Rătăciți în tradiție: Televizuinile de știri și divanul

Cândva, demult, pe vremea când agenda guvernului se făcea verde-n față la Marius Tucă Show, nu știu câți își închipuiau ziua în care nenăscutele televizuini de știri vor fi cotropit viața și mintea românului. Cum buricul pământului și originalitatea fără margini sunt definitorii pentru neamul nostru, era perfect normal să compromitem nobilele idealuri profesionale ale unei televiziuni de știri. Interesul pentru aceste „oaze” toxice a fost precum pofta: a venit mâncând. Indiferent de care parte a ecranului te afli. Preluarea butoanelor și reconfigurarea lor în registru politic a durat chiar prea mult, incredibil de mult. Când mă gândesc la naivitățile lui Silviu Prigoană, din epoca sa de păstor la Realitatea TV, mai că-mi devine simpatic fiul Gherlei...

Repetând rețetele nenorocite de implementare a telenovelelor și manelelor, televizuinile de știri dau la tot poporul breaking news și reprezentații cu invitați în platou (nu le zic talk-show, că ăla-i altceva) de abia mai fac loc pentru închipuitele buletine de știri. Înșelăciunea este perfectă – exact știrile lipsesc. Informațiile difuzate nu sunt știri și nu au nimic comun cu jurnalismul, gazetăria, ziaristica sau cum vreți să mai numiți această meserie măsluită de mogulii cu televizuini naționale. Actul „profesional” săvârșit în numele unei meserii frumoase și onorabile e gata confiscat prin așa-zișii responsabili de editorial și realizatorii de emisiuni. Întorc subiectele pe toate părțile și le răstălmăcesc în așa hal că uiți de unde au plecat. Adevărul devine nesemnificativ prin comparație cu concluziile, cu verdictele ce trebuie impuse. Telespectatorul ajunge, în final, dependent de rația de agresivitate și aberație. Simte că ar fi ceva în neregulă, dar e prea târziu – discernământul, cât o mai fi rămas, e gata anesteziat. Simpla și naturala îndoială din firea omului au apus și ele fiindcă artizanii diversiunii și manipulării au știut să strecoare, în timp, mici doze necesare de credibilitate pe care s-a clădit iluzia de necesitate. Astfel se închide cercul, iar eliberarea de dependență e tot mai grea. Pe nesimțite, românul trece la următorul nivel de întunecare și devine captiv al acestor televizuini. Ele dau ora exactă, ele spun când să te bucuri și când să bocești, ele au drept de viață și de moarte. Ele anunță când să votezi, cu cine și de ce. Când să ieși în stradă și când nu. Te inventează, te ridică, te coboară, te desființează, te îngroapă. Te țin sau nu la guvernare. Prestatorii angajați sau afiliați, la braț cu musafirii navetiști arondați, se transformă în veritabili mutanți care nu se abat de la linia prestabilită în jocul de și pentru putere din care fac parte. După modelul lui Traian Băsescu, sunt jucători, antrenori și arbitri în același timp. Firește, schimbă regulile jocului în timpul jocului. Instantaneu decretează că așa e bine, sănătos. În acest ritm, nu e departe ziua când vom fi apelați nu pe nume, ci după CNP. Dreptul de-a avea nume, de-a purta cât de cât o identitate reală îl vor da tot televizuinile de știri. Iar asta e valabil și pentru politicienii care parcă n-au alt țel în viață decât să pupe microfoanele și să lustruiască scaunele din platouri. Le-au dat nas până s-au urcat pe divan. Unde nici telecomanda televizorului nu-i mai atinge.

Crăciunul Liber – ediţia 23

Alegerile parlamentare au trecut aşa cum au trecut. După prima săptămînă de campanie oficială, USL şi ARD se prinseseră că stau pe vot politic. Mulţi (din ambele tabere) au bănuit proporţiile victoriei coaliţiei de centru-stînga (da, da, PNL nu mai are demult treabă cu dreapta politică!) şi n-au mai făcut valuri. E valabil şi pentru Neamţ. Am stat departe de lupta politică şi nu regret, cu toate că locul meu ar fi fost aproape de liberali. Poate am să povestesc cîndva de ce am stat cuminte. O dovadă a cuminţeniei e liniştea de pe blog. Ce mi-am dorit aţi aflat din postarea precedentă.

