Vărujan, Ivan şi prietenii Unirii

Surpriza sugerată ieri s-a împlinit: senatorii ruşinii naţionale l-au scăpat pe Varujan Vosganian de grija cercetării penale. Dintre intervenţiile la, pe lângă, deasupra şi pe sub subiect, am remarcat una singură, la o televizuină. Povestea cineva din auzite că Vărujan făcea mari presiuni să-i fie rezervat portofoliul Economiei într-un viitor guvern PNL. Aşa am auzit şi eu. Diferenţa-i că întrebam direct pe câte unii săgetători politici dacă individul mai are sau nu recomandare valabilă de la Sorin Ovidiu Vântu...

sursa: capitalismpepaine.com

Iar când întreaga lume stătea cu ochii pe negocierile de la Minsk, sperând într-o îmblânzire a lui Ivan, dar fiind pregătită pentru orice surprize, hop şi nişte parlamentari autohtoni, vreo 40 la număr, a căror prioritate a devenit unirea cu Republica Moldova până în 2016. Asta da surpiză-de-surpriză! Un susţinător ferice de sensibil al tâmpeniei este senatorul nemeţean Liviu Bumbu (UNPR, ex-PNL), proaspăt schimbător de prefix în acte, c-a împlinit 60 de ani. L-am întrebat direct dacă în actul de unire prindem şi Transnistria. Lesne de bănuit ce-a urmat.

Bate vântu’, latră câinii

Era chiar imposibil să-mi reprim pornirea publicării acestui comentariu cu puţin timp înainte de a fi tipărit în Mesagerul de Neamţ. Justificarea vine după lectură:

Deciziile luate de Camera Deputaţilor în legătură cu cercetarea penală şi încătuşarea temporară a blondei naţionale sunt la fel de excepţionale ca şi propria-i situaţie. Adică, nu e cazul. Semnificaţii şi interpretări sunt, e plină piaţa ca de promisiuni electorale. Şi încă se fabrică, se distilează. Cele debitate de Nuţi - foc cu foc sau în serii scurte, eventual şi-n reluare - fac un deliciu nemaipomenit. Iau ochii, înfierbântă minţile, dar nu spun nimic concret, la obiect. Ca generatoare de povestioare captivante, în lipsa accesului la butoanele puterii şi cu aroganţa-i străpunsă de panică, ar merita în continuare o libertate mai presus de lege. Aşa cum i-a fost cariera publică, în coasta sau pe orbita lui Băsescu. De la „adăpostul” zăbrelelor, mai greu însă cu furnizarea, în ciuda distribuţiei adecvate şi consumului garantat.

foto: stiripesurse.ro

Cu Udrea în colimator, ca etapă premergătoare a tulburării libertăţii lui Traian Băsescu, s-a insistat vârtos pe ideea că n-are cum fi dreptate-n ţară până n-o vedem legată. La fel se zicea despre Viorel Hrebenciuc, fluturându-se anvergura sa naţională, multianuală şi transpartinică. În Neamţ, n-a fost şi nu e un secret, etalonul era reprezentat de Gheorghe Ştefan. Şi dacă-i leagă, ce? Până la condamnări e cale lungă, ca să nu mai vorbim de recuperarea daunelor atribuite, configurate preponderent, de-a lungul anilor, din alte surse decât documentările şi anchetele oficiale. Iluziile servite pe altarul statului de drept, al justiţiei se consumă, spre desosebire de tirul Elenei Udrea, la foc automat.

Şocante nu sunt încrengătura de combinaţii de putere, jefuirea sistematică a ţării după eliberarea de Ceauşeşti sau deloc surprinzătoarea ingerinţă a „informaticienilor”, ca numai trei izvoare de esenţă ale răului. Erau ştiute, supravieţuiam cu ele. Cu adevărat şocant este că în jurul Puterii se dezvoltă autentice reţele de crimă organizată, sabotaj şi trădare. Aşa rezultă, dacă nu judeci cu mintea altuia. Altfel spus, ori e luptă pentru a ajung la Putere şi a prelua reţelele, ori reţelele decid cine conduce. De dezvoltarea subiectului la scară naţională nu se apucă nimeni. E frate cu achitarea datoriilor, cade în sarcina viitorimii. În faţa Puterii şi reţelelor, avem statut concret de exploataţi, de pierderi planificate. Făţoasa etichetă „contribuabil şi alegător” râvneşte la a fi inscripţionată pe cruci. La ce contribuie, ce alege românul, e în contradicţie zguduitoare cu dreptul la o viaţă decentă, care drept nu suferă nici el de singurătate. E cel puţin frate bun cu statul de drept de pe buzele lui Băsescu, Macovei & Asociaţii.

Astfel, Udrea cu ale ei şi-ai ei se califică peste rând să presteze ca o tură de coriştii la „De când ne-a aflat mulţimea”, şlagărul lui Zavaidoc. Bine-a mai nimerit-o cu „Bate vântu’, latră câinii!”...

Cheia comentariului e următoarea: am început a-l scrie sâmbătă. Zi de zi am adăugat câte ceva până a-l livra la redacţie. Multe îmi treceau prin cap, dar în nici un caz că se apucă pietreanca Ana Maria Topoliceanu s-o livreze toarne pe Nuţi la procurori. Vai, ce urale greţoase erau consemnate de prea-onesta presă locală după adunături politice PDL ţinute laCasa de Cultură cu ani în urmă!...

Din partea mea, repede, amintiţi-vă ce am scris în octombrie anul trecut. 

Inspiraţia textului are legatură directă cu Vali Crăciunescu şi povestea lui de acordeon dusă de la Zavaidoc la Queen. Ne topim după Bohemian Rhapsody şi Freddie Mercury, dar ramânem cu titlul comentariului. 

P.S. Să vedeţi ce surpriză aveţi mâine.

Next Generation. Cu sau fără Iustin Capră

Nu ştiam cum să încep acest an pe blog. M-am lăsat pe textele din Mesagerul şi defunctul Ceahlăul. O veste cutremurătoare mă obligă să ies cu un dram de pasiune şi drag ca mărturisire. Am avut privilegiul, într-un fel de copilărie creativă marcată de marele profesor Alexandru Ţăranu, să-i fiu prezentat acestui fenomen al neamului şi al lumii, Iustin Capră. Eram în şcoala generală, a fost ca o atingere a geniului. Peste ani, întâlnirile şi discuţiile cu savantul Dimitrie Mangeron aveau să-mi confirme drama geniului românesc.

Doamne, vino Doamne!...

S-aveţi parte de-un Crăciun remarcabil, obligatoriu binecuvântat şi luminat!

Şi faceţi un efort, cei născuţi mai devreme, să v-amintiţi cum, pe unde eraţi în urmă cu 25 de ani. Sper ca memoria să nu vă joace feste, aşa, ca unora dintre colegii de Revoluţie, care de la an la an înfloresc întâmplările de atunci de nu ştii încotro să-i îndrumi mai bine.

În fine, în loc de colindă parcă tot Vali Sterian s-ar potrivi şi în acest an.

Să nu uiţi, Victor Ponta!...

...Dacă tot se zice că azi e zi specială în târgul de sub telegondolă, şi unii se amăgesc cu sărbătoarea compromisă a unui falnic liceu, ia luaţi încă o dată fotografia asta făcută în vara lui 2011. Nu de alta, dar îl prefer pe Ponta în locul Sulfinei. Ştiţi care Sulfină, aia sinistră - Barbu îi zice în acte, Porfir se numea ca elevă la Petru Rareş. De-ar fi fost muierea asta penală iar lipită de guvernare, nu vă imaginaţi câte buze şi limbi i se administrau slugarnic la foc automat într-un loc predestinat.

După alegeri. Trei „bilule”

Fiecare cu neamţul lui

Ok, Iohannis este preşedinte ales glorios, gata validat de Curtea Constituţională. În primul tur, nu e un secret, mi-am făcut datoria şi l-am votat pe Călin, cum au făcut mulţi oameni dragi sau simpli cunoscuţi din Piatra Neamţ. (Nu cred că ar fi corect să divulg încă identitatea unui important liberal pietrean, care a trimis valuri de mailuri pentru susţinerea lui Călin, deşi cred că e uşor de recunoscut din moment ce eu pomenesc acest episod.)

Horia şi calul alb

Pe 2 noiembrie a fost votul de conştiinţă, de convingere. Dintre cei dragi, fundamentali pentru politica din mintea şi inima mea, doi s-au dus în altă lume. În afară de prieteni, cui mama ei de săgeată liberală îi vine a crede că la anul, pe 29 ianuarie, pomenim de două ori şapte ani de la moartea lui Horia? Celălalt radical de excepţie a fost Dinu. (Nu trebuie să mai dau link-uri sau alte repere.) Şi-atunci, cum să nu votez cu Călin? Mai multe i-au apropiat decât i-au despărţit după ce românul fesenizat a refuzat să taie coada câinelui dintr-o lovitură, nu pe felii. În celebra apariţie la TVR, la începutul anului 1990, când a fost enunţată provocarea, alături de Radu Câmpeanu erau Dinu şi Călin...

Pe 16 noiembrie a venit votul de decizie. Eram convins că nu contează ce ştampilez. Alin Teodorescu anunţase demult ce se va întâmpla. Apropiaţii mei ştiu ce-am ales. Şi am considerat indecent, imoral să fac sugestii.

Ne-am ales c-un fel de neamţ. În studenţie, ani buni, am avut parte de-un neamţ autentic coleg de cameră. Cu nume de familie maghiarizat abuziv, cu bunic veteran din Wehrmacht, fostul meu partener de bridge orădean - pe care l-am invocat şi în alte ocazii, dacă nu cumva am explicat conversia numelui de la Tzier la Czier – a fost un caracter, un tânăr nobil, o inteligenţă sclipitoare. Dacă Iohannis ar conţine 5% din prietenul meu de elită, avem ce discuta.

La Petru Rareş, birjarilor!...

Cu cinci ani în urmă ne-am bucurat şi am petrecut incredibil, cu cinste şi onoare, în contul a 140 din certificatul de viaţă, de performanţă cu pecetea LPR. Liceul „Petru Rareş” (sau Liceul „Pile şi Relaţii”, după eticheta ignobilă pusă de vrăjmaşi la finele anilor ’70 din secolul trecut) redesena frumos valenţele de castă de elită. Inadecvările bociste impuse de regim au fost de tot râsul.

Lucia Ostahie (Gradinariu), lider şi simbol al anilor '80

Am consumat în 2009 o aniversare publică de excepţie, dacă nu unicat. Raţiunea şi respectul au făcut atunci ca Mihai Obreja, Dorel Haralamb, Dan Oniciuc şi Paul Sandovici, în primul rând, să deschidă uşa sărbătorii pentru toţi absolvenţii care contează, nu uită, simt şi trăiesc în spiritul autentic al Rareşului. Iată de ce, cu resemnare şi mândrie, am fugit de oferta de a fi băgat în seamă doar personal, la aiureala de145 de ani. Am considert-o inadecvată şi insuficientă, dar asta nu puteam detalia la ziar. Fără colegii mei nu exist. În 2009 au fost salutaţi cu respect. Restul e pur şi simplu rest. Drama e că şi spiritul de la Rareş a început să dea cu rest.

Seniorul Strătilă

Seniorul Strătilă

Pe 18 noiembrie, Ion Strătila, preşedintele Consiliului de administraţie de la RIFIL, a împlinit 73 de ani. Cine vrea să vorbească la modul serios, profund despre profesionalism, responsabilitate şi liberalism adevărat, s-ar cuveni să îi ceară o audienţă. Crede cineva că venerabilul nostru a devenit degeaba o referinţă naţională?

Manifest sincer de noiembrie

Trăiesc în acest an sentimente mai confuze ca niciodată de la Revoluţie încoace. E vizibilă lipsa de grijă acordată refugiului meu privat de pe blog. Poate că-i de-nţeles. Am sărit cu temei peste nuanţările personale promise din simplul motiv că am reuşit să le strecor la gazete, ca un privilegiu derutant, în comentarii. Asta nu înţeleg mulţi, însă e problema lor. Evident, confuze sunt de fapt sentimentele, nu linia de gândire. Nu am abdicat de la ea. Fac eforturi tot mai mari să o ţin în viaţă într-un judeţ depăşit de istorie.

Falia dintre dintre societatea noastră (ca vai de capul ei) şi conducători (ca vai de capul nostru) condamnă deseori la a filtra substanţa crezului şi a te duce spre speculaţie voioasă, sancţionare autocenzurată şi ironizare searbădă. Trebuie să şi supravieţuieşti, n-ai de ales. Speranţa de a interveni hotărât este un miraj. Convenţiile şi aranjamentele, complicităţile şi presiunile din acest context elucubrant schimbă sensul vieţii. Cu atât mai spectaculos e să respingi acea pomenită condamnare.

Mă îngrozeşte să văd câţi au timp şi răbdare pentru treburi neserioase subscrise miturilor false gonflate de închipuiţii gânditori contemporani. În majoritatea lor, sunt slugi vopsite de cea mai joasă speţă. Dar foarte talentate. Profitorii exemplari - filosofii, poeţi, analiştii, sociologii şi experţii în nimic - sunt mai periculoşi decât bandiţii politico-economici. Nu întâmplător un raţional ca Mircea Coşea, pentru a da repede un exemplu, nu trece la publicul care se-nchină în prostie la alde Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Are şi profesorul păcatele, erorile lui, numai că şi le asumă. Ceilalţi se dau perfecţi, supremi, emit sentinţe adulate de asociaţi penibili sau naivi la fel de penibili în exaltarea lor.

Evocarea discernământului, atât de prezentă în toate comentariile din Ceahlăul şi Mesagerul de Neamţ, e o datorie pentru oricine are mintea acasă, pentru oricine mai are un dram de hotărâre să respingă spălarea pe creier. Dramatic cu totul este că suntem împinşi să optăm nu pentru valori, ci pentru nonvalori aparent convenabile. Iluzia răului cel mai mic a terminat cel puţin o generaţie de români. Şi o pagină de istorie la fel de lungă ca România sub Ceauşescu.