teatru în vizită neanunţată. Actorii şi publicul s-au trezit cu el pe scenă. Vocifera acolo, ca figurant, ca reprezentant al poporului. Mare noroc că implementarea descinderii lui n-a căzut în sarcina vreunui de-ăsta de la Camera de Comerţ şi Industrie - nu mai aveam ce povesti cu inimă bună. Numele individului? N-are importanţă din moment ce caravana pompieristică le merge, netulburată, mai departe.

Fidèle a fost la Piatra Neamţ

Update 1: Până să dau link pe ce n-a apărut încă pe site în Mesagerul, am o poză primită de la Montreal, de la un om drag şi preţuit (dreapta jos). E Claudiu Dumitraşcu, cine altul?

 
Update 2: Gata, am şi interviul postat pe Mesagerul, despre artele marţiale care nu se măsoară în grade. Pun si o poză veche, din Ajun de Paşte (1995), la Durău (stânga sus). 


Când inima şi ocupaţia bat pe aceeaşi frecvenţă, ajungi să faci câte-o nefăcută de-aia rară. Să-i zicem exclusivitate. Am avut emoţii, recunosc. A sta de vorbă cu Fidèle, după 29 de ani, şi cu inima pe masă, şi pentru public via presă, înseamnă emoţii multiplicate. Fără nicio legătură c-o celebră replică de film, am şi eu sensibilităţile mele.

Aici, imediat după ce ne-am întâlnit la Bacău, am scris despre africanul care a inspirat o generaţie de români în artele marţiale. Am confirmat apoi venirea la Piatra Neamţ, este acolo şi un salut cu autograf pe care am să-l înrămez, iar pentru luni am scris câteva rânduri despre Cupa României la Karate Tradiţional, unde a fost invitat de Paul Pintilie, elevul lui Claudiu Dumitraşcu de la Montreal, care-a fost elev-de-elev al lui Fidèle, cu electro-sânge în el. Interviul propriu-zis apare joi, în Mesagerul de Neamţ, alături de un fotoalbum gazetăresc. Bag up-date, nicio grijă.

Cu Fidèle, refugiat sau nerefugiat după lovitura de stat din Republica Centrafricană, istoria născută la Iaşi merge mai departe. O pagină personală din secţiunea sensibilă a fost întâlnirea, după 30 de ani, cu pietreanul Ioan Roşca. Nimic nu-i întâmplător în acest registru de acorduri şi prietenii. Presaţi de martori, au vorbit într-o franceză inaccesibilă ascultătorilor obişnuiţi. Nepresat de nimeni, la Bacău, în clipa în care am pornit reportofonul, Fidèle a închis telefonul mobil.

Motocicliștii și primăria, parteneriat pentru bătaie de joc

Ieri s-a organizat o conferință de presă pentru Hard Enduro Piatra Neamț. Pe larg și la obiect, a scris Vali în Ceahlăul marcă înregistrată.
Din păcate, tupeul și obrăznicia cu care făptuitorii de dezastre și asociații lor își bat joc de oameni ca nicăieri altundeva au fost covârșitoare și de această dată. Lătrăturile asociaților mai să acopere motoarele. Ei nu reconfigurează, ei sunt întruchiparea fericirii de-a fi umilit la Piatra Neamț.
Dacă mă gândesc ce frumos a fost în 2011, când i-am lăudat cu temei inclusiv pe Ștefan Bogdan și Decebal Draghiș, mă apucă, așa, o nostalgie și-un dor de munte... Numai că pe-atunci își vedeau de traseele lor prin păduri. Ia să fi încercat ei să cotropească Piața Mare din Sibiu!...

MASACRU URBAN la Piatra Neamț

„Endurare, Măria Ta!”, strigă pietrenii de când sunt văduviți de centrul orașului

Începând de sâmbătă, pietrenii sunt văduviți de centrul orașului pe porțiunea dintre Teatrul Tineretului și sensul giratoriu de la Grand Hotel Ceahlău. Lucrările desfășurate de organizatorii Hard Enduro Piatra Neamț - 2013 compromit traficul rutier - și așa cumplit – punând pe asfalt construcții din bușteni grandioși, lemn prelucrat și aglomerări cumplite de bolovani și stânci care vor lăsa răni adânci. Suferă carosabilul, șoferii și un întreg oraș pus în fața faptului împlinit.

● Jupânii orașului

Hard Enduro Piatra Neamț, competiție organizată de Zen World Extreme, a ajuns la a III-a ediție. În ciuda numelui impresionant, afacerea este una românească. Au fost anunțați motocicliști din 11 țări, „care vor descoperi frumusețile județului Neamț, etalându-și aptitudinile într-o cursă extremă”, după cum scrie în pliantul acțiunii. Oficial, se întinde între 10 și 14 septembrie. Dacă în anii precedenți publicul a fost încântat de spectacolul moto de pe traseele desenate prin păduri, în jurul orașului, anul acesta a fost ocupat și centrul Pietrei pentru prologul și calificările competiției. Miercuri, 11 septembrie, începând cu ora 17, participanții vor înfrunta acest veritabil parcurs urban cu obstacole pe urma căruia se va stabili cine și în ce ordine pleacă în zilele următoare pe traseele montane.

Cine a permis blocarea centrului orașului? Bogdan Pușcașu, city-manager, cunoscut ca pasionat de sporturile extreme, răspunde sec: „Primarul a aprobat!” Dată fiind pasiunea, refuză alte comentarii. Solicitarea ar fi venit din partea celor de la Zen World Extreme, prin persoana lui Decebal Draghiș. Când s-a înregistrat solicitarea, când s-a aprobat? Pușcașu nu știe cu precizie. Nu știe „momentul” nici Aurelia Simionică, viceprimar: „Avem un parteneriat, o asociere, nu știu pe de rost. Asocierea este forma noastră de colaborare, de susținere a sportului, a evenimentelor”. Ne trimite la ședința de consiliu local din 29 august a.c., când s-a aprobat combinația. Legat de ședința cu pricina, într-adevăr, se confirmă un punct pe ordinea de zi anunțată în 22 august „privind încheierea unor parteneriate între municipiul Piatra Neamț și unele persoane juridice”. Transparență ca la Piatra Neamț!... S-au dat și bani publici? Aurelia Simionică spune că da, la fel și Cătălin Goldan, boss-ul de la Perla Invest, companie publică parteneră a competiției. Deși e greu de crezut că nu ar fi reținut, dată fiind prioritatea promovării unei stațiuni turistice de importanță națională prin absolut orice mijloace, nu-și amintesc suma.

● Explicații, avize, garanții?

Fără îndoială, dezlănțuirea cailor putere din centrul orașului se bucură și de susținători necondiționați. Spectacolul în sine este unul rar. Cătălin Goldan a declarat că

inclusiv TVR va acorda atenție evenimentului, unul cu buget estimat de el la circa 50.000 euro. Se declară încântat de ocuparea pensiunilor și altor capacități de cazare din oraș și din jur. Consideră că deranjul urban este unul minor prin comparație cu beneficiile ce-or să vină cândva. Ceea ce doare rău de tot este lipsa de respect, dublată de scârba care personalizează comunicarea oficială pentru că aprobarea blocării orașului are nevoie și de explicații, și de avize. Probe similare, chiar în România, se desfășoară în parcări de mall, de preferat în afara orașului. Astfel, uriașa parcare a sălii de sport din Calea Romanului se recomandă de la sine. Grandomania nu este decât o scuză bolnavă pentru indisponibilzarea locurilor de parcare, iar jertfa pe altarul turistic pare a întrece și eventualitatea nedorită a intervenției în caz de incendiu la vreo locație de pe Bara Orizont. Deloc surprinzător, despre garanțiile legate de repararea carosabilului nu vorbește nimeni.

P.S. Fără a lungi povestea, luați măcar de aici ca să vedeți cum s-a amenajat un traseu similar în parcarea de la Shopping City Sibiu, la începutul lunii august.  

 

Câini şi chipuri de câini

Era prin 1997 sau 1998, nu-mi amintesc precis. Împreună cu doi colegi de gazetărie de la alte două publicaţii locale am fost invitat de Luigi Bodo de la RIFIL să vizitez filaturile de la Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, fabrici salvate de la moarte de RIFIL şi investitorii italieni asociaţi. Ni s-a porpus să vedem cu ochii noştri, să judecăm cu capetele noastre fără nicio o obligaţie de a scrie la gazetă. Singura „atenţie” oferită a fost un prânz la singurul restaurant civilizat al vremii din Câmpulung Moldovenesc. Pe atunci, RIFIL ducea lupte grele cu Fondul Proprietăţii de Stat. Timpul nu se mai întoarce, ruinele marii fabrici Melana de la Săvineşti nu pot plânge. A plâns un nene, fruntaş ţărănist, mai târziu mason important, între timp plecat din ţară, care ceruse partidului să-l pună director general la RIFIL.

Cu trecerea anilor, vizitele de documentare s-au perfecţionat în mod aproape abominabil. Afacerea Roşia Montană este, poate, cel mai scandalos şi imoral exemplu. Gazetari şi formatori de opinie de care nu scăpăm în veci au făcut turism de documentare la antipozi pe banii investitorilor în exploatarea aurului românesc şi a ce mai e pe acolo, poate mai impotant decât aurul. Captarea bunăvoinţei a fost cumpărare în toată regula. Turiştii invocaţi sunt cunoscuţi şi răscunoscuţi, cu nume şi prenume. Ce-au păpat e bun mâncat. Poftele şi interesele s-au reîntâlnit peste ani. Gabriel Resources, ori cum s-or mai chema investitorii, plasează sume uriaşe în reclame tâmpe şi agresive al căror rol se vede din satelit: cumpărarea liniştii, a non-combatului gazetăresc, fidelizarea ONG-urilor flămânde. O fi presa câine de pază consacrat al democraţiei, dar şi ONG-urile emit pretenţii, cel puţin sub aspectul chipului canin şi al intereselor. Drama ia proporţii odată ce doar banii dictează. Ce-am face noi dacă ni s-ar oferi bani pentru a fi favorabili proiectului cu aurul? Să fim serioşi, nu ne caută nimeni, n-au ce ne propune!

Alţi câini-de-câini, cei de stradă, au ţinut, marţi seara şi noaptea, capul de afiş al câtorva televizuini de nişă, poreclite a fi de ştiri, de fapt de dat cu părerea şi împuiat capul românului. Parcă erau înţelese, nu alta. De neînţeles rămâne cum, de atâţia şi atâţia ani, oamenii sunt prigoniţi, iar câinii vagabonzi favorizaţi la nesfârşit. Legile, instrucţiunile şi recomandările nu au nici urmă de valoare de vreme ce omul nu este apărat. Mai mult, n-am auzit că maidanezii ar fi specie protejată. Felul în care îi bocesc unii dă încă o dată măsura predispoziţiei naturale, nu dobândite, a românului de a fi ticălos. Maidanezul se transformă chiar în fiinţă minunată, numai să nu-l muşte pe el şi pe-ai lui. Cumva, acelaşi caracter scoate arama la iveală şi când e vorba de presă. Te pupă, te adulează, când se potriveşte să scrii pe placul lui, dar tot nu cumpără ziarul, cum nu ia nici maidanezul în casă. De nu-i convine ceva, te desfiinţează, eşti vândut, bandit şi mincinos. O clipă mai târziu, atins de-o nemulţumire, poate muşcat de-un maidanez, unde dă el fuga? La câinii de pază din presă, fireşte.

Că presa încurcă din când în când câinii e altă socoteală. Cei de la televizuini au avut, marţi seara şi noaptea, un test în faţă. Nici nu l-au văzut, darămite să-l înfrunte. Ţinea de câinii războiului. Preşedintele Traian Băsescu, aprope nefiresc prin raportare la profilul său, îndemnase la prudenţă în legătură cu criza siriană. Locţiitorul său constituţional la comandă, Crin Antonescu, a dat însă de veste că România se va afla „în prima linie a unei asemenea formule de intervenţie împotriva unor lucruri abominabile”, dacă începe războiul. Ce să căutăm noi, acolo? Ce obligaţii faţă de aliaţii politico-militari avem noi şi nu are Marea Britanie?... Asta era dezbaterea şi, din varii motive, n-au servit-o. Pe lângă teroriştii de maidanezil, abia câinii războiului au un chip hâd cu totul, indiferent ai cui sunt. Dezlănţuirea lor e un subiect greu, sensibil, infinit mai sofisticat decât a lătra la maidanezi. Nefiind o ţară cu un complex militar industrial mai răsărit, care să influenţeze decizii mari şi afaceri pe măsură, nici nu vine vreunul să cointereseze formatorii de opinie şi analiştii după modelul din afacerea de la Roşia Montană. 

P.S. Nu e prima dată când pierd tempoul, dar ăsta-i riscul. Comentariul, sub același vechi generic „Rătăciți în tradiție”, l-am scris marți noaptea și azi a fost publicat. Între timp...