Avem şi guvern, unul vesel şi destul de îndoielnc, pe care-l aşteaptă vremuri cumplite. Pînă la anul, o singură observaţie: Victoraş, stai cam mult la televizor!

A trecut şi 22 decembrie. Mai deprimant ca niciodată. Diversiunile şi manipulările împotriva Revoluţiei şi revoluţionarilor autentici şi corecţi continuă. Într-un pur stil românesc. De parcă revoluţionarii au furat România.

Aşa că vă propun cu drag să reţinem că ne aflăm la a 23-a ediţie a Crăciunului Liber. Anul trecut am făcut un link spre Jose Feliciano, acum vă propun White Christmas cu Bing Crosby. Alb sau nu, liniştit şi cu bucurii să fie! Crăciunul, evident.

Rătăciţi în tradiţie: Ai grijă ce-ţi doreşti...

...căci s-ar putea să se întâmple! Şi nu credeam să mi se-ntâmple. M-am crămăluit ani de zile că n-apuc „să prind” în timpul vieţii pământene colegi, prieteni sau cunoştinţe de soi candidând pentru parlament în același sezon electoral. Drept este, când şi când (de leac, cum se zice), a scăpat câte unul la adunat de voturi, dar niciodată ca anul ăsta, când mi-a venit pedeapsa. De la coleg de bancă la veteran de la fondarea PNL în Piatra Neamţ, opt bucăți s-au adunat. Un fost ambasador, pe care-l admir, mai lipsea... Descurcă-te-ntre ei, dacă poți! Toacă-i serios pe ceilalți, dacă ai cum, în condițiile în care un banal deranj de campanie doare puțin, dar trece! Așa se face că – dau doar două exemple - un mason a scăpat de cuvenita actualizare a dezastrelor și minciunilor lăsate-n urmă, iar un nene cu citadela clădită pe sticle și borcane de-o reclamație pentru furt. Toate astea nu mă împiedică să observ cum niște candidați cu pretenții sunt – efectiv – distruși de echipele electorale. La Neamț merge, merg de toate în liniște și pace cooperatistă. Exact cum, în urmă cu patru ani, a mers gogonata cu aprinderea luminii pe Valea Bistriței, susținută de-un fost deputat care alerga cu becul după urmașii plutașilor. Dacă tot așa se câștigă voturile și la această ediție a parlamentarelor, apoi asta nu mai e treabă nici de cap, nici de inimă. Ține de ceva incurabil – prostie se numește.

Ca dovadă că visul candidaților coabitează cu prostia stă și lipsa temelor grele de campanie. Toți s-au ferit de ele, luni de zile, pe motiv că vor fi dezbătute la momentul potrivit, să fie proaspete și să nu se uite până la votare. Momentul a venit, alegătorul așteaptă, dar cei mai mulți candidați fug de ele. În loc să se teamă de-o sancțiune drastică din partea alegătorilor, măcar pentru neseriozitatea dovedită, se ascund sub umbrela votului politic. Dacă n-o să funcționeze, atunci să te ții distracție! E o dorință, evident. S-o-mplini, nu s-o-mplini?

Ambasadoarea inimilor noastre: Răduţa Matache

Comoara pe care stăm

Explicaţia vizitei ambasadorilor Anders Bengtcén şi Răduţa Matache în judeţul Neamţ, începând de luni seară, este una simplă şi ţine de o reciprocitate în reprezentare şi promovare. Anul trecut, ambasadoarea noastră a vizitat două comitate din Suedia, prilej de a conferenţia pe teme economice în favoarea României, şi a fost însoţită de ambasadorul Suediei în ţara noastră. Anul acesta s-a desfăşurat acţiunea în oglindă, vizita cuprinzând judeţele Iaşi şi Neamţ. La vecini, vizita a durat o jumătate de zi; la noi, mai bine de o zi şi jumătate. Ambasadorul suedez a plecat marţi seară, dar pietreanca noastră a rămas până miercuri.

Răduţa Matache şi Anders Bengtcén

Programul, unul scurt şi dens, a început la Roman şi a fost marcat de discuţiile despre restaurarea Casei Celibidache. Celebrul nostru dirijor înseamnă foarte mult pentru cultura suedeză modernă, de unde şi interesul manifestat. Marţi dimineaţă s-au consemnat popasul firesc la Colegiul Naţional „Petru Rareş” şi vizitarea Muzeului Cucuteni. Traseul a continuat cu două ferme zootehnice şi întâlnirea cu reprezentanţi ai mediului de afaceri, organizată cu sprijinul Camerei de Comerţ şi Industrie, la sediul Palatului Administrativ.

De la bun început, reprezentantul Coroanei suedeze ne-a semnalat că stăm pe o comoară în judeţul Neamţ. Nu a făcut economie la superlative, punctând că această parte a ţării este puţin cunoscută în ţara sa, ca dovadă stând realitatea prezentată de Mihai Apopii, preşedintele CCI: avem înregistrate doar 5 firme cu capital suedez, din care două au activitate. Din păcate, faţă de zona de Vest a României, handicapul reprezentat de precaritatea infrastructurii de transport e unul hotărâtor.

Răduţa Matache nu a ezitat să prezinte lipsa produselor româneşti de pe rafturile din Suedia ca pe o suferinţă. Aproape incredibil, deşi ţara scandinavă nu contează ca producător agricol pe plan internaţional, România importă mai multe produse agricole şi alimentare din Suedia decât exportă. Însă, cu emoţie, a mărturisit că nicăieri nu se respiră atât de curat ca la Neamţ. Revenind la misiunea sa, a povestit cum, la fiecare două săptămâni, ambasada organizează câte un eveniment de promovare pentru care nu trebuie trimisă invitaţie specială firmelor româneşti, suficientă fiind decizia de-a participa. Cu dedicaţie pentru judeţul a natal, a cerut sprijin în vederea organizării Zilei Naţionale a României la Stockholm, în acest an.

Preşedintele Culiţă Tărâţă nu şi-a ascuns satisfacţia de-a fi descoperit în persoana ambasadorului Bengtcén un personaj cu studii în agricultură. A evocat celebrul model social suedez şi a subliniat că adevărata forţă a României o reprezintă oamenii de afaceri. Fără o consolidare a capitalului românesc nu ajungem unde ne dorim. Din păcate, şi la acest capitol suntem în urma Bulgariei, unde ponderea capitalului autohton investit în economie este de 49%, în timp ce la noi e abia 28%. Dincolo de toate, a mai spus preşedintele CJ Neamţ, poţi să laşi în urmă un munte de aur, dar e degeaba dacă nu laşi şi o societate sănătos structurată.

A reţinut atenţia şi îndemnul adresat de prefectul Ilie Mitea oamenilor de afaceri din judeţ: să învârtim banii în Neamţ. A fost apreciată recomandarea-rugăminte a ambasadoarei noastre de a-i fi trimise cât mai multe materiale şi propuneri concrete de promovare din partea firmelor nemţene, Camera de Comerţ şi Industrie urmând să funcţioneze ca un „fir scurt”.

Ziua Naţională se apropie, preşedintele Tărâţă a promis că Neamţul va fi la Stockholm. Pentru cine a uitat, pe 9 decembrie avem alegeri parlamentare.

Contează să ştii când să spui că nu ştii

• interviu cu ES Răduţa Matache, Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României în Regatul Suediei

- Până unde poate merge diferenţa dintre România reală şi România diplomaţilor?

România diplomaţilor ar trebui să fie absolut egală cu România reală. Diplomatul nu mai e trimis în străinătate ca să mintă. Există însă diferenţe destul de mari. Pur şi simplu, ca diplomat, trebuie să evaluezi întotdeauna imaginea despre România pe care o are interlocutorul şi la ea să te raportezi ca să-l aduci, de la imaginea pe care o are, la ceea ce crezi tu că este România reală. Cred că în toate ambasadele României din străinătate avem o mare problemă comună, şi anume că imaginea României, să zicem în mintea occidentalilor, este departe de România cu frumuseţile, cu bogăţiile ei, cu oamenii ei, pe care o purtăm fiecare în suflet, cu care am venit de-acasă. De ce este aşa, e o altă lungă discuţie.

Da, dar diplomaţii pot merge în reprezentare până la o limită. Ne aducem aminte de Nicolae Titulescu şi cerem o bună politică internă, pentru că după aceea unii ştiu ce e de făcut pentru o diplomaţie strălucită.

Absolut, absolut... Vorbele sunt la fel de valabile azi, ca întotdeauna.

- O alegere între dplomaţi care fac doar şcoli de dplomaţie şi diplomaţi cu diverse calificări profesionale de bază, care urmează ulterior studii diplomatice?

Practica în România a fost foarte sănătoasă până acum, în sensul că aproape orice studii superioare sunt reprezentate în diplomaţie. Ai mare nevoie de filologi pentru că un nefilolog nu va şti niciodată limba română la fel de bine. Ai mare nevoie de economişti, de jurişti. Ai mare nevoie de orice altă meserie cu condiţia ca persoana respectivă să fie extrem de deschisă spre interdisciplinaritate, spre cultură generală foarte largă, să aibă prezenţă de spirit în orice moment, să poată da un răspuns satisfăcător. Inclusiv răspunsul ”nu ştiu” trebuie să ştii când să-l dai. Să nu eviţi să nu-l dai niciodată, că altfel te decredibilizezi. Nu poţi ca om să ştii totul.

- Ce ne facem cu celelalte ţări foste colege de suferinţă dincoace de Cortina de Fier? Noi suferim şi de un complex, deseori susţinut susţinut cu dovezi, al reuşitelor altora în dauna noastră.

Cred că e foarte greu de făcut o comparaţie. Cred că talentul cel mai mare este de a folosi oamenii din ţara de reşedinţă a diplomatului, a ambasadei, ca agenţi de publicitate, ca agenţi de PR. Când poţi să-i foloseşti? Atunci când ai un turism foarte activ, deci când suedezii, în cazul nostru, ar veni în număr foarte mare în România, ca în anii ’70-’80. Sau atunci când ai nişte relaţii comerciale extrem de active. Avem relaţii comerciale bune, dar foarte departe de nivelul lor potenţial. Când ai acele produse importante în raft, deci când suedezii ar cumpăra un produs românesc foarte bun, poate un vin sau o conservă, situaţia se schimbă. De ce nu le găsesc în raft? Întreprinderile care fabrică astfel de produse de imagine nu sunt prezente. Când mănânci ceva bun, imediat te uiţi să vezi ţara producătoare şi îţi faci o imagine. Nu e suficient de multă promovare pe linia produselor agro-industriale de imagine, am făcut paşi mulţi înapoi. Comerţul este puternic, dar pe produse care nu sunt purtătoare de imagine, nu-s vizibile.

Practic, ceea ce este caracteristic pentru Suedia, fără să fiu defetistă, este că nu avem acele sute de mii de turişti care să vină în România, care să dea credibilitate mesajului că România e frumoasă, de necrezut de frumoasă. Din păcate, în ţară se manifestă regrese pe domenii care ajută imens la imagine, cum ar fi sportul. Unul din marile semne de întrebare este că nu avem sporturile de iarnă mai dezvoltate, nu ne este simţită prezenţa la Jocurile Olimpice de iarnă. S-ar putea face ceva. E un domeniu care intră direct la inima canadianului, a nordicului din Europa.

- A fost un turneu final de campionat mondial la handbal masculin în Suedia, anul trecut în ianuarie. România a participat, dar nu mai suntem ce-am fost.

Din păcate, deşi am fost să încurajez echipa la Malmö, n-a trecut de grupe.

- Handbalul masculin putea fi un motor de promovare.

A fost o emblemă. Şi pentru Piatra Neamţ, îmi amintesc cu plăcere.

- După Suedia, ce-ar urma în carieră?

Nu ştii niciodată cât durează Suedia, când se termină...

- Capitala preferată? Nu neapărat ca diplomat.

Ca persoană particulară, am avut un post extraordinar la Washington. Va fi întotdeauna o capitală preferată. Sunt căsătorită cu un profesor de franceză, deci Parisul e în inima noastră. Dar, ca diplomat, cred foarte puternic că lumea se mută spre Est şi că un post interesant, vibrant, într-un centru de putere al lumii, trebuie să fie în Asia. Sau chiar în America Latină! Sunt zone unde noi avem potenţial foarte mare. Noi avem în ultima vreme diplomaţi foarte buni în zona Caucaz, în Asia Centrală, în Asia în general. Suntem una dintre puţinele ţări care e reprezentată în Coreea de Nord, ceea ce ne dă posibilitatea să fim la masa unor procese esenţiale ale lumii. Suntem foarte bine reprezentaţi, de oameni extrem de respectaţi, în Orientul Mijlociu. Încă mai avem arabişti, încă mai avem oameni în ţările din Orientul Mijlociu care au aplecare spre România, care cunosc România.

Dacă voi fi întrebată unde vreu să merg, probabil va fi spre aceste zone.

Mai mult, doar pentru cine cumpără Mesagerul .

 

Nuți, ție nu-ți... ?

Ca unul care-a stat lipit de televizor în după amiaza dezbaterii despre România din Parlamentul European, n-aveam cum rata distracția asigurată de lorzii televizuinilor, ăi de ne privesc - și ne vorbesc – cu jale, nu ținându-se de șale. (Rima e de la Mircea Vintilă și al său Lord John, care se ținea de șale.) Totul, indiferent de baricadă, s-a înscris în consacratele matrice predefinite de manipulare, intoxicare și obrăznicie. Nu se potolesc și pace - nici unii, nici alții. Să le demonstrezi că intervenții de vârf, sănătoase și raționale, din partea europarlamentarilor români, au avut doar Ioan Mircea Pașcu și Cătălin Ivan? Degeaba, vedeta multimedia Norica să trăiască! Stagiul efectuat la țărăniști o dă de gol prin rostirea cuvintelor, prin timbrul și volumul vocii. Să le semnalezi că de groază au fost intraductibilele vorbe spoit-lemnoase slobozite de Cristian Preda, nu previzibila evoluție antinațională a Monicăi Macovei? Nici o șansă.

O mulțumire vine dintr-o omisiune de finețe. Deși purta haine portocalii, Viviana lui Reding din Luxemburg, feroce apărătoare a regimului Băsescu, a scăpat de încadrarea la oranjutani. Mare lucru! Nu-i exclus să-i pregătească vreo universitate românească – obligatoriu afiliată Palatului Cotroceni și bine „securizată” - un titlu de Doctor Honoris Causa. Mai are 5, adunate între 2004 și 2012, de când fericește UE în rol de comisar.

De la portocaliul madamei de Luxemburg, alunecarea spre portocaliul autohton e naturală, dacă nu obligatorie. În plin sezon de frământări și diversiuni conexe candidaturilor în colegiile electorale nemțene pentru Parlament, un zvon ne atacă la respirație și emoție: vine Elena Udrea după voturi. Nu ne-ajunge sperietura ca de circ cu Lavinia Șandru, în contul UNPR, pe colegiul câștigat în 2008 de Culiță Tărâță, se face loc și pentru Nuți. Fix la Piatra Neamț. Detestată și hulită în propriu-i partid, ar veni că Nuți caută un fel de azil politic teritorial intern.

M-aș opri aici, e doar un zvon. Dar, dacă se-ntâmplă?... Nuți nu trebuie să câștige un mandat, e suficient să candideze pentru a ne umple de rușine în toată țara. Expedierea ei la Piatra Neamț ar fi de înțeles. Organizația PDL condusă de Gheorghe Ștefan e nesperat de puternică. Însă invitarea sau acceptarea lui Nuți sunt sinonime cu sfidarea defintivă a pietrenilor și nemțenilor. Caricatura de argument cu banii dați la Neamț pe proiecte cu finanțare de la UE e pentru cei cu mințile intoxicate de sângele portocalizat în ani. N-a dat bani de la ea. Proiectele depuse au avut valoare, așa ni s-a spus. Iar banii adevărați, ceea ce înseamnă rambursările de la Uniunea Europeană pe Programul Operațional Regional gestionat de fostul ei minister, or să vină altădată. În așteptare, se iau milioane și milioane de euroi de la gura românilor. Birocrații și politicienii aștia de la Bruxelles, după cum (nu) știți probabil, s-au prins de furăciuni. Câțiva sunt pro-băsescieni pe față, dar până la bani. Viviane Reding și Jose Manuel Barroso au și ei stăpânii lor. Ah, de-ar sosi la Piatra măcar unul dintre cei doi, s-o susțină pe europeana Nuți în campanie! Așa, în contul lui Zeus. Dar nu apar, nu-i apucăm, nu-i vedem, cum nici pe Nelu Oltean (Bistrița Năsăud) sau Ghiță Flutur (Suceava) nu-i văd să scape vreun colegiu pe mâna voluptoasei blonde.

În fine, dacă în cazul altor “transferuri” de candidați, îndoielnici sau de-a dreptul dubioși, lumea amărâtă, sau proastă de-a binelea, sau lipsită de demnitate s-a bucurat de banii cheltuiți în campanie, în cazul lui Udrea ar cam fi cazul ca alegătorul s-o respingă radical, trântindu-i în față că banii ei nu-s buni. Cumplit e că de la o sumă în sus sar și popii s-o zugrăvească în pronaos.

P.S. Liviu Harbuz, a cărui posibilă candidatură pe Colegiul 3 Deputați înfierbântă multe capete, are o vorbă: “Prima oară n-ai minte, a doua oară n-ai ținere de minte”. E valabilă și pentru candidați, și pentru alegători. Despre a treia oară nu se povestește, că de s-ar povesti…

Despre olimpism și arbitraje

Steve Guerdat (Elveția), Gerco Schroder (Olanda) și Cian O’Connor (Irlanda) sunt nume cvasinecunoscute românilor. Au vârste între 30 și 34 de ani. S-au întâlnit cu gloria la Jocurile Olimpice de la Londra. Medaliile de aur, argint și bronz câștigate îi plasează printre vedetele planetei. Are cineva idee la ce au concurat? Aud?... La călărie, oameni buni, la sărituri peste obstacole. Mai puțin contează că preferații mei Nick Skelton (Marea Britanie), Ian Millar (Canada) și Marcus Ehring (Germania) s-au clasat pe locurile 5, 9, respectiv 12. Nu mai vorbesc de tristețea produsă de Rodrogo Pesoa (Brazilia), poliglotul care vorbește șapte limbi, fiul al legendarului Nelson Pesoa – el a terminat pe 22. Concursul de sărituri peste obstacole este unul pur și sincer. Arbitrii hrăpăreți nu pot vicia rezultatul așa cum s-a întâmplat în finala de la handbal feminin, unde două franțuzoaice au nenorocit admirabila echipă din Muntenegru. La obstacole, se penalizează ce-ai dărâmat și cât ai depășit timpul. Omul și calul nu trișează, nu pot fi furați pe față.

Povestea spune că pe durata Jocurilor Olimpice încetau războaiele. Războiul politic româno-român, unul intern, dar bogat în conexiuni externe, a mers mai departe. Pauză s-a luat la sosirea sportivilor, pentru ceremonia de decorare de la Cotroceni. Imediat după aceea am asistat, urmărind o televizuină băsesciană, la o grețoasă agresiune inchizitorială a gurnalistului Dan Tăpălagă asupra premierului Victor Ponta. Prin comparație, penibilul “recital” susținut de Mihai Gâdea contra lui Mihai Răzvan Ungureanu era aproape nevinovat. Tăpălagă a căpătat notorietate națională după asocierea cu Monica Macovei, când aceasta interpreta rolul de ministru al Justiției. Cum am recunoscut fără ezitare, într-o vreme i-am ținut partea. Dovadă stă și comentariul “Imagine”, publicat pe 14 februarie 2006 în cotidianul “Monitorul de Neamț”. Din jocul de imaginație făcut pe seama valorilor, o “agățam” pe Macovei într-un text despre festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice (de iarnă) de la Torino. Scriam acolo: “Dacă ar fi trăit pînă în zilele noastre, un creator protestatar şi vizionar ca John Lennon, cu greu scăpa marcării ca ţintă de unii, de alţii. De dincolo de viaţa pămînteană, mesajul şi fabuloasele versuri ale şlagărului <<Imagine>> au lovit din nou. În interpretarea lui Peter Gabriel, monstru sacru al muzicii numai bun de pus pe rană, mi-am adus aminte că în păcatul de a fi visători nu sîntem singuri. Ceea ce ţine şi nu ţine de imaginaţie”.

În 2012, era natural ca imperiala Londră olimpică să-l omagieze pe John Lennon. Tot cu “Imagine”. Și, cum altfel mai mișcător decât la festivitatea de închidere a jocurilor?! Alături de Freddie Mercury, Brian May și Roger Taylor, cu a lor “bază internațională de suporteri” (vorbe împrumutate de la Wikipedia),  “Imagine” m-a făcut să uit un pic arbitrajele străine de spiritul olimpic. În noapte, gândul îmi fugea la eroii mei, călăreții medaliați Guerdat, Schroder și O’Connor. După care, odată cu stingerea flăcării olimpice, s-a produs inevitabilul: din visul stins am alunecat spre România, unde nu mai pricepi nici în ruptul capului cine arbitrează războiul politic româno-român.

P.S. La Lausanne, în pardoseala Muzeului Olimpic, este gravată deviza Jocurilor Olimpice: “Citius, Altius, Fortius”. În România, după 22 de ani de la despărțirea de Ceaușescu, se conturează deviza “Mai încet, mai jos, mai slab”. E gata gravată, dar nu risc să spun în ce loc.

Segregare cu butoane...

La rigoare, primul care a dezvoltat public tema clivajului social din societatea românească, după Revoluţie, este fizicianul, dizidentul, activistul pentru drepturile omului, analistul politic, ziaristul, scriitorul şi profesorul Gabriel Andreescu. A fost cofondator şi preşedinte al Grpului pentru Dialog Social (în vremurile de glorie, când GDS nu se umpluse de ruşine), e cel care a iniţiat şi condus un timp APADOR-CH, adică Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki. Din nefericire, această organizaţie onorabilă este abuziv şi eronat asociată în prezent aproape exclusiv cu Monica Macovei. Drept e, Macovei s-a alăturat APADOR-CH în 1996, între 2001 şi 2004 fiind preşedinte.

Peste ani, în buna sa tradiţie de-a compromite orice e clar definit şi acceptat peste tot în lume, în România s-a denaturat şi minunea asta de clivaj. De la diferenţele fireşti între membrii unei societăţi, prin prisma veniturilor, etniei, rasei, religiei, s-a consacrat clivajul politic generat şi susţinut de o oligarhie politică nesănătoasă pentru ţară şi români. Această judecată de valoare e greu de pus de cineva la îndoială, proba prin efecte fiind una certă şi suficientă. Exponentă de seamă a oligarhiei s-a consacrat nimeni alta decât Monica Macovei. Până la segregarea bazată pe opţiuni politice, care ne ameninţă în acest august fierbinte, a rămas distanţă cât de-o răsuflare gâtuită. Victor Ponta a simţit pericolul şi nu ratează nici o ocazie de a transmite mesaje liniştitoare, de solidaritate şi încredere. Din păcate, nu duce treaba până la capăt şi se asociază constant doar cu cei care au votat pentru eliberarea preşedinţiei de Băsescu. Aşa se face că pe terenul rămas liber zburdă (şi) Monica Macovei, una dintre marile deziluzii politice de după 2004. Aplombul dovedit de ea în susţinerea orbească a preşedintelui suspendat frizeză deseori patologicul şi accentuează premisele segregării. Din drepturile omului în România a reţinut drepturile, privilegiile şi puterea unuia singur din România. Lupta feroce care se dă pe butoanele pupitrului de comandă al ţării e din ce în mai vizibilă. Nu justiţia e în joc, dreptatea nici atât, ci nenorocitele de butoane. Bunăstarea noastră, libertăţile şi drepturile noastre pălesc în faţa negocierilor, tranzacţiilor şi luptelor aproape sângeroase duse între cei ce vor să apuce butoanele. Cu certitudine, Băsescu stăpâneşte încă două: Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie. Nu e nevoie de probe şi argumente directe – se văd efectele, iar segregarea politică-i aproape gata. Segregarea rasială presupunea existenţa unor legi care stabileau drepturile şi îndatoririle persoanelor în funcţie strict de rasă, dincolo de izolare, de separare. Segregarea politică la noi se face fără legi. Nici dreptul la vot nu se suprimă, doar rezultatul. Restul e pustiu. Sau ieşirea din pustiu. La diferenţă de-o răsuflare gâtuită